Ioan Es. Pop continuă exercițiul de filtrare prin poezie a sentimentului de frică, pe care l-a anunțat odată cu Arta fricii. La o primă vedere, un somn pe scaunul electric*, e un volum subțirel, gândit în cinci părți, dintre care doar primele trei comunică între ele prin tema acestei angoase existențiale pe care poetul încă o examinează și extrapolează în varii scenarii. Prin urmare, vorbim despre un discurs poetic centrat din nou în jurul diverselor frici interioare, a degradării fizice, anxietății, bolii, care merg toate mână în mână cu alcoolul.

Poemele de față surprind o fațetă a fricii ca stare de spirit firească care, odată acceptată, capătă un soi de naturalețe și se integrează armonios universul poetic. Putem vorbi chiar de un act de curaj pentru lăsarea în urmă a lamentărilor în favoarea îmbrățișării acestei stări. Nu mai există împotrivire, ci manifestare asumată a faptului că teama e acolo unde e bătrânețe, degradare, mizerie, alcool, șobolani, întuneric. În acest univers, Ioan Es. Pop intră voit și alege să-l observe în detaliu, lucrând în siajul acelorași obsesii prezente și în alte volume precum unelte de dormit.  În acest joc al retrospecției, e interesant de urmărit modul în care pregătirea pentru ,,dormit” devine, de această dată, ,,somn” propriu-zis.  De la ritualul de pregătire pentru intrarea în oniric, volumul de față  surprinde procesul în sine al somnului care pare să vină în sfârșit după o lungă chemare și așteptare.

Păzea!, radicalii sunt liberi reprezintă prima secțiune a volumului și conține poeme grele, aproape dureroase, formate în jurul conceptului de boală, după cum se observă chiar din deschiderea cărții: ,,între bolnavi, moartea e mult mai puțin bătătoare la/ ochi.”. Direcția e clar stabilită, cea a hotelurilor Cozia și Căciulata, între care ,,singurătatea devine brusc de nesuportat”. Mai mult, ea merge spre Lazaret, loc de carantină, de boală, ,,trebuia să ajung în lazaret măcar pentru câteva ore./ auzisem că acolo sunt cei mai mulți oameni nefericiți de pe/ toată/ valea oltului și voiam s-o văd și pe asta.” Acest sens pare cel mai firesc, ca și cum odată cu înaintarea în vârstă, ființa umană trebuie să urmeze un rețetar al existenței, să se asocieze cu cei de o seamă, cu locurile care simbolizează la rândul lor, degradarea. Transpunerea acestei percepții cu privire la etapele vieții pare o variantă urbană și reinterpretată a poemului blagian Trei fețe. Timpul cu valențele lui (trecut, prezent, viitor) este explicat asemenea etajelor unui bloc, unde fiecare vecin trăiește, a trăit sau urmează să trăiască o vârstă a celuilalt: ,,tânărul de la fereastra blocului de vizavi/ dă cu ochii de mine și își spune:/ ,,un biet om la șaizeci de ani./ deacum, zilele lui sunt numărate./după șaizeci, la ce-ar mai trăi?/deasupra lui, la etajul nouă,/ un bătrân care pare bine trecut de optzeci/ bâjbâie pe balcon și eu mă întreb:/ ,,după optzeci, la ce-ar mai trăi?”. În acest segment de poeme, lumina e difuză, domină întunericul și nesiguranța, iar o lume a rozătoarelor care apar preponderent se conturează pe un fundal al hohotelor de râs, un râs nebun, ,,ca o mare pedeapsă”, ,,roșu ca sângele, un gâlgâit fierbinte, un hohot lung și gros ca mâlul”.

