Pentru Kocsis Francisko, scriitorul cu o biografie cât un roman, poezia rămâne prima și ultima dragoste. De la debutul întârziat din 1998, cu Umbrele profetului, până la Terține și alte disimulări* din 2019, au trecut 21 de ani și o activitate literară prodigioasă: 8 volume de poeme, a căror ritmicitate a fost întreruptă, din când în când, de volume de proză, antologii, critică literară, documentare și traduceri din literatura maghiară. Cu toate că traducerile, după cum bine știm, nu fac o literatură, ele o îmbogățesc și fac punți între literaturi iar Kocsis Francisko este unul dintre cei mai harnici luntrași ai ultimelor două decenii, ce a navigat cu măiestrie între cele două literaturi, română și maghiară, făcându-le un imens serviciu, nu știu dacă apreciat la adevărata sa valoare. Bilingvismul său, excepționala cunoaștere a celor două culturi și literaturi vecine au dus la apariția a mai bine de zece volume de traduceri, cu precădere poezie, dar și proză, cu efecte pozitive incontestabile asupra dialogului intercultural.

Tot un fel de traducător rămâne și în Terține…, doar că într-un cu totul alt registru și intermediind o translație de angoase, stilizate poetic până la nivelul unor fulgurații. Aceste străfulgerări nu puteau fi transpuse pe spații largi, ci în poeme minimaliste, de dimensiunile unor haikuri, asemeni unor insecte captive în interiorul picăturilor de chihlimbar.  Iar haikul nu e doar o metaforă a metaforei, ci și, sau mai ales, metaforă sapiențială. Căci Kocsis Francisko nu se mulțumește să fie un stilist desăvârșit, ci un înțelept camuflat în stilist. Iar angoasele sunt cele firești pentru vârsta senectuții: moartea, acomodarea la ideea marii treceri, scrutarea de la mal a oceanului nesfârșit aflat dincolo de fruntariile acestei realități.  El nu scormonește furios, ritos sau neîmpăcat orizontul lui dincolo dar, atât cât i se arată, transpune cu cea mai mare grijă de adecvare. De lamentări și bocete, egale cu diluarea angoasei, nu poate fi vorba, singurele concesii pe care le face formulei hiperconcentrate a haikului, dincolo de care e tăcerea, fiind poemele în distih.                                                                                             

Alternarea de terține și distihuri creează, fără îndoială, o cadență, dar care nu aduce nici a marș funebru, nici a lamento – Kocsis Francisko are oroare de orice fel de exhibiționism, fie el patetic sau sentimental – ci propune un melos extrem de personal, de o elegantă discreție și reflexivitate, cu atât mai seducător. Iată câteva mostre: lumea e clipa / care nu se sfârșește / în timpul vieților noastre (Lumea, p.5) ; Iubirea nu-ți aparține; / dacă n-o dăruiești, / nu există. (Iubirea, p.13); arhitectura  / din chiciura tăcerii – / un alb labirint (labirint, p.14); vârtej de nori roșii – /cât de splendid apune / încă o zi din viața noastră. (Nori roșii, p.36); în fiecare zi câte puțin / fără grabă, încet-încet / de viață mă dezleg (Trecere, p.41).

Ici-colo răzbat adieri ale psalmilor arghezieni, dar departe de Kocsis vreo apostrofare a divinității în direcția frondei lui Arghezi: doamne, te provoc, te invoc, te implor / să rupi tăcerea, în inimă și-n tâmplă, // ceartă-mă în șoaptă și reproșează-mi / în limba mea ce mi se-ntâmplă, // oricât de aspru și îndreptățit, / ca orice om la tristă supărare, //dar nu sta tăcut și prea îndepărtat, / nu mă pedepsi chiar atât de tare // (Invocație, p.12) Kocsis Francisko nu e un poet religios, dar poezia sa e saturată de metafizic, tocmai pentru a compensa sărăcia ontologică a vieții umane. Fiorul elegiac care străbate ca un fir roșu întregul volum, de la primul la ultimul poem, rămâne cea mai clară dovadă a situării pe marginea aceea de unde e posibil saltul propriei conștiințe umane, cu toate experiențele acumulate de-a lungul călătoriei umane, în supraconștiița universală, încât, în raport cu cea din urmă, poetul experimentează îndoiala cu privire la propria existență. Exponent al unei noi spiritualități, la Kocsis Francisko nu sacrul/divinul/supraconștiița sau ce nume vom vrea să-i dăm ființei ce ține lumea în ființă „pare când a fi, pare când că nu mai este”, parafrazând Psalmul VI al lui Arghezi, ci, în raport cu acest orizont spiritul, ”eu par când a fi, par când că nu mai sunt”, incertitudinea planând asupra propriei mele posibilități ființiale. Mai degrabă, în termenii fizicii cuantice, eu sunt și nu sunt în același timp, realitatea empirică nefiind decât o fantă a unei suprarealități energetice, abia simțite. Mă strecor dintr-un loc în altul / ca un fugar, // dar fuga asta nu se petrece / în spațiul real, // doar eu presimt spațiul celălalt / în care-s pândit // de-o întruchipare ce poartă / chipul meu, leit; //deși pare, nu-i doar o joacă / de-a mă cunoaște //în forme în care aș putea / cândva renaște, //miza-i de-a dreptul colosală: / în fanta crăpată //mă paște riscul de a mă pierde / în altădată, //riscul de a nu mai ști dacă sunt / mort ori în viață (s.m., Miza, pp.37-38). O altă versiune a aceleiași incertitudini o regăsim în poemul Fior, plasat înspre finalul volumului: Ajuns la țărmul oceanului, / am simțit năucitor că pătrund / în altădată, //într-un timp din care / nu știu cum am plecat / și când – //mă-nfioară gândul că nu știu / nici dacă-s într-adevăr născut / și viu”. (s.m.) Iar ultimul haiku e revelator în sensul încheierii acestui foarte concentrat monolog confesiv, despre posibilitățile omului de a scruta acel dincolo de unde am venit și în care, inevitabil, ne vom întoarce: trăiesc, / amân viața / de apoi. Transpus poetic, saltul așa-zis mortal sau vital, pe care cu toții va trebui să-l facem mai devreme sau mai târziu,  nu mai pare atât de înfricoșător, e mai degrabă copleșitor. Dar pe Kocsis Francisko nu-l va lua prin surprindere, antrenamentul e în plină desfășurare.

______

*Kocsis Francisko, Terține și alte disimulări, Editura Ardealul, Tg.-Mureș, 2019.

[Vatra, nr. 10-11/2020, p. 32]