Uneori am impresia că îți scriu doar pentru a-mi citi trecutul. Dar cuvintele au niște pleoape care clipesc pe neașteptate, rămânând apoi închise; tăcute, se duc pe alt drum. Și atunci, eu însumi orbecăiesc printre ele căutându-le înțelesul, neînstare să-mi aflu locul de întâlnire cu cel despre care îți scriu. Pare că viața lui, alcătuită dintr-un șir de gesturi adesea lipsite de sens, îl căuta și nu îl găsea. De multe ori, gândindu-mă la anii aceia, mi se pare că tocmai eu lipsesc din peisaj. Se întâmplă câteodată ca într-o familie de muți să se nască un copil care aude și poate vorbi. Îmi imaginez că eu însumi aș fi acela, doar că nu părinții mei sunt muți, ci un anumit crâmpei din trecut, în care altcineva mi-a luat locul. Orice l-aș întreba, el nu mă aude, iar pe de altă parte, oricâte semne mi-ar trimite, nu le înțeleg, și din spațiul gol dintre noi se ivește pe nesimțite un fel de inadecvare în raport cu mine însumi.

Încercând să ghicesc câte ceva din șirul de semne vehemente, dar mute, prin care încearcă să ajungă la mine, mă împotmolesc de fiecare dată în aceeași poveste a unei vieți mereu amânate, pe care el o rezuma eroic în formula: trece și asta. Fiindcă astfel trăiam cu toții pe atunci, așteptând să treacă și asta. Îmi permit să presupun că este unul din motivele pentru care așa-zișii nostalgici ai regimului comunist repudiază cu atâta virulență prezentul. Pe de o parte, nu sunt pregătiți să-i facă față, din cauza reflexelor generate de viața lor diminuată de atunci. Pe de altă parte, își dau seama că cineva i-a păcălit. Încremeniți ani la rând într-o așteptare fără orizont, ce părea că nu se va sfârși niciodată.

Nu e cazul să-ți spun, cel mult să-ți amintesc. Și, într-o oarecare măsură, să mă justific, pentru că de fapt am trăit ani la rând într-un fel de rezervație. Ani întunecați, pentru care propaganda de partid utiliza metafore de un triumfalism ridicol, cea mai sfidătoare dintre ele fiind: Epoca de Aur. Aparent, eram un privilegiat. Nu trebuia să stau la cozile exasperant de lungi la care se vindeau un kilogram de zahăr și un litru de ulei de persoană. În blocul unde locuiam, situat în zona centrală a orașului, aveam tot timpul apă caldă, iar curentul electric se întrerupea mult mai rar decât în cartierele mărginașe. Nu eram nevoit să mă înghesui zi de zi în vreun autobuz supraaglomerat, ajungeam la școală în mai puțin de un sfert de oră, mergând pe jos, iar dacă trebuia  să parcurg o distanță mai mare, tovarășul Doltu de la Comitetul județean de partid îmi trimitea mașina lui de serviciu, cu șofer. Cel puțin în primii ani după ce am obținut catedra la liceul din Bacău, eram ținut la distanță de colegi și tratat cu un fel de precauție vinovată, ca un bolnav căruia nu trebuie să-i vorbești despre boala lui. În realitate, deși trăiam într-un fel de carantină, eram contaminat de crisparea și marasmul care pluteau în jurul meu ca un abur infect, iar jalnicele mele privilegii se răzbunau într-un mod insidios în aspectele private ale vieții. În raport cu văicăreala celorlalți, mă simțeam un exclus, pentru că nu le împărtășeam preocupările. A cumpăra un kilogram de carne, un pachet de cafea adevărată sau, pentru femei, ocazia de a primi cadou un săpun de calitate deveneau veritabile aventuri existențiale, comentate apoi minute în șir, cu o însuflețire trivială și uneori cu invidie, în cancelarie. Iar eu nu înțelegeam cum astfel de subiecte pot prilejui discuții atât de animate între niște oameni ce se pretindeau totuși intelectuali. Atâta mai lipsea, să le fi pus la îndoială statutul de intelectuali, bovarismul lor ar fi suferit un grav afront! Părea că singura lor rațiune de a fi era supraviețuirea, pentru care se arătau dispuși să plătească orice preț, și chiar îl plăteau, lăsându-se scoși la muncile agricole, participând conștiincios la acțiuni inutile, precum cele de Pregătire a Tineretului pentru Apărarea Patriei, sau lăudând în ședințele de învățământ ideologic politica înțeleaptă a Partidului. După ce, cu jumătate de oră mai devreme, se lamentaseră că în cartierul lor s-a întrerupt de două zile apa curentă și, ca să aibă cu ce se spăla, trebuise să care cu găleata de la o pompă din spatele blocului – ditamai profesorii!… Strâns uniți în jurul Partidului, al Secretarului său general. În urmă cu câteva zile, Vorel mi-a atras atenția că formula asta propagandistică are și o componentă erotică. Partidul le pretindea în fiecare zi noi și noi dovezi de supunere și devotament, pe care ei le ofereau cu asupra de măsură. Nimeni nu era dispus să-și sacrifice cariera, viitorul său sau al copiilor, ba chiar și cel mai mărunt interes material, de dragul vreunui principiu măreț, dar abstract, de natură etică, să zicem. Dacă făceai pe deșteptul, începeau șicanele. De la o simplă atenționare din partea directorului sau a secretarului de partid, la aluzii străvezii în ședințele de cerc pedagogic, apoi inspecții insistente la ore, urmate de rapoarte negative și punerea în dezbatere a activității didactice, în cadrul biroului organizației de bază sau chiar al adunării generale. La sfârșitul anului școlar te trezeai cu un calificativ nesatisfăcător care îți pregătea transferul la o școală de rang inferior. Am dat un exemplu la întâmplare. “Eroii” care au apărut după căderea lui Ceaușescu, clamându-și suferința și făcându-și un merit din umilințele îndurate în perioada dictaturii, merită disprețuiți exact pentru umilințele la care au consimțit, din lașitate, din calcul egoist sau din prostie.