În confruntarea cu neputințele trupești, cu degradarea trupului care începe să slăbească, autoironia, livrată în replici scurte e arma principală: ,,de boală am scăpat/ dar cu sănătatea o duc tot mai prost”. Aceasta rămâne constantă și în secțiunea a doua a cărții sub alte formule precum ,,marele bolnav sănătos tun”. Segmentul care dă titlul volumului intră deja în universul oniric ca rezultat al bolii ce duce spre halucinare. Se simte pregnant apropierea de anumite formule blagiene pe care le preia pentru o filosofie a morții iminente precum este cea a ,,marelui bolnav” (trimitere la marele Orb/Anonim). În cazul lui Ioan Es. Pop, boala generează introspecții, aduce eliberarea lăuntrică, iar marele Orb blagian corespunde statutului uman al bolnavului, al suferindului. Apelul la mit în poemul 1980, face ca vocea lirică să cuprindă două lumi deodată, poetul e în tranziție, în trecere spre altceva, cu un picior în viață și unul în celălalt tărâm, în timp ce trece deja râul uitării: ,,să visăm un vis cu vin și fete,/ cu o insulă pe undeva/ unde nu se aude râul lethe.” Un ludic grav apasă aceste poeme, în special un somn pe scaunul electric, unde ludicul se manifestă în generarea de viziuni cu poeți morți și posibile conversații între ei. Ioan Es. Pop face niște exerciții imaginare interesante, unde poeții se întâlnesc nu pe principii stilistice, ci pe considerentul ,,morții cu morții și viii cu viii”, iar el e martor al ambelor adunări. De pildă, în partea a treia a volumului, postumani la masa de seară, vocea lirică e ancorată în prezent, poeții (vii) stau ,,acolo, la green hours,/ cu niște ceasuri primitive în față,/măsurând a cui singurătate e mai mare”, fiecare plecând pe rând cu gândul că se vor reîntâlni din nou următoarea zi, ani la rând, ,,de parcă aici, la green hours,/ singurătatea s-ar preface în nemurire/ pentru măcar încă zece ani.”

Postumani la masa de seară încheie seria acestor poeme ale declinului asumat și continuă cu partea a patra într-o notă ceva mai degajată. Mai precis, este vorba de rezultatul colaborării poetului cu Uniunea Compozitorilor pentru un musical în 2012. Astfel, el a creat o serie de texte cu rimă și ritm care să echivaleze replicile personajelor din O scrisoare pierdută, texte așezate ulterior pe muzica lui Mircea Tiberian. Cu toate că formula discursului poetic se schimbă brusc, aproape ca într-un joc de distragere a atenției, versurile ce țin de secțiunea dedicată scrisorii pierdute înregistrează aceeași tendință în epilog și prolog (ambele adăugate ulterior, în 2019) de adunare a personajelor în aceeași măsură în care creează adunări imaginare ale scriitorilor morți și vii. Ioan Es. Pop lucrează în universul caragialian, utilizând prologul pentru propriul aport la destinul personajelor. El imaginează un moment de rămas bun, de plecare înspre altceva, dar nu înainte de-i aduce pe toți într-o grădină personală, de unde urmează să le dea drumul din paginile cărților, asemenea unei eliberări a spiritului de trup: ,,suit-am la acest amvon/ să vă slobod pe toți, pe dată,/ din toate cărțile, căci, iată,/ astă grădin-a lui ion/ mâine în zori va fi departe,/ cu toate cărțile-ntr-o carte,/[…] și nici noi nu ne-om mai vedeare/ deci înainte de plecare/ un bun rămas vă spune ion.”

În această ordine de idei, tematica despărțirii e dusă la cu totul alt nivel în încheierea volumului prin secțiunea finală de eseistică, nicăieri.ro, unde discută despre legătura românilor cu Italia. Cu umorul și ironia specifică, Ioan Es. Pop scrie un fel de eseu despre răspândirea românilor în Italia (și viceversa) în raport cu dinamica schimbătoare a relațiilor dintre state pe principiul că ,,la export, nu se separă calitatea umană superioară de cea inferioară”.

Cu miza pe teme enunțate și exploatate anterior de poet, precum deja familiara predispoziție spre anxietate, claustrare, alcool și râs de propria-i condiție, un somn pe scaunul electric nu reprezintă o coordonată editorială. Cu toate acestea,la un nivel foarte subtil, conștientizarea sfârșitului inexorabil al ființei umane pare a se transforma treptat în nerăbdare, într-un fel de curiozitate poetică vis-à-vis de ceea ce presupune degradarea fizică. Acestea fiind zise, motto-ul pare că-și schimbă versiunea de la ,,viața se bea și moartea se uită”, la viața se bea și moartea se așteaptă.

_______________

* Ioan Es. Pop, un somn pe scaunul electric,Tracus Arte, București, 2020.

[Vatra, nr. 10-11/2020, p. 31]