9 decembrie [1975]

            Lucru intens la Transcrieri, între dactilografierea unor pagini deja scrise şi umplerea cu alte vorbe a spaţiilor albe. Comentariul la Privelişti-le lui Fundoianu creşte greu, deşi am impresia că ştiu exact ce vreau să spun. Citesc paralel şi din Philippide şi-mi dau seama că nu mi-e foarte la îndemână să scriu despre el. Revederea Aurul-ui sterp mă decepţionează şi un sentiment de non-adeziune pune stăpânire pe mine: prea multă retorică, enorm spectacol zgomotos şi alegorismul greu de suportat. Ici-colo câte un poem frumos, de deformări expresioniste sau de satanism decorativ, post-baudelairian.

            Câteva vorbe pentru introducerea la carte, sub titlul probabil Un fel de a transcrie, ce ar lămuri pe scurt o atitudine şi un unghi al interpretării poeziei. Critica definită ca de-scriere (dezarticulare necesară a întregului comentat, în vederea reconstrucției lui „geometrice”) şi trans-scriere (= tocmai spaţiul de dincolo de operă, al amintitei reconstrucţii, plus jocul determinărilor externe, situarea istorico-literară, afirmarea „stilului” critic etc.).

            Mi-ar plăcea să adaug la sumarul de până acum şi două note despre poezia ca joc la Arghezi şi Barbu. Să văd de voi avea idei şi vreme. Ceva se anunţă deja.

            Terminat lectura cărţii premiate a lui Ajar: redresare spre final. Remarcabilă mai ales moartea lentă a bătrânei evreice Rosa.

            Fragmente din Morale élémentaire a lui Queneau, din care mi-ar plăcea să traduc câteva piese (din poemele în proză, căci celelalte sunt produse „OuLiPo”, foarte reuşite de altfel, dar pline de subtilităţi sonore).

            Pentru întâlnirea stabilită pentru astăzi la ora 3 cu Philippe Soupault, – lecturi, în ultimele zile, din toată opera: Les champs magnétiques, poemele apărute în ’73 la Grasset (Am tradus deja câteva, într-o primă formă) şi cele din colecţia Seghers, răsfoire a Ultimelor nopţi din Paris, citite în toamnă etc.

            La ora trei sunt pe rue Chanez, la Porte d’Auteuil. Numărul 11 e al unui soi de hotel cam rece, cu o sală de aşteptare în care mai multe fotolii adânci stau aliniate.  Aştept şi eu, căci portarul mă avertizează că „Monsieur Soupault n’aime pas qu’on monte chez lui… il préfère acueillir en bas, dans le salon”.

            Apare, într-adevăr, după câteva minute, un domn de vreo şaptezeci de ani, în costum şi cravată, uşor uzate (sau mi se pare). Îmi întinde mâna, dar nu văd nicio intenţie de a mă invita sus. Vom discuta în două din fotoliile moi, deranjaţi de nişte cucoane bavarde, bătrâne şi ele, accentuând aerul de azil al locului, în timp ce Monsieur Soupault va fuma ţigară după ţigară, stingând chiştoacele în scrumiera de porţelan aşezată jos pe ciment, pentru comoditate. Nu ştiam că a fost în România, încă de două ori, acum vreo zece ani. A vizitat Bucureştiul, Mamaia, mănăstirile, chiar Clujul. Întrebări şi răspunsuri înregistrate, cu microfonul în mână. Anii suprarealismului, câte ceva despre Tzara, Brâncuşi, Voronca, – şi despre sine însuşi. O oră trece repede, deşi incomod. Nu sunt nemulţumit, însă nici foarte încântat, în ciuda amabilităţii aparente a personajului. A primi pe cineva în hol este totuşi o treabă foarte franţuzească…

13 decembrie

            Spaţiul de câteva zile  –  ocupat din nou cu scrisul. Am terminat articolul despre Fundoianu şi sunt pe încheiate cu recitirea lui Philippide. Versurile unui mare poet, îndeosebi în Stânci fulgerate. Mai apoi, până la  Monolog, apar iarăşi, din când în când, discursurile. Iar Monologul e magistral: ce oglindă teribilă a vremii noastre!

