Florina Ilis – O iubesc!

Marius își aducea bine aminte cum în seara aceea de vineri aruncase o ultimă privire biroului înainte de a pleca acasă. Fusese ultima zi de muncă la birou deoarece, la începutul săptămânii următoare, din cauza situației de urgență, toții angajații firmei își vor continua activitatea de acasă. Își privise biroul întrebându-se ce ar trebui să mai ia cu el, ceva de care să aibă nevoie în perioada care urma. Contemplase totul atent, dar nu găsi nimic interesant și nici necesar. Post-it-uri colorate, împrăștiate pe birou, micul glob pământesc, cutia cu creioane și pixuri, agrafe, capul de gips al lui Goethe (primit cadou de la niște colegi care fuseseră la Frankfurt), un cactus despre care nu putea spune dacă mai trăiește sau nu fiindcă arăta la fel ca atunci când îl primise, o agendă de birou și alte fleacuri. Privirea îi căzuse și asupra fotografiei (selfie) pe care și-o făcuse la concertul lui Passenger din München și pe care scrisese data cu un marker: 15.08.2018. Fotografia fusese prinsă în pioneză de peretele de rigips care despărțea biroul său de cel din față. Întinsese mâna și luă fotografia, apoi, mulțumit, își aruncă rucsacul pe umăr și ieși din birou.

La ușă se alăturase celorlalți colegi și părăsi împreună cu ei clădirea de birouri. Pe trotuarul din fața clădirii își luaseră la revedere, zgomotoși și înduioșați întrucâtva de despărțirea lungă, dar și de situația cu noul virus, deși nu existau între ei cine știe ce legături de prietenie. Nu-și exprimau înduioșarea în cuvinte fiindcă, de felul lor, vorbeau puțin, ci în gesturi multe, clipiri din ochi și zâmbete fără rost. Își strânseseră mâinile și, în sfârșit, se despărțiseră promițându-și să comunice pe net și altele. În stația de autobus, Marius rămăsese doar cu o colegă cu care, atunci când se întâmpla să iasă deodată de la serviciu, călătorea câteva stații. Nu-și amintea câte. Nu era o fată foarte vorbăreață și nici genul care să iasă în evidență. Era drăguță, amabilă, dar indiferentă, de felul fetelor care visează mult și citesc tot ce le cade în mână, fără deosebire. Se îmbrăca neglijent, însă nu din lipsă de bun gust, ci fiindcă nu punea preț pe asta, iar această nepăsare îi dădea un farmec aparte. Când avea să se gândească mai târziu la ea nu și-o amintea, altfel, decât în cămăși colorate, din aceeași croială și, veșnic, în blugi. Toamna sau iarna își mai amintea că îmbrăca peste cămăși pulovere, de regulă, largi. Avea un păr frumos, lung, pe care Marius o suspectase că nu și-l pieptăna aproape niciodată, dar îi cădea atât de bine, încadrându-i chipul luminos, încât părea că abia ieșise de la un stilist. Nu-și amintea, însă, vocea ei și acest lucru îl îngrijorase oarecum atunci când fata coborâse la o stație oarecare şi-şi dăduse seama că nu o va mai vedea pentru câtva timp. Only know you love her when you let her go, îi trecuse prin minte fugitiv versul din piesa Let Her go de Passenger. Să o iubească fără să știe?, se întrebase atunci intrigat. Schimbaseră, totuși, câteva cuvinte în autobus. Despre niște aplicații pe telefon. Îl rugase să-i trimită link-ul unui site de jocuri. Mai discutaseră despre noul virus. El făcuse un joc de cuvinte între virusul covid 19 și nu mai știu ce viruși de computer. Râseseră. Vorbiseră cu nostalgie și despre colegi. Invocaseră conversațiile tâmpite din pauzele de țigară și graba cu care se aruncau în pauzele de mese pe eternele salad box-uri pe care scria numele fiecăruia. Că o să le lipsească toate astea. Sau despre cafeaua bună și fierbinte de la automat. Se despărțiseră în grabă, fiindcă ea realizase târziu că trebuia să coboare. Abia reușise să se strecoare pe ușă înainte ca acestea să se închidă automat. Și atunci a simțit prima oară junghiul la inimă. O iubesc, oare?, se întrebase neliniștit.