În ce mă privește, admit că beneficiam de un regim privilegiat, nu în sensul că, în timp ce alții trăiau în lipsuri, eu aș fi avut de toate – într-o măsură sau alta, anumite lipsuri ajungeau oricum până spre vârful ierarhiei sociale –, ci întrucât, grație protecției tatei, eram scutit de tributul de duplicitate pe care colegii mei de cancelarie îl plăteau aproape zilnic și, decurgând de aici, de ura surdă și neputincioasă care le otrăvea zilele. Probabil că, în baza unui principiu al transferului, se considera că plătește tata și pentru mine, așa că eram lăsat în pace. Era suficient dacă nu le cream probleme suplimentare – asta îmi spusese și tata, îndată după ce îmi luasem în primire postul: atâta te rog, să nu-mi creezi probleme! Nu-mi puteam permite să-l dezamăgesc încă o dată. Fiindcă trebuise să facă un efort destul de mare ca să mă aducă la acel liceu “de elită” sau mai degrabă pentru elitele locale – copii de activiști de partid, medici, directori de întreprinderi și instituții, primari comunali sau măcar șefi de magazine. Era liceul cu cele mai bune rezultate la olimpiade și cu cele mai mari procente de admiși la facultate, dar și la care se intra cel mai greu. Chiar dacă predam un obiect mai puțin însemnat, un pic din prestigiul “celui mai bun liceu din Bacău” mi se repartiza și mie.

La început difuz și abia întrezărit, sentimentul că nimerisem într-o capcană a dobândit treptat conturul unei certitudini, pe măsură ce îmi dădeam seama că asta era cam tot ce viața îmi va oferi de aici încolo. Altădată, când îl însoțeam pe Lalele la partidele lui de poker, se întâmpla să văd ce cărți primește și era suficient ca să-mi dau seama că nu avea nicio șansă să câștige, indiferent ce cărți ar mai fi tras după aceea. Ca să nu văd cum pierde, ieșeam din cameră, iar el începuse să învețe din asta și, dacă vedea că plec, juca pe sume mici sau ieșea din joc. Cam în același fel, ceva îmi șoptea acum că tot ce mai puteam face era să limitez proporțiile eșecului. După ce mă scăpase de închisoare, crezând că mă protejează, sau pentru a se scuti pe sine însuși de alte neplăceri, tata mă condamnase la o recluziune insidioasă și cu efecte perverse. Un loc călduț, unde să respir la limita de jos a metabolismului, o buclă închisă al cărei traseu urma să-l parcurg cuminte zi de zi, eventual în vârful picioarelor, ca să nu deranjez. Dacă aș fi avut mintea de acum, poate mi-aș fi dat seama că pretențiile mele erau exagerate, dar la vârsta de atunci încă îmi mai imaginam că mă așteaptă un destin și mă socoteam îndreptățit să-i pretind să mă găsească.

Oamenii tineri au un mod grăbit și brutal de a se raporta la propria viață, iar nerăbdarea și lipsa de modestie a cerințelor îi conduc nu de puține ori la soluții iluzorii sau decizii iremediabil stupide. Să fi fost acestea motivele pentru care m-am căsătorit aproape la întâmplare? Ca și cum aș fi îndeplinit o formalitate… Poate că m-am întrebat o clipă ce interes ar fi putut avea domnișoara Popov să mă însoare. Sau poate că are dreptate Vorel: multe din deciziile pe care le atribuim rațiunii aparțin de fapt gonadelor. O dereglare a sistemului endocrin, o carență de vitamine sau consumul exagerat de cafea îi împinge pe unii bărbați să caute soluția vieții acolo unde nu e.