            Gânduri de vacanţă. Aştept viza germană, pe care ambasada noastră mi-o refuzase. Era foarte greu să-mi dea acea scrisoare însoţitoare, când aveam vechea aprobare a extinderii. „Scrieţi la Bucureşti! – şi surâsul cinic-„binevoitor”.

            Astăzi am lucrat toată după-amiaza şi seara, luând note din Philippide. Dimineaţa, însă, mi-am îngăduit vizitarea a nu mai puţin de patru expoziţii: la Muzeul de Artă Modernă, 25 de desene de Brâncuşi, – s-au gândit, totuşi, la centenarul ce se apropie. Aceeaşi stare de sfinţenie pe care am trăit-o de fiecare dată când am trecut prin Atelier. Câteva fotografii ale Bătrânului sunt extraordinare, cu faţa lui de ţăran senin şi înţelept lucrător al materiei. Desenele sunt de o dumnezeiască simplitate: studii pentru Cocoş, pentru Socrate, schiţe pentru Poartă. Capete de femeie – una amintind de Domnişoara Pogany, de o spiritualizare extraordinară. Şi două portrete ale lui Joyce, – unul, celebra spirală. Va trebui să caut, săptămâna viitoare, pe câţiva dintre admiratorii lui Brâncuşi, pentru „mărturiile” promise Tribunei. Deja la cursul de joi, Gaëtan Picon mi-a promis să-mi spună câteva vorbe.

            Expoziţia Sonia Delaunay – lucruri în genere ştiute, dar şi câteva manuscrise interesante de Tzara, Cendrars, plus fotografii.

            La Grand Palais, Millet, cu celebrul Angelus, cu Les Glaneuses. Foarte ataşante tablouri ca Primăvara, Măgarul, Curcanii, câteva dintre Anotimpuri. Multe desene ce au şi replica în pictură sunt mai bune decât pe pânză. Gânduri la Grigorescu, privind ciobăniţele şi femeile torcând ale lui Millet.

Fabuloasă expoziţia Aurul sciţilor, rusească. Un pieptene de aur traduce o întreagă istorie, şi apoi acei corbi culcaţi şi animalele fantastice sculptate cu o măiestrie absolut uluitoare.

            Spre miezul nopţii, omagiu, La France-Musique, lui Dinu Lipatti şi Clara Haskil. Sunt fericit şi invadat de poezie.

28 decembrie

            În sfârşit! Am bătut la maşină ultimul rând din Transcrieri şi sumarul cu cele optsprezece titluri, şi prima pagină! La capătul drumului, îmi dau seama că singura adevărată satisfacţie e de natură fizică: m-am eliberat de o povară. Se şterge sunetul monoton al maşinii de scris, se ordonează cărţile de pe masă, dispar notele şi paginile scrise neglijent. Pot, adică, respira în voie. Nimic, sau aproape nimic, din plăcerea pe care o simt când închei un poem. Dimpotrivă, cumplită senzaţie de inutilitate şi repetiţii parazitare. Renunţ la ideea iniţială de a aşeza în fruntea volumului câteva pagini ce trebuiau să se intituleze Un fel de a transcrie: cea mai scurtă definiţie a criticii literare. Exerciţiul critic, mai ales în cazul poeziei, – ca „scriere pe curat!”, geometrizare a tulburării poetului, schematizare inevitabilă. Dar şi critica-trans-scriere, spaţiu al reverberaţiei sensurilor prime ale poemului, mediul lui de „refracţie”, confruntarea cu timpul, cu istoria; receptarea şi diferenţele de interpretare. Şi aşa mai departe. Încă o dată mă gândesc cât de tristă meserie e aceasta, şi cât de lipsită de durată. Şi singura salvare, scrierea poeziei, cât de adânc inhibată de goana după „comentarii”, pe care o trăiesc. Mi-e dor de o lectură simplă, foarte clasică, unde să se înece toate schemele complicate ale speculaţiilor zilei. Însă ştiu că, inert, voi continua încă mult să înaintez pe acelaşi drum.

            Se încheie şi anul, cu un  adaos, aşadar, de „eseuri”: Pillat, Fundoianu, Philippide, Arghezi („ipostaze ale jocului”), şi copierea benzii cu interviul lui Soupault. Pentru destindere, – câteva traduceri din acest poet – vreo patru-cinci – texte de mici dimensiuni.