Marius terminase Facultatea de Litere și dorise să devină scriitor sau, mă rog, cineva care să scrie: versuri, teatru, romane, articole în presa literară, orice. A făcut un masterat cu titlu promițător, la o altă facultate, dar care, în lipsa relațiilor sociale, nu-l putea ajuta cu nimic în viață. După toate astea s-a trezit la douăzeci și patru de ani că nu știa încotro s-o apuce. Nu găsea niciun motiv să revină în micul orășel în care se născuse. N-a stat mult pe gânduri și, sfătuit de un prieten care lucra la o firmă de IT, a făcut niște cursuri de calculator și s-a angajat rapid. În cei cinci ani de când lucra numai pe calculator progresase mult, iar acum i se părea că job-ul de programator îi aduce și unele satisfacții. Cât despre cele financiare, era convins că leafa unui profesor de română sau a unui scriitor oarecare nu i-ar fi putut aduce niciodată satisfacțiile pe care i le aducea salariul de programator. Chiar dacă își spusese la început că va fi doar o slujbă temporară, până se va pune pe picioare, se împăcase deja cu ideea că asta va face de acum înainte. Era mulțumit de salariu, fiindcă își putea permite o chirie într-un apartament din oraș pe care-l împărțea cu încă un băiat, dar și să comande zilnic mâncare, ceea ce-l scutea de grija gătitului. Se putea gândi să-și cumpere, în viitor, un apartament și, eventual, să-și facă o familie ca toți ceilalți colegi de firmă. Era încrezător, dar parcă îi lipsise mereu ceva. Nu fusese niciodată îndrăgostit! Devenise fan al lui Passenger fiindcă descoperise că era născut în aceeași zi cu cântărețul britanic, dar și fiindcă, atunci când ascultase prima oară piesa Let Her Go, îl intrigaseră teribil versurile. Știi că o iubești doar atunci când o lași să plece, afli că îți lipsește soarele numai când începe să ningă, realizezi că nu-ți place să călătorești abia când pornești la drum, spunea refrenul și altele. Decalajul ăsta între simțăminte și conștientizarea trăirii unei emoții abia după epuizarea ei îi dăduse de gândit fiindcă recunoștea în toate propria lui încetineală și neîndemânare. Nu fusese niciodată îndrăgostit. Nu suspinase sub lună, așteptând pe alei singuratice sau în cafeneaua preferată. Nu scrisese mesaje de dragoste și nu cumpărase flori niciunei femei înafara profesoarelor de la școala generală sau de la liceu. Și nu ținuse de mână nicio fată, niciodată. Nu era firesc! Își dăduse seama, apoi, că nu cunoștea prea multe fete. Cele câteva cu care lucra la birou se căsătoriseră cu băieți din firmă. Făcuseră nunți spectaculoase cu care se lăudaseră, atât înainte de nuntă, cât și multă vreme după aceea, postând peste tot pozele și filmările aeriene. Singura colegă nemăritată era cea de la care își luase un rămas bun grăbit în seara de vineri, 13 martie.

