Iulian Bocai – Cultura ca viitor

Nu pare că românii și-ar fi consumat relația de subordonare față de Occident, nici că ar fi înțeles-o în consecințele ei. Trăim încă în mentalitatea împrumuturilor salvatoare, prin care altoim idealuri simbolice ale unui Vest solar pe trunchiul națiunii pentru ca, ajutați de ele, să ne salvăm pe noi de noi înșine și de propria noastră mediocritate marginală. Desigur, în fața pleiadei intelectuale care ne-a anunțat de fiecare dată, uneori exasperată, că suntem cu mult în urma imaginii de excelență culturală occidentală la care ne-am închipuit că trebuie să ajungem, au apărut întotdeauna reacții mereu complexate și s-au găsit școli care să pretindă un trecut românesc și unic, și superior; nu e nimic nou aici, germanii au făcut-o în secolul XIX fără rușine, ei, care în Europa au fost multă vreme complexații de serviciu. Conștiința ascunsă a propriei mediocrități culturale generează – mai mult sau mai puțin conștient – pretenții pe atât de mari pe cât e orgoliul național mai ușor de rănit. Mai greu este să te scoți – printr-un act reflexiv – din oscilarea descurajantă dintre „nu suntem buni de nimic” și „am produs și noi lucruri admirabile” care e obositoare și nu se înțelege pe sine cu claritate niciodată, pentru că ce o împinge de la spate e mereu o specie de vanitate, și încă de vanitate rănită.

Vanitatea aceasta încurajează și acum mentalitatea cetățeanului care, privind în jur, nu găsește nimic care să-l satisfacă spiritual („țară săracă, cultură puțină”) și își petrece timpul mustrând trecutul și prezentul, ca și cum acestea ar fi fost datoare față de propriul său ideal de eminență culturală. Or, adevărata cultură – ca gândire reală și la fața locului, ca spiritualitate implicată – trăiește mai ales acolo unde se înțelege pe sine ca lipsă și este într-o oarecare măsură mereu insatisfacție.

Această dimensiune a culturii ca provizorat, definită ca set de întrebări originare și – deci – ca sumă de probleme, există foarte puțin în istoria românească. Aici cultura e înțeleasă intelectual mai ales ca trecut.

O înțelegem astfel fiindcă ideologiile culturale românești au fost specii de istoricizare, proiectând imagini ale națiunii ca istorie și explicându-și-o ca atare mereu retroactiv. De morbul acesta mediul intelectual românesc suferă de la Școala Ardeleană încoace, adică încă de când a început să existe o intelectualitate, și nu s-a vindecat de el cu adevărat niciodată – de aceea în perioadele sale de criză, țara se oprește să-și analizeze trecutul și să găsească acolo confirmarea propriei sale valori sau cauzele propriei micimi. Dar cultura nu se joacă niciodată cu adevărat în trecut. O cultură este produsă în trecut și ne vine de-acolo ca premisă, însă măsura în care o percepem și o înțelegem ca străduință deschisă spre viitor, relevantă pentru ceea ce noi suntem și vrem să facem, este partea ei mai importantă.

În lipsa acestei deschideri permanente, în lipsa acestui viitor care niciodată nu se închide, orice națiune ajunge în cele din urmă spațiu muzeal. Franța deja, Italia și mai ales Grecia suferă de acest istorism custodial, prin aceea că ceea ce au acum de oferit – ceea ce-și oferă chiar și lor însele ca ideal cultural – nu este ceva ce încă fac, ci mai ales ceea ce conservă. Firește că ceea ce conservă merită conservat și firește că însăși cultura europeană depinde de înțelegerea trecutului franco-italo-elin, și va depinde de această înțelegere multă vreme de-acum încolo – nu am fost niciodată atât de originali încât să creștem cu totul dincolo de rădăcinile noastre intelectuale; însă orice trecut cultural excepțional și îndelung se transformă cu ușurință, din premisă pentru gândire, în pretext pentru mândrie națională, care este unul dintre mirajele făcute posibile de naționalismul modern, ce-a încurajat specia de gândire magică prin care prezentul se consideră demn de faptele trecutului și trecutul conferă prezentului dreptul de a se legitima ca creator chiar și când nu face nimic.

