Într-o seară, cam la o lună după ce ne-am cunoscut, am deschis ușa și l-am văzut c-o sticlă în brațe.

–  Vrei? N-am pahare.

Era o sticlă de Bastion, un așa-zis coniac românesc care te-ardea când îl dădeai pe gât.

–  Semestrul ăsta îi facem pe greci. Niște ușchiți, toți. Dar niciunul nu-l ia pe Heraclit. Uite-o mostră din zicerile lui: „Oamenilor le scapă ceea ce e evident“. Ceea ce e evident, și totuși ne scapă.

–  Nu înțeleg.

–  Imaginează-ți că-ți ies în cale niște copii care-ți zic așa: „Ce vedem și prindem lăsăm în urmă. Ce nu vedem și nu prindem ducem cu noi“. Ce-au vrut să-ți zică?

–  Habar n-am.

–  Stai liniștit, nici Homer nu s-a prins.

–  Cine?

–  Homer, poetul orb și, potrivit lui Heraclit, cel mai înțelept dintre greci. Într-o zi, zice Heraclit, lui Homer i-au ieșit niște copii în cale care i-au spus ghicitoarea asta și el, cel mai înțelept dintre greci, nu s-a prins. Deși e absolut evident: copiii ăia vorbeau despre păduchi.

–  Despre păduchi?

–  Da, păduchi. Copiii aveau păduchi. „Ce vedem și prindem lăsăm în urmă. Ce nu vedem și nu prindem ducem cu noi“. Acum te-ai prins?

–  Avea dreptate.

–  Pentru Heraclit, zice Paul și îmi întinde sticla.

–  Pentru Heraclit, zic și iau o gură și simt cum un râu de foc își face loc în mine.

–  M-au exmatriculat, zice Paul.

–  Cum adică te-au exmatriculat? Când?

–  Azi-dimineață.

Râul de foc încerca acum să urce. Drumul în sus și drumul în jos erau la fel –  ardeau.

–  Doamne, Paul, de ce te-au exmatriculat?

–  Ieri ne-au dus tot anul întâi la un studio din Televiziune. „Cursurile de azi se suspendă, poftiți în autobuz.“ În loc de figuranți la un curs despre Heraclit, figuranți la o emisiune despre Epoca de Aur.

–  Și la studio ce s-a întâmplat?

–  Acolo erau un tip cu papion negru, o cântăreață de muzică populară cu coc și basma și noi pe lângă ei. Play-back, bineînțeles. În stânga și-n dreapta, două snopuri imense de grâu. Absolut imense; nici nu cred că erau naturale. Și de fiecare era legată o seceră, din aia ca-n stemă. Și deasupra, mare, „Epoca de Aur“. Regizorul, în blugi și-n adidași, era agitat rău. Mergea întruna de la un cameraman la altul. Toți îi spuneau „Maestre“, în afară de asistenta lui, o tipă micuță, Margareta. Într-un final zice: „Atenție, filmăm!“. Și tipu’ cu papion începe să cânte un cântec patriotic. Am crezut c-o să se termine repede, nu era decât un play-back, dar după nici patru măsuri Maestrul se duce la un coleg de-al meu care avea barbă și începe să urle.

„Cum a venit ăsta aici? Ieși afară! Cum n-a văzut nimeni c-are barbă? Margareta!“

„Maestre, îl scoatem“, zice Margareta, „nicio problemă, sunt destui“.

Dar Maestrul zbiera întruna: „Afară, să iasă afară ăsta cu barbă!“.

Și-atunci m-am gândit să fac o glumă, să-l mai destind pe Maestru, și m-am dus la el și i-am zis: „Maestre, știți, noi în anul întâi trebuie sa citim tot felul de filosofi greci, și ăia toți aveau barbă, și colegul meu s-a luat și el după ei“. Și Maestrul uită de colegul meu și începe să urle la mine:

„Bă, da’ toți ăștia de la filosofie sunteți cretini?“.

Și pe urmă se ia de Margareta:

„Margareta, spune tu, cum să fac eu emisiune cu cretinii ăștia?“.

Margareta lăsase capul în jos, și eu zic: „Maestre, adevărul este că pur și simplu nu se mai găsesc lame de ras“.

Asta l-a înfuriat și mai tare.

„Cum îndrăznești? Scrie-ți numele pe-o bucată de hârtie și ieși afară. Margareta, dă-i un pix și-o hârtie. Să-și scrie numele pe ea și să-ți dea hârtia. O să plătești pentru asta.“

Și-atunci nu știu ce mi-a venit și-i zic: „Tovarășe Maestre, la revedere“. La care toată lumea amuțește: Maestrul, Margareta, baritonul, electricienii, operatorii. Și-am plecat. Asta a fost tot.

–  Doamne, Paul… „Tovarășe Maestre“? Cum să-i spui așa unui regizor care e în blugi și-n adidași? Ăsta-i artist. Tovarăși sunt ăia de la Partid. Nu știi că artiștii sunt nebuni? Iar ăsta o mai fi și pilos dac-a ajuns să facă emisiuni cu Epoca de Aur.

Paul nu zice nimic și mai trage o dușcă de Bastion; eu mă uitam la el și parcă îmi scăpa ceva.

–  Sigur e pilos, zice. Cum s-a și văzut. Azi-dimineață mă cheamă secretara la ea și-mi zice c-am fost exmatriculat și că ea personal este foarte dezamăgită de comportamentul meu.

Am vrut să-i spun că într-un fel și eu eram dezamăgit de comportamentul lui; dar n-am zis nimic. Și apoi, brusc, îmi cade fisa.

–  Paul, zic, tu nu bei de disperare. Tu bei de bucurie. Nu mai trebuie să aștepți până-n anul trei să pici examenul ăla. Ești deja prinț…

–  A fost un impuls de moment. Când a zis c-o să plătesc pentru asta, am văzut brusc ce era în fața mea: o ocazie unică. Și-atunci i-am zis: „Tovarășe Maestre, la revedere“.

La câteva zile după ce l-au exmatriculat, Paul a început să dea telefoane și un tip i-a zis c-o trupă care cânta într-un restaurant, într-o stațiune de munte, căuta cu disperare un baterist cu atestat; bateristul lor, din nu știu ce motive, îi lăsase baltă.

Paul l-a sunat pe șeful trupei și i-a spus că are și tobe, și atestat.

–  Păi vino mâine, îi zice șefu’ trupei. Responsabilul mi-a spus că dacă găsesc un baterist cu tobe și atestat, e ca și angajat.

Pentru mine ăsta a fost un șoc și mai mare, să găsească o trupă așa de repede.

În ziua aia, Paul și-a strâns tobele și m-a chemat pe la el.

–  Mâine am întins-o, zice. Mă duce taică-meu cu mașina.

Am fumat o herghelie de Double Horses și când am plecat eram cam amețit. A doua zi mi-am dat seama că-mi uitasem geaca la el, la subsol, și spre seară am trecut pe la ai lui, să-i rog să mă lase s-o iau.

Am sunat și-am așteptat. Nu-i cunoscusem pe părinții lui Paul; nu fusesem niciodată în apartamentul lor.

–  Intră, zice o voce după un timp.

Intru și-n hol văd un tip cocoțat pe un scaun.

–  Știu cine ești. Pe mine mă cheamă Dan. Te rog să-mi spui pe nume. Geaca e aici. Paul a adus-o azi-dimineață, înainte să plecăm. Am plecat devreme de tot.

Dan încerca să agațe o fotografie de un cui. În fotografie era un bărbat cu mustață care avea o privire pierdută.

–  Știi cine e?

–  Nu.

–  Proust.

–  Cine?

–  Marcel Proust. Scriitorul.

–  Aaa… scriitorul.

Pe perete era un fel de pată rotundă și fotografia lui Proust era acum chiar în mijlocul ei.

–  Aici a fost un ceas de perete. Într-o zi, ceasul s-a oprit și i l-am dat nevesti-mii să-l ducă la un ceasornicar care e aproape de clinica unde lucrează ea. Ceasul era mereu cu douăzeci de minute înainte și eu numai așa puteam să ies pe ușă la timp. Ieri l-a dus, ceasornicarul l-a reparat pe loc, i l-a dat, ea l-a pus într-o sacoșă, pe urmă s-a dus la o alimentară, la un cizmar, și-a pierdut sacoșa. De aia l-am pus pe Proust aici, să-i aducă aminte să pornească-n căutarea ceasului pierdut.

Eu n-am zis nimic, Dan a izbucnit în râs, a coborât de pe scaun și m-a invitat în sufragerie.

–  Nu te descălța și zi-mi dacă vrei un întăritor.

–  Un întăritor?

–  Adică un păhărel de coniac. O lacrimă doar. Ce zici? Bastion, e foarte bun.

Am zis că nu vreau, că mai am lecții de făcut.

–  Pentru prietenie, zice, că-i mai bună decât toate.

(Vizuina de Aur, Polirom, 2020)

[Vatra, nr. 10-11/2020, pp. 15-16]