Dacă n-ar fi fost povestea asta cu virusul, cu starea de urgență și cu munca de acasă e posibil ca nimic să nu se fi întâmplat în acea seară. Adică, ca și până atunci, când mai călătoriseră împreună, să se despartă grăbiți, nepăsători, obosiți și dornici fiecare să ajungă cât mai repede acasă. O iubesc!, își spusese după ce ușile se închiseseră automat în spatele fetei, iar autobusul îi păruse, dintr-o dată, întunecat și mohorât. Simțământului de stinghereală și de nerăbdare ca fata să coboare cât mai repede și să nu fie nevoit să mai facă conversație îi luase locul o emoție puternică, o duioșie și, mai ales, o mare tristețe la gândul că nu avea s-o mai vadă cine știe cât timp, dacă se va prelungi situația de urgență. Toate astea și le amintea acum foarte bine. Se întrebase cu groază ce i se întâmplase. Apoi, toate căpătaseră în mintea lui alte proporții. Fata, care înainte i se păruse doar drăguță, îi apăru dintr-o dată înzestrată de o frumusețe nemaipomenită. Părul îi era mai mătăsos decât putuse concepe vreodată vreun scriitor descriind cele mai frumoase eroine din romane. Iar ochii adânci, visători, căpătaseră reflexe de pietre prețioase și sclipiri de stele. Își aminti toate poeziile de dragoste pe care le învățase la facultate și care nu-i spuseseră nimic, dar care, iată!, dintr-o dată, dobândiseră niște înțelesuri fundamentale. Era îndrăgostit, oare?! Bluzele ei colorate deveniseră în imaginația lui expresia rafinamentului și a eleganței absolute, iar lipsa fardurilor nu făcea decât să dezvăluie frumusețea naturală a fetei. Se necăjise că nu-și amintea vocea ei, dar asta nu-l împiedicase să viseze și să-i atribuie în imaginație suavități muzicale nemaipomenite. Starea de emoție se amplificase când ajunsese acasă și, pentru prima oară, apartamentul drăguț în care locuia cu chirie i se păru mic, modest și neîncăpător. Înainte de a adormi mai visă mesele frumos aranjate de nuntă, după cum văzuse în pozele colegilor, buchete de flori colorate și asortate cu fețele de masă și cu șervețelele savant îndoite, pahare frumos rânduite după o etichetă riguroasă și greu de descifrat profanilor. Când colegii lui vorbiseră despre pregătirile lor de nuntă și, apoi, despre nunțile lor, Marius se simțise mereu ca un străin acceptat din bunăvoință la practicarea unui cult secret ale cărui criterii de selectare pentru a fi admis i se păruseră întotdeauna greu, dacă nu imposibil, de îndeplinit. Și, iată!, în acea seară i se păruse că nimic nu era totuși pierdut și că ziua în care ar putea să se fălească, la rândul lui, cu pozele de album ale nunții sale nu erau departe. Visă și a doua zi. Apoi, la fel, duminica, când se îmbătase, din nou, cu reverii nenumărate, adăugând noi detalii și surprinzătoare elemente visului. De luni, reveni la muncă, începând activitatea de acasă. Se cufundă în algoritmi și alte operații dificile. Se strădui să rezolve niște aplicații mai complicate. Într-un cuvânt, făcuse tot ce trebuia ca să dovedească șefilor că muncea și de acasă la fel de bine, poate chiar mai eficient, decât de la birou. Treaba mergea foarte bine și nu diferea prea mult de ceea ce făcea la firmă. În fiecare seară trimitea raportul zilei, apoi, se tolănea pe canapeaua de la ikea, singurul element de mobilier pe care-l cumpărase, mândrindu-se cu asta, și urmărea filme. Comanda mâncare acasă. Dar, înainte de culcare, se gândise seară de seară la fată. Se împăcaseră și se despărțiseră de nu știu câte ori în cele două luni de izolare. Își închipuise o mulțime de gesturi frumoase pe care ar fi putut să le facă ca s-o impresioneze. Într-o zi de duminică, se străduise să-i scrie chiar și un poem de dragoste. O zi întreagă se chinuise cu poemul, dar, când să i-l trimită, renunțase brusc. Nu i se mai păruse atât de emoționant ca atunci când îl scrisese. A înțeles atunci că a scrie poezie de dragoste e cel mai greu lucru cu putință. Urmărise pe rețelele de socializare tot ce postase ea. De obicei, posta puțin, în general, făcea share la diverse link-uri. Căuta în acele link-uri pe care le accesa cu religiozitate înțelesuri despre pasiunile ei, încercând să deslușească, în spatele imaginilor sau cuvintelor altora, interesele fetei. Dădea like-uri la postări cu cai. Îi plăceau caii, așadar! Făcea share la evenimente virtuale cum ar fi expoziții de artă graffiti. Nu știa nimic despre cai, iar arta graffiti pur și simplu n-o înțelegea, dar toate astea i se părură înduioșătoare, nemaipomenit de frumoase, unice. Ba mai mult, cuvântul graffiti îl strecurase și în poemul pe care încercase să-l scrie. Se înfuriase pe sine de mai multe ori, blestemându-și neștiința și incapacitatea de a spune ce trăia. De mai multe își propusese să-i trimită mesaje și să-i mărturisească toată emoția inimii, dar ceva nelămurit îl împiedica. Nu era atât timiditatea, cât gândul la ce ar crede ea despre toate astea. Adică, ar fi fost firesc să fie neîncrezătoare și uluită. Lucrau împreună în același birou de vreo trei ani, cine mai știe exact de când, se văzuseră aproape zilnic și nu se întâmplase nimic. Iar acum, dintr-o dată, să se trezească cu mesaje arzătoare de dragoste… Oh, nu putea fi de conceput!, își spunea, punându-se în situația fetei.