Ce este straniu la trecutul cultural românesc este că se vede în el o tendință foarte timpurie spre muzeal – ca și cum s-a încercat construirea unui trecut cultural acolo unde nu exista niciunul, pentru ca apoi muzeul (ca listă de reușite) să le fie arătat altora ca o dovadă a faptului că și românii erau ceva ce putea fi muzeificat. Secolul XIX românesc poate fi descris intelectual ca dezvoltându-se aproape exclusiv în inerția întrebării „Dar de ce n-avem și noi?” și chiar și școli intelectuale ca Junimea, care-au înțeles imposibilitatea de proiect a occidentalizării prin împrumut, nu s-au reușit scutura cu totul de această nevoie de a te dovedi, prin cultură, înaintea străinilor – și ca atare mulți intelectuali români și-au confundat menirea profesională cu producerea de liste mai mult sau mai puțin fabricate ale reușitelor naționale. (Desigur, stabilirea tradiției prin reinterpretarea trecutului o avem în comun cu multe alte entități, nu doar naționale. În Europa, mitizarea istoriei este o speță răspândită de tribalism; în fapt, nici nu s-a dovedit clar dacă un act de fondare culturală se poate lipsi de invocarea unei cauzalități preistorice favorabile, de „descoperirea” unei istorii de dinainte de istorie.)

Dar când profesorii de școală vorbesc cu emoție și onctuos despre marii scriitori, când academicieni români invocă panteonul, ei înțeleg cultura ca oferind națiunii – abstracțiune simbolică a unui corp social în mod ironic indiferent la beneficiile culturii înalte – un soi de motiv să fie mândră de sine. Setul de convingeri filozofice din spatele acestei atitudini de recunoștință față de trecut este încă prost înțeles, deși el provine dintr-o formă sofisticată de anti-iluminism pe care am preluat-o fără să știm întotdeauna de unde și care, la origini, a fost poate frustrată, dar rareori exclusivă. În esență, ea spunea că o cultură este meritorie nu în virtutea unui efort național spre unicitate, nu în virtutea unui program de acumulare și de construcție națională rațională – cum credeau că pot să facă iluminiștii –, ci prin aceea că este rezultatul unor mișcări sociale în condiții și situații date, care se exprimă inevitabil în istorie ca civilizație. Cultura este ceea ce orice comunitate oricum face, ea nu poate fi condusă de undeva de sus spre o apoteoză pre-evaluată ori – dacă există apoteoze – ele erau implicite culturii înseși și creșteau din ea. La Herder ideile acestea erau vecine cu relativismul și acut democrate. Se citea în diversitatea culturilor realitatea că, dacă fiecare comunitate dezvoltă poezie și literatură și mitologie și norme morale, culturile trebuie să fie, la un anumit nivel de generalitate, și mereu egale și profund intraductibile în același timp, ca niște monade. Desigur, de la „fiecare comunitate are cultură” la „unele comunități au culturi mai bune pentru că ceva din ele le predispune la o superioară spiritualitate” n-au fost mai mult de doi pași și germanii, mai ales, i-au făcut foarte repede.

Intelectualii români de la sfârșitul secolului nouăsprezece nu s-au putut folosi de chemarea spre autonomie culturală implicită în această idee. Junimea încearcă să impună o variantă a ei, a formelor locale, dar administrativ și cultural a fost un eșec – nimeni n-a avut răbdare ca poporul să genereze, în presupusa dialectică istorică românească, genul de cultură care era a noastră și-a nimănui altcuiva (cu atât mai mult cu cât nu era foarte clar de ce, conform acestor legi interne, o formă de cultură nu apăruse în lungul trecut al țării decât intermitent). Asta ar fi trebuit să ne arate încă de pe atunci cât de profund greșită era ideea culturii organice și cum ideile anti-iluminismului german au fost la fel de mult concepte de laborator ca cele ale raționalismului Luminilor.

 Dar a te gândi la trecut ca la locul în care se dispută valoarea prezentului și la prezent ca spațiu în care și prin care se revendică trecutul nu era posibil decât presupunând axioma culturii organice, a națiunii care crește și care conține de la bun început, în sine, datele evoluției ei ulterioare. Numai înțelegerea națiunii ca organism care generează cultură așa cum produce viermele mătase are sens, dacă vrem să păstrăm întreg trecutul țării pentru noi înșine, ca și cum ne-ar aparține, pentru că numai într-o astfel de dialectică noi suntem în același timp trecutul nu doar prin faptul că ne-a produs, ci și prin acela că, la un anumit nivel, eram conținuți în el încă dinainte de a ne fi produs.  

Cu această citire a istoriei universale ca sumă a comunităților disparate care funcționează pe orbite paralele, evoluând mereu lăuntric, și care, chiar dacă se întâlnesc, nu se înțeleg niciodată cu adevărat, a trebuit să se renunțe la ideea iluministă care era pentru ea și cel mai mare obstacol filozofic: cea a unei naturi umane transculturale (care permitea să crezi că poți găsi, dinspre Europa, capete de pod spre cele mai îndepărtate și stranii culturi ale globului).