Acum mă gândesc că atitudinea lor față de mine, duplicitară și ipocrită, era în multe privințe asemănătoare atitudinii față de Partid. Pe de o parte, se străduiau să-mi câștige bunăvoința, știind cine era tata. Pe de altă parte, în lipsa mea, mă bârfeau și se mirau în gura mare cum de ajunsesem, atât de tânăr, la liceul lor – fără a le păsa dacă, după aceea, domnișoara Popov, turnătoarea oficială a liceului, venea la mine să-i pârască. Cei mai mulți dintre colegii de cancelarie erau în vârstă, trecuți binișor de cincizeci de ani, în alte școli liceul nostru era poreclit “cimitirul de elefanți”. De exemplu, profesorul de istorie Filipescu, acum căzut în dizgrație, fusese, pe vremea lui Gheorghiu-Dej, secretar cu propaganda la Regiunea Bacău. Iar domnișoara Popov, care fuma mult și mesteca mai tot timpul bomboane de mentosan, servise câțiva ani Partidul ca șefă la UTC, pentru ca în cele din urmă să ajungă profesoară de filosofie și socialism științific. Era cu doar vreo cinci ani mai în vârstă decât mine, dar mă trata ca o mamă. În cancelarie, atunci când lipsea, i se spunea domnișoara Popou, derivându-i-se malițios numele de familie, din cauza popoului ei impresionant, ale cărui pliuri de grăsime se revărsau generos peste marginile scaunului, când se așeza. Feriți-vă de domnișoara Popou! Sau: să nu te audă domnișoara Popou! Erau formule avertisment, mai curând în glumă, dacă te apucai să spui vreun banc cu tentă politică. Fiindcă știau că turnătoarea noastră – spuneau asta cu un pic de afecțiune – nu va ezita să te „încondeieze”. De altfel, ea însăși m-a prevenit, din momentul când m-a luat sub protecția ei – să nu te gândești la cine știe ce, mi-ești simpatic, atâta tot, fiindcă ai o privire de copil orfan –, să am grijă ce vorbesc, ca să nu fie nevoită să mă denunțe, fiindcă a semnat angajament la Securitate. Mai curând, un mod de a se proteja pe sine. Faptul că avea unele veleități literare se poate să fi contribuit la apropierea noastră. Publica uneori în ziarul Steagul Roșu poezii omagiale închinate Partidului și Conducătorului iubit, pe care, îmi va mărturisi după ce va căpăta mai multă încredere în mine, de fapt îl disprețuia. Nu ură, fiindcă ura e un elogiu, drăguță. Nu știu nici acum dacă ar fi trebuit să o cred sau nu, dar teoria cu care se justifica, încercând să mă inițieze în lectura poeziilor ei, era că hipersecreția de epitete și mai cu seamă emfaza lor agresivă trebuiau citite într-o cheie inversă. Scria acele poezii pentru a le provoca scârbă cititorilor. Studiase temeinic, acasă deținea numeroase icoane vechi și o bogată bibliotecă de filosofie, am împrumutat de la ea cărți care la biblioteca publică nu se găseau sau erau trecute la fondul secret, totuși era dispusă la orice compromis moral, în măsură să-i aducă un cât de mărunt avantaj. Semnase angajamentul de colaborare cu Securitatea, apoi lăsase dinadins să se afle că e turnătoare, devenind un fel de agent dublu, căci, deconspirându-se, își rezilia mandatul.

De la domnișoara Popov am învățat ceea ce ea numea rezistența prin cinism. Fiindcă se considera mediocră – oricum, pe colegii de cancelarie îi trata de imbecili – iar cinismul este un alibi al mediocrității, drăguță (ar trebui să-i spun asta și lui Vorel). Puterea celor mediocri, sau mai degrabă surogatul lor de putere, este cinismul, un fel de nechezol. Vezi și tu cât cinism e în jurul nostru! După ce mă întrebase cum de l-am citit pe Nietzsche și îi vorbisem puțin despre domnul Catană și domnul Nae, numai atât cât trebuia, căci între timp devenisem mai prudent, sau așa îmi plăcea să cred. Mai târziu, când am descoperit că locuiam în același cartier, m-a invitat la ea acasă, și într-o astfel de ocazie mi-a vorbit despre copilăria petrecută la un orfelinat, unde învățase de mică două lucruri fundamentale: cinismul și ateismul. Dobândise exact ce îi trebuia pentru a face carieră politică și o vreme chiar a progresat, ajungând șefa UTC-ului județean. Apoi se întâmplase ceva, cineva o denunțase! Nu-i plăcea să-și amintească și nu-mi vorbi despre natura acelui denunț. Urmarea a fost că Partidul i-a cerut să-și pună viața în ordine și se mărite, trecuse de treizeci de ani, iar ea a refuzat. Asta a fost tot.

(Din „Scrisori către Taisia”)

[Vatra, nr. 10-11/2020, pp. 6-7]