Timpul de izolare trecuse greu, dar își pusese mari speranțe în revenirea la muncă. Suferi îngrozitor când președintele țării prelungi starea de urgență. Se enervă de-a binelea când află că ar fi posibil ca nu toții angajații firmei să reînceapă în același timp munca. Se va face un program eșalonat, anunțate patronul firmei. Ca să fie sigur că se vor respecta cu strictețe noile reguli și norme de distanțare socială. Se emoționă când o întrevăzuse pentru câteva secunde la una dintre ședințele virtuale și se posomorî când află că optase și ea pentru propunerea de a continua activitatea de acasă. Apoi, gândul înfiorător, dureros și de neimaginat, că ea ar putea avea pe altcineva îl chinui mai multe zile, aducându-l într-o stare înfiorătoare de tristețe și chiar deprimare. Rămăsese singur în apartament, fiindcă colegul lui se retrăsese la cabana părinților de la țară. Lucra de acolo și-i trimitea poze cu răsăritul și apusul soarelui dincolo de crestele îndepărtate ale munților, îmbiindu-l să i se alăture. Nu plecase din oraș nicăieri în timpul stării de urgență, iar zilele se scurseseră aproape identic. Ieșise de câteva ori la magazinul de la parterul blocului ca să-și cumpere cele necesare. Pierduse șirul zilelor care se succedaseră invariabil, una după alta, dar își îndeplinise cu conștiinciozitate toate activitățile de birou.

Veni, însă, și ziua multașteptată a reîntoarcerii la firmă. Cu o zi înainte fusese ziua lui pe care o petrecuse singur. Fu felicitat de către toți colegii cu care petrecuse câteva minute amuzându-se on-line de filmulețul pe care i-l pregătiseră de ziua lui. Era un filmuleț compus din mesajele rostite de fiecare din izolare. Făcu să ruleze filmulețul întreaga zi. Inima îi bătea cu putere când apărea și ea în clip. Le promisese tuturor o petrecere după redeschiderea teraselor. Așteptase cu nerăbdare prima zi de muncă fiindcă, în prima grupă de angajați care mergeau la birou, făcea și ea parte.

Se sculase devreme ca să-și aranjeze barba, dar se descurcă bine fiindcă exersase mult în perioada de izolare, vizionând pe youtube filmulețele unor bărbieri cunoscuți. Se îmbrăcă atent și el, care era veșnic în întârziere și lent dimineața, ajunsese primul la birou. Veniseră, apoi, ceilalți. Dar, din cauza restricțiilor obligatorii, impuse de noul virus, fiecare era atent la păstrarea distanțelor. Se salutaseră de la depărtare. Birourile nu fuseseră distanțate, dar, întocmindu-se două grupe de lucru, jumătate dintre colegi lipsea, de aceea se păstrase între angajați câte un loc liber. Toată lumea purta mască și mănuși. Ea își prinsese părul la spate, având gura și nasul acoperite de o mască colorată. I se păru că deslușește pe mască o imagine de graffiti. Și, contrar așteptărilor sale, se petrecuse totul ca de obicei. Se așezase fiecare la biroul lui. Și se cufundaseră în munca zilnică, obișnuită, deoarece știau cu toții ce au de făcut. Nedumerit, căutase să trezească în inima lui simțămintele pe care le trăise în cele două luni de izolare. Dar totul fu în zadar! Îi trecu prin minte toată gama de stări trăite în acea perioadă, dar, cu toate că se înduioșa de sine, acele stări nu-l mai tulburau. E, oare, cu putință să iubești cu atâta înflăcărare și, dintr-o dată, să nu mai simți nimic?! Ca și cum din neatenție ai da un delete și ar dispărea tot algoritmul unui program pe care rulezi filmele preferate?! Ce o fi asta?, se mai întrebă. O iubesc? Sau nu? Făptura ei care i se păruse atât de drăgălașă în imaginație, cămășile pe care i le iubise în absență, părul nepieptănat, lipsa fardurilor, toate aceste lucruri care dobândiseră în închipuire sensuri sublime, de-o rară și neasemuită frumusețe, unde dispăruseră? Când se salutaseră de dimineață i se păru mai mică ca înălțime decât și-o amintea, o fată obișnuită, nici mai frumoasă, nici mai urâtă ca altele. Constată cu surprindere că era mai puțin strălucitoare, iar masca cu desenul graffiti i se păru neinspirată, oribilă. Când realiză toate astea se simți brusc ușurat, dar și tulburat. Ușurat că scăpase de-o nenorocire mare. Cine știe încotro l-ar fi dus toate stările neliniștitoare și junghiurile la inimă! I se păruse că scăpase la limită de un virus îngrozitor pe care-l anihilase în ultima secundă cu un program elaborat sub presiunea că întreg sistemul de operare i s-ar fi dus naibii, dacă n-ar fi acționat rapid. Acum putea respira, din nou, mulțumit. Dar și tulburat fiindcă toate visele la care năzuise, aranjamentele de flori, fețele de masă în culori vii, tortul etajat al miresei, dansul mirilor și pozele de la nuntă i se păreau că se depărtaseră, din nou, de el, pentru totdeauna! În aceste stări tulburi își petrecu prima zi de muncă de la birou. Sentimentul de stânjeneală din pauzele de țigară era ceva nou pentru toată lumea și fiecare se străduia să pară cât mai natural. Erau tineri și le era mai ușor, dar gândul că virusul teribil se putea infiltra ușor, oriunde, era mereu prezent, ca un cui otrăvit în mintea tuturor.

Își pusese, însă, mari speranțe de clarificare a stării de confuzie în care se găsea în călătoria de întoarcere cu autobusul, dar fusese atât de buimăcit de ziua aceea, încât nu fu în stare să adauge nimic în plus. Vorbiseră despre lucruri întâmplătoare, banale. Era, de altfel, și destul de incomod să faci mărturisiri de dragoste cu masca aceea groaznică pe față.

Când a ajuns acasă s-a învârtit neliniștit prin apartament. Nu știa ce să creadă. A deschis televizorul și, invariabil, pe toate canalele se dădeau numai filme de dragoste. Dar el nu mai simțea nimic! Nici încântare, nici bucurie. Ce-l împiedica, oare, să-și trăiască viața?! O va lua a doua zi, din nou, de la capăt? Cu trezitul de dimineață, aranjarea bărbii, munca de la birou, pauzele de țigară, meniul fix al comenzilor de mâncare… Într-un târziu și-a scos telefonul și l-a sunat pe prietenul lui care rămăsese la cabană.

– Ascultă, îl întrebase direct, cum e posibil să-ți placă o fată atât de mult când n-o vezi, iar când dai cu ochii de ea să nu mai simți nimic. De parcă ai fi împietrit… Crezi că se poate așa ceva?

– Nu e posibil!, îi răspunsese prietenul lui. Ori o iubești, ori n-o iubești! Dacă nu mai simți nimic când o vezi înseamnă că n-o iubești! Clar!

– Da!, ai dreptate!, zise și închise. E clar!

Dar, după ce închise, îl năpădi din nou înduioșarea. Și dragostea. Fata deveni din nou frumoasă. Și strălucitoare. Actorii din filmul la care se uita amuțiseră, ascultând, parcă, gândurile lui minunate și pătimașe. O iubesc!, își spuse. Și își petrecu seara amețindu-se din nou cu poezia iubirii. Mâine, mâine…, șopti și adormi purtat de vise…

[Vatra, nr. 10-11/2020, pp. 119-121]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.