În istorie și socio-umane, mai ales în litere, prima idee, cea relativistă, a prins mai repede. Pe plan științific s-a instituționalizat mai ales a doua – iar oameni de litere de la sfârșitul secolului XIX sfârșeau în interesante aporii încercând să împace consecințele relativiste ale istorismului cu presupozițiile axiomatice ale unei naturi umane nedenaturabile. Maiorescu, de pildă, spune și că cultura română nu poate fi grăbită prin împrumuturi sau că limba nu poate fi înălțată pe aberațiile latiniștilor, pentru că are o ființă a ei, dar și că femeile n-au organul gândirii dezvoltat, fără să înțeleagă neapărat cum se contrazic aceste judecăți. Niciuna dintre cele două tradiții nu și-a putut îngropa foarte bine implicațiile xenofobe. Clamarea superiorității culturale s-a putut face liniștit și de pe poziții științific-rasiale și de pe poziții relativist-istorice (ca națiune care se dovedește pe sine în istorie și ca atare care-și confirmă o magică „forță spirituală”; intelectualii francezi nu ezitau să dea vina pentru pierdea războiului franco-prusac pe decăderea sistemului de educație francez în secolul XIX, așa cum intelectualii germani știau că universitățile sunt seva intelectuală a națiunii etc.).

Intelectualii români au fost prinși în definirea trecutului cultural în acest interval dintre înțelegerea culturii ca esență, câteodată chiar etnic-biologică, și a culturii ca agon, călită în focurile istoriei, iar primii noștri filologi au oscilat între ele și, odată cu ei, și alte capete luminate. Dar pentru că nu aveau la dispoziție un trecut pe care prezentul să poată să-l invoce în numele său ca pe o confirmare, în unele locuri s-a forțat interpretarea lui, în altele s-a negat mai lucid că ar fi existat vreunul, dar fără să se renunțe cu totul la ideea că românii sunt ceva anume, că dețin un loc în panteonul culturii universale pentru care, dacă nu s-au calificat prin cultură, s-au calificat măcar prin istorie.

Ideea că literatura română trebuia să fi fost unică și că nu putea crește decât din solul local a fost incredibil de puternică, de multe ori păstrându-și optimismul în fața oricărei evidențe, dacă ne gândim că până la 1940, cultura umanistă românească s-a deprins aproape în exclusivitate la școlile străinilor. La marginea mediului academic românesc și bănuiesc că mai cu seamă în istorie, ea n-a murit cu totul, deși ecourile ei par tot mai des primitive intelectual.

Motivul pentru care ecouri simplificate ale acestei mentalități persistă instituțional până astăzi este că a lipsit de la bun început din mediul intelectual românesc ideea că, acolo unde se întâmplă, cultura este o proiecție în viitor și-n nerezolvat și supraviețuiește mai degrabă ca dilemă.

Ce lipsește cel mai mult istoriei intelectuale românești este înțelegerea culturii ca loc în care intelectualii trebuie să se poată așeza, în mod repetat, la originea tuturor întrebărilor importante. Asta, pe lângă faptul că n-ar mai îneca spațiul public cu certitudini culturale soporifice, ar fi avut și marele avantaj de a putea redefini, măcar parțial, națiunea nu doar ca ceva ce ea a fost, ci și ca ceva ce poate să fie – ca viziune constituțională, de pildă sau ideal civic. Când definim lucrurile doar ca ceva ce au fost de fiecare dată în trecut, nu ne mai putem imagina viitorul lor decât ca pe o serie de repetiții confirmatoare.

Într-un anumit sens, așadar, cultura română n-a fost suficient de inteligentă să profite cu adevărat de lipsa ei de trecut și intelectualii români au ținut morțiș să aibă unul, nereușind să înțeleagă cultura decât ca moștenire. Unor secole viitoare, văzând graba cu care s-au scris în secolul XX românesc istorii literare totalizatoare, cu mult după ce istoria literară occidentală ajunsese la apogeu, o să li se pară că atât de mult s-a resimțit lipsa unui trecut literar, încât filologii români au trebuit să coboare până în filigranul istoriei ca să găsească acolo documente aleatorii pe care să le redefinească drept literatură, într-un exercițiu de mitizare culturală care-l întrece – prin nerăbdarea lui – și pe cel german de secol XIX.