            A trecut şi Crăciunul (seara la familia Baconsky), ziua la Notre-Dame şi la Théâtre de l’Atelier, la spectacolul L’Homme aux valises de Ionesco, nu ieşit din comun. Şi cantităţi de felicitări, în toate direcţiile, mai ales în ţară. Mă întreb, tot scriind formule, dacă are rost, într-adevăr, să-i oblig pe „prieteni” să cheltuiască cei vreo trei lei ai răspunsului. Şi fac  planuri de evadare din Paris: viza nemţească vine prea târziu, – deci să fugim în Bretania!

30 decembrie-3 ianuarie

            Am pus la poştă interviul cu Philippe Soupault, pentru Tribuna. Pot pleca liniștit, uitând de încordarea nervoasă a săptămânilor din urmă. La Gare de Montparnasse, iau un bilet pentru Nantes. Trei ore de călătorie, ziua e însorită peste colinele blânde. Chartres – şi mi-ar veni să cobor, să mai văd o dată catedrala aceea ca o imensă piaţă cosmică prin care treci, oricum, singur de tot, uituc de lumea din afară, aducându-ţi aminte că mai există şi altceva, adică tu, cel la care nu te gândeşti mai niciodată, măcinat cum eşti de zgomotul zilelor pasagere. Las, însă, emoţia asta pentru la primăvară, pentru un drum anume făcut, căci Chartres nu e un loc turistic.

            La Nantes, mă instalez repede într-o cameră foarte albastră din Hotel du Chateau: o fereastră dă spre nişte acoperişe de case vecine, cu simpatice burlane strâmbe. În faţa unui geam e aşezată o colivie cu doi papagali gălbui. Destindere, calm, înaintea luminii de după-amiază. Urc spre Catedrală, foarte înaltă, şi intru pe o muzică tunătoare de orgă. Uluitoare geometrie a goticului celui mai pur: linia coloanelor urcă fără fisură până la înălţimi grozave, ca să se frângă în arcul suprem. Albeaţă sobră, maiestate a sunetului şi pietrei, – paradoxală odihnă în Absolut. Aproape că nu regret absenţa din programul „turistic” a sarcofagului mult celebru al lui Francisc al II-lea: după incendiul din 1972, partea dinspre altar a bisericii e încă închisă, pentru reparaţii.

Vagabondaj prin oraşul colorat şi foarte viu pe arterele comerciale. Seară – şi castelul ducilor de Bretania, înconjurat la întoarcerea spre hotel, – e luminat feeric: se văd decorurile fine ale ferestrelor gotice şi de Renaştere, cercurile donjoanelor, zidurile crenelate, cu masivitatea îndulcită de ceaţa reflectoarelor.

            A doua zi, vizită matinală la Castel: un tânăr ghid din aripa ce adăposteşte muzeul de artă bretonă îmi dă câteva explicaţii foarte amicale. Costume, în general sobre, cu mult negru pe care albul „coiffe”-lor femeieşti pune o lumină aşteptată. Mobilierul e însă partea cea mai atrăgătoare: lăzile, ca cele de zestre, transilvane, cu motive de altminteri surprinzător asemănătoare, – simboluri „solare”, închizând un fel de rozete sau frunze stilizate. Breton, tânărul nu ştie limba, – şi de altminteri nimeni nu spune o vorbă alta decât franţuzească… Traversând curtea, intru în alte săli, consacrate  unei expoziţii de „ex voto” ale minerilor, închinate de obicei Maicii Domnului: machete de vapoare (unele purtate la sărbătorile tradiţionale, „les Pardons”). Fotografii ale „zidurilor  memoriale” din câteva porturi, foarte impresionante: cu faţa spre mare, pereţii acoperiţi cu numele dispăruţilor, siluete negre de femei în doliu, în cimitire marine. Imaginez cerul sur, vântul şi vuietul valurilor peste somnul adânc al epavelor scufundate. Un film despre ceremoniile religioase („les Pardons”) marinăreşti mă reţine îndelung pentru culoarea stranie a imaginilor, dar mai ales pentru muzica de o melancolie de dincolo de timp, cum se mai aude doar în doinele româneşti. Voi purta aceste melodii imprimate în auz prin toate locurile unde voi rătăci în zilele ce vin.

            A doua zi, 31 decembrie, pe la amiază, iau trenul spre Auray. Un autobuz mă duce spre Carnac, locul străvechilor „pietre mari”, megaliţii din cărţile de istorie, menhirii din poeme. Vremea e sură, cu cerul jos. La Trinité-sur-Mer, în portul cochet, culorile bărcilor înviorează severitatea cenuşii din aer. Carnacul, câţiva kilometri mai încolo, e o mică localitate posomorâtă, mi se pare, în aceste ore dinaintea sărbătorii: oamenii, puţini, fac ultimele cumpărături, hotelurile sunt închise – nu e sezon turistic. Nu voi reuşi să văd nici „tumulusul” Saint-Michel, căci mi se spune într-o cafenea că ghidul nu mai e acolo. Cu sacul în mână, fac însă vreo doi kilometri spre unul din alineamentele de menhiri din împrejurimi. În spatele unei ferme ameninţate de o şosea în construcţie, se deschide un câmp întreg de stranii stele funerare – un cimitir fără morminte şi fără morţi, ca şi cum golul însuşi ar fi îngropat la picioarele pietrelor sure. E vânt şi mă abandonez vântului, sunt singur mai toată vremea printre aceste prezenţe secrete şi am o clipă senzaţia că mă aflu în Lună. Extraordinar sentiment al rupturii şi izolării de tot ce mai poate fi, aproape, departe, în lumea cu zgomote şi mişcare. Stele funerare, – stinse stele, meteoriţi ce şi-ar fi ales să moară în geometrie, ca o ameninţare a ordinei dintâi, astrale, din cerul de sus. Pietre solemne, ţepene ca un alfabet mut: Ion Pop locuind într-o limbă moartă. Mă gîndesc că n-ar fi îngăduit să mori, tu, cel cu putinţă de identificat, în asemenea locuri: o piatră cu inscripţie vizibilă ar fi aici stridentă şi ar deveni, totuşi, dintr-odată ridiculă în derizoriul ei, – caricatură a unei eternităţi anonime.

            La capătul rândurilor de pietre sunt, totuşi, câteva case albe, cu ferestre verzi. Şi trec, o clipă, nişte vaci mânate de o ţărancă spre ţarcul de pietre din apropiere, năpădit de ierburi sălbatice şi spini stropiţi cu galbenul unor flori târzii. În vânt simţi mirosul mării ce nu poate fi departe. Şi începutul lumii, ce nu poate fi departe.

            Seara, târziu, sunt la Quimper, instalat în Hotel de la Gare. Sfârşeşte anul: la ora 11, acasă, în ţară, e miez de noapte, începe anul cel nou. Într-o „crêperie” bretonă, bând cidru, închin un gând pentru cei de dincolo de hotare. Intru în 1976 dormind.

            Dimineaţa, oraşul e amorţit, burează. Mă plimb în jurul catedralei severe, pe străzi înguste ce mai păstrează ceva din pitorescul local de altădată. O piaţetă se numeşte frumos „La Terre-au-Duc”, câteva case cu grinzi aparente mai afişează semnele meşteşugurilor vechi. Un canal trece pe lângă ziduri masive de piatră. Prea multă pustietate, totuşi, – aş fi voit să ajung aici într-o zi de lucru, mişcată, vie. Nu e de stat. Primul tren mă duce spre Morlaix, în preajma satelor cu calvarele despre care am tot citit.

            Oraşul înnoptat e şi mai pustiu, şi mai rece, cu fantome deasupra apeductului în două etaje. O piaţă lungă pe care o străbat în zadar, în căutarea unui hotel. Fac cale-întoarsă şi găsesc într-un târziu o cameră modestă, în hotelul zis „de la Poste”.E încă noapte când, la opt şi un sfert, un alt tren mă îndreaptă spre Saint-Thégonnec. Ajung repede şi mai trebuie să aştept până ce, după ora nouă, se face puţină lumină. Satul e la trei kilometri şi jumătate de gară. Nimeni pe drum, ţipete vagi de cocoşi, vântul prin  crângul de pini, acelaşi cer scăzut, greu, aproape negru.

[Vatra, nr. 10-11/2020, pp. 10-12]