Laureat al Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia pe 2017, Aurel Pantea publică trei ani mai târziu Execuții*, rămânând unul dintre poeții echinoxiști cu o activitate însemnată, după aproape cinci decade. Individualizându-se în cadrul revistei clujene încă din debut, Aurel Pantea continuă să mizeze pe o tensiune interioară aparte a poemelor, valorificarea imaginarului care l-a consacrat reușind să ofere lectorilor și în volumul de față „cel mai negru lirism de la Bacovia încoace”, în termenii lui Al. Cistelecan.

Tomul Execuții cuprinde optzeci de poeme resemnate în fața morții: „În cele din urmă ne despărțim/ de numele noastre,/ dar ele continuă cutremurate/ să caute un trup/ și, înspăimântate, găsesc alte nume, / ca niște neîndurători stăpâni”, care surprind încă o dată degradarea realității și un negativism fără margini al ființei. Irealul nu mai reprezintă o soluție, nu mai permite evadarea, individul optând pentru propria execuție, prin izolarea în liniștea monumentală, după cum anunță primul poem, de factură explicativă: „poemele filmează execuții, cum se depune liniștea după rumori stridente și fiecare găsește în sine locul eșafodului.” Nici măcar refugiul în trecut nu mai este curativ, căci și acesta „a renunțat aproape cu totul/ să mai fie viu”, reprezentând doar „mătase fărâmițată/ peste o voluptate feroce.” Ce îi mai rămâne individului lipsit de direcție odată cu această ultimă anulare? Nimic, doar retragerea, asta anunță poemele lui Aurel Pantea.

Semnele vitalității sunt vagi într-un univers rece, în care „respirațiile bătrâne” anunță căderea serii. Individul e pregătit să se desprindă, dar e nehotărât și tocmai această nehotărâre conferă tensiune: „parcă am pleca,/ dar ne însoțește o nehotărâre,/ lângă noi, după stările astea/ se aude, așa, un fel de oftat și o muzică.” Nu e ușoară ieșirea din prizonierat pentru a lăsa loc celorlalți invadatori, însă este iminentă: „cineva ne va înlocui, cineva o să vină de departe,/ urmele noastre vor pleca odată cu noi,/ locul va rămâne curat/ pentru frumoasele și tinerele odrasle ale invadatorului.” 

Totul pricinuiește suferință, singurătatea invocată constant accentuând împăcarea unui eu care nu mai poate decide pentru sine, acaparat de confuzia irealului, o alternativă irelevantă la prezentul apăsător: „lumina e subțire ca pielea de copil,/ dar poate veni din solitudini izbăvite,/ iar în acele singurătăți nu se știe/ cine și ce hotărăște.” Instalarea întunericului este însoțită și de „liniștea casantă”, care acaparează treptat totul, singurul reper în seara târzie fiind reprezentat doar de pașii săi cutreierători prin piață, alteori simbol al vacarmului: „aud doar pașii mei într-o piață, seara târziu,/ când și nimicul înnebunește/ de singurătate.” 

Într-un astfel de univers, individul nu mai poate masca inevitabilul. Aparențele pierd teren considerabil, nemairezistând în mijlocul neantului: „La fel cum ai șterge de praf/ un obiect foarte îndrăgit/ pentru a-i vedea limpezimile de odinioară,/ apare un chip/ ce ne însoțește viețile,/ încât se surpă în noi aparențele/ pe care am mizat.” Deconspirată, ființa tace: „Atât de subțiri sunt uneori granițele / dintre ceea ce suntem acum/ și ceea ce nu vom mai fi,/ încât intrăm, fără să știm,/ în tăceri fluide.” Singurele care sparg această muțenie sunt amintirile, însă, după cum subliniază și Gheorghe Grigurcu în prefață, întoarcerea la trecut nu face altceva decât să amplifice absurdul existențial, interferența viață-moarte fiind evidentă: „în freamătul rece, aproape polar, simțit de inimă,/ tu spui că se produc schimbări încete/ și treptat ajungem să nu ne mai recunoaștem,/ până când un ecou al unor voci îndepărtate/ ne arată atât de străini și ne învinge,/ și nu mai știm dacă se termină ceva sau ceva începe.”

Incertitudinea amplifică negativismul, porțile se închid, iar ființa tânjește după includerea în vârtej. Singurătatea devine o corvoadă pentru individul care nu mai are la ce să se raporteze. Tot ce îl înconjoară este compromis, nu se poate stabili într-o realitate depreciată și primejdioasă, nu își poate regăsi echilibrul decât retrăgându-se  în „pace și liniște, multă pace și mare liniște.” Singurul care mai vorbește despre sinele afectat este însă poemul, care deconspiră complexitatea trăirilor și groaza depășirii graniței: „În orizontul morții se scrie poemul, în desfrâu și dezlănțuire,/ când viața nu mai contează, când mă simt privit fără cruțare,/ când au încetat toate concesiile, în biografia mea totul e pregătit/ pentru victimă./ Lentă înaintare a groazei./ E dimineață./ dar altundeva/ Poemul e teroarea/ Că ești văzut cu ferocitate/ pe dinăuntru,/ poemul e un atentat,/ el e principalul aliat al asasinilor aparenței.”

Deloc reconfortantă atmosfera „de muzeu” a poemelor din Execuții, care continuă să adâncească acea „gaură neagră a ființei” despre care vorbește Al. Cistelecan. Resemnarea în fața morții, acceptarea retragerii din realitatea devalorizată și sentimentul golului de nedescris cu care se confruntă ființa devin note dominante și în acest volum. Nu sunt surprinzătoare, dată fiind direcția în care se îndreaptă poezia lui Aurel Pantea începând cu Negru pe negru (2005). Detașarea în fața propriei restructurări ce culminează cu dezagregarea realității face însă din poemele sale adevărate declarații neangajate din prezent, expuse cu o concretețe neîndurătoare: „Nimic de azi, nimic din trecut/ nu se mai opune, în miezul celor mai rebele/revolte/ înmuguresc acceptări.”
______________

* Aurel Pantea, Execuții, Editura Cartea Românească de poezie, 2020, 90 p.

[Vatra, nr. 10-11/2020, p. 31]