Paradoxul acestei situații stă în aceea că e greu de văzut ce-ar fi putut filologia face altfel, când ea, ca disciplină, s-a înțeles întotdeauna ca formă de grijă custodială pentru trecut. Rolul acesta filologia română și l-a luat foarte în serios și n-ar trebui să mai mire pe nimeni că în România modelul paideic principal a rămas până azi cel filologic. Să fie vorba aici de o simplă importanță conjuncturală, dată de faptul că filologia în sens larg (ca interes pentru limbă și istorie literară) este forma de preocupare culturală care s-a nimerit să însoțească formarea statului român modern tocmai în perioada sa de coagulare a unei conștiințe naționale? Sau a jucat rolul pe care l-a jucat pentru că filologia însăși este – structural – o formă de interes pentru trecut și ca atare era de la bun început în poziția privilegiată de a ajuta, prin partizanat intelectual, la punerea bazelor ideologice ale acestei conștiințe?

Oricare ar fi răspunsul la aceste întrebări, problema oricărei tradiții istorice rămâne că ea începe la un moment dat să creadă că sarcina ei fundamentală este elucidarea în detaliu a condițiilor și consecințelor „marii” gândiri și „marii” arte, fără a mai înțelege că orice gândire și artă „mare” survin și prin refuzul unei analize complete a tocmai acestor condiții. Ceea-ce-gândirea-este și ceea-ce-este-prezentat-drept-condiție-a-gândirii sunt lucruri diferite: diferă prin aceea că cel care gândește nu este profund interesat de cazuistica istorică și nu ajunge la gândire parcurgând toate drumurile profitabile pe care au rătăcit alții. Iar filologia, ca disciplină întoarsă spre trecut, n-a putut să meargă decât pe drumurile deja umblate și a încurajat astfel un model instituțional în care valoarea intelectuală era confirmată mai ales prin moduri interesante de lectură a trecutului, prin redescoperiri ale lui, prin acele exerciții greoaie de admirație, cărora li se spune comentarii, dar care n-au încurajat niciodată spiritul critic, care nu se ascunde în comentariu ca practică pedagogică, ci se naște la întâlnirea liberă și curioasă dintre un text și o minte.

Pe scurt, filologia a putut dintotdeauna ori să ordoneze, ori să interpreteze și-n câteva locuri va fi fost poate ingenioasă. Dar preocupările invenției, cum sunt cele științifice, artistice și într-o oarecare măsură filozofice au rămas secundare ca exemplu instituțional în România (unde educația a fost mereu conservatoare când a venit vorba de trecut, adică s-a înțeles mereu pe sine ca trebuind să conserve ceea ce percepea drept valoare națională). Ele mai ales ar fi putut orienta cultura spre viitorul mereu deschis pe care-l invocam, căci nimic nu deschide drumurile spre viitor mai bine ca arta. Școala românească ne-a dat în schimb de-a lungul unui secol, mai ales aptitudini filologice, și încă din acelea care cereau mai întâi din partea noastră admirația din oficiu și, prin aceasta, subserviența.

E oricum limpede că inteligența n-a lipsit din istoria filologiei românești și nu încerc să spun că ea a fost în vreun fel inabilă intelectual. Cred chiar că gândirea despre trecutul nostru cultural și mai ales despre literatură a fost cea mai vie preocupare intelectuală românească și că, în mod paradoxal, s-a putut organiza chiar mai bine instituțional decât scriitorii înșiși, deși a fost rareori pe cât de temeinică ar fi putut să fie. Chiar și azi, criticul și istoricul cultural român are o percepție mai esențială a istoriei culturale și o înțelegere mai profundă a rolului său intelectual decât au avut vreodată scriitorii și filozofii români, care nu par să se poată înțelege nici ca menire, nici ca comunitate. Ăsta e și motivul pentru care catedrele de literatură română și institutele de cercetare filologică sunt probabil locuri de mai interesantă activitate intelectuală decât cele filozofice și științifice, care nu s-au putut impune în spațiul public ca locuri în care se face ceva care să semene gândirii implicate și tot așa aș explica strania realitate că în România contemporană filologii par să fie mai curioși decât scriitorii.

Dar filologia se oprește, mi se pare, mereu la jumătatea drumului, acolo unde sarcina culturii ar trebui să înceapă și care cu noi, filologii, nu începe cu adevărat decât rareori. Adevărul nerecunoscut al acestei tradiții filologice care ne-a format și căreia îi datorăm înțelegerea imperfectă a trecutului nostru cultural, este că nu ne-a arătat niciodată drumul înainte. Este o disciplină care păstrează ceea ce ea însăși nu are instrumentele să producă. Asta ar însemna desigur părăsirea ca exemplu paideic a filologiei cuminți înțelese ca istorie literară pusă în slujba reclamării valorilor trecutului, care la noi încă funcționează ca standard de preