Era aproape imposibil ca o ecuație atât de ofertantă din punct de vedere imaginar, precum realitatea pandemiei, să nu-și găsească tematizări și în creațiile artiștilor contemporani. Încă din primele luni ale lockdown-ului, trusturi de home cinema precum Netflix sau HBO au pus pe masă scenarii – realizate în genul scurt, cel mai adesea – care surprind, în tonalități umoristice sau dramatice, aspect inedite ale acestor experiențe. Doar că, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori când în istorie „viața bata filmul” sau „realitatea umilește imaginația”, majoritatea acestor ficțiuni riscă să păcătuiască prin redundanță, prin stereotipie, printr-o insuficientă transpunere artistică. Astfel încât creatorii de azi care își asumă proba de a merge cot la cot cu realitatea și de a o bate pe terenul ei propriu trebuie considerați de la bun început niște temerari.

Un demers notabil în acest sens își propune, la noi, Florina Ilis, în placheta de proză scurtă Pandemia veselă și tristă*. Cele șase bucăți sunt scrise într-un ritm alert, menit să țină cititorul în priză într-o perioadă în care doar cei cu totul imuni la atmosfera apocaliptică a realului mai pot plonja ore întregi în ficțiuni. Prozatoarea nu se formalizează ca altădată, nu mai concepe arborescent (divagațiile narative, juxtapunerile neașteptate de planuri, acumularea atmosferei alcătuiau un adevărat ritual în proza Florinei Ilis), ci pătrunde de fiecare dată cu precizie în subiect. Personajele și frânturile de viață decupate sunt cel mai adesea tipice, light, căci mai degrabă decât să exploateze zonele abisale ale „conștiinței pandemice”, prozatoarea pare să se amuze să scrie o proză de moravuri pandemice.

De altfel, s-ar putea preciza din start – și cred că în acest fapt e de regăsit numitorul comun al crochiurilor – că nu pandemia e superstarul volumului, în ciuda titlului de pe copertă. Deși fiecare proză acroșează subiectul, acesta nu acaparează niciodată prim planul simbolic al narațiunii. Nici natura virusului, nici efectele sale devastatoare asupra omenirii nu sunt speculate aici. Pentru cine caută o construcție metafizică și/sau distopică, gata să investigheze originile Răului sau să exploreze originile sensibilității post-umane, cartea va reprezenta o dezamăgire. În schimb, experiența pandemică e – așa cum reiese din volumul de proză scurtă al Florinei Ilis – o experiență care exacerbează vulnerabilități, spaime, angoase, entuziasme cât se poate de umane. E o experiență la limită, care, mai degrabă decât să aibă drept consecință o civilizație a măștii (așa cum se întâmplă la propriu), nu face decât să desfidă orice formă de profilaxie emoțională. În O urăsc!, doi bărbați – directorul unei instituții publice și un polițist care ar trebui să-l amendeze pe primul pentru nerespectarea condițiilor de carantină – își descoperă, pe fondul apocaliptic al pandemiei, o bizară solidaritate în desprinderea de captivitatea conjugală. În bucata din oglindă – nelipsită, la rândul ei, de tonalități comic-ironice, O iubesc!, un corporatist își descoperă, în plin lockdown, sentimente nebănuite față de colega de birou.

Pe măsură ce avansăm în volum, prozele devin mai complexe prin decupaj și prin buna gestionare a perspectivelor narative. În Corona, probabil cel mai întunecat fragment al colecției, o tânără plecată în Japonia aduce virusul acasă ucigându-și, fără s-o știe, într-un efect de toropeală, un membru al familiei. Judecata de apoi, cea mai subtilă proză a volumului, surprinde, în tonuri burlești, „dezbaterea” pe teme morale dintre pictorul unei biserici și preotul paroh cu privire la înfățișarea cât mai înfricoșătoare a Apocalipsei. Pentru o clipă, geniul primului scânteiază la ideea că imaginarul clasic al sfârșitului lumii ar putea fi împrospătat conform spaimelor celor mai actuale: „Dar poate că unele lucruri ar mai trebui cumva reînnoite. Oamenii de azi nu mai știu de ciumă, însă știu de coronavirus. Să-i picteze pe doctori îngrijind bolnavi de virus, îmbrăcați în hainele albe de cosmonauți, după cum îi arată la televizor?! Cu mănuși și vizier! Ce revoluție artistică ar fi asta! Și peste o sută de ani criticii de artă să explice în cărți inovația lui… Hmmm. Ca să se îndrepte răul și să se miște ceva în sufletul oamenilor, nu-i de ajuns ca pictura să fie reușită, respectând canoanele…Ci să fie pe înțelesul oamenilor de azi. Arta ar trebui să se adapteze!”.

Spre burlesc și parodie deviază, în ciuda scenariului grav, și ultimele două schițe ale volumului. În O noapte de gardă, o infirmieră cu complexe maternale nerezolvate schimbă între ele destinele a doi copii (unul – dorit, celălalt – abandonat de părinți). În schimb, Minunata lume virtuală speculează asupra prelungirilor mediatice deformatoare ale pandemiei. Situația infectării unor nou-născuți într-o maternitate devine un simplu caz mediatic, iar toate complicațiile biologice, medicale, etice se pierd într-un melanj de discursuri suspendate. De altfel, ultima proză vine în prelungirea unei mai vechi teme a autoarei – excrescența paranoidă a realității prin efectele sale mediatice – și poate fi citită ca o punere în abis a întregului volum: lupta contra virușilor biologici a devenit într-un fel inseparabilă (sau în orice caz, îngreunată) de cea împotriva virușilor mediatici.

 Dincolo de predictibilitatea unor scenarii sau de schematismul unor personaje (bătaia lungă nu intră în mizele prozatoarei aici), micul volum de proză al Florinei Ilis e viu și se citește cu interes datorită sugestiei că pandemia e un turnesol al reacțiilor celor mai variate, un amplificator de umanitate și – de ce nu – un prilej de a renunța la formalități sociale de tot soiul. Schițele din Pandemia veselă și tristă sunt simpatice jocuri de-a demascarea într-o lume condamnată să supraviețuiască prin măști.

_________

*Florina Ilis, Pandemia veselă și tristă, Polirom, Iași, 2020, 158 p.

[Vatra, nr. 10-11/2020, pp. 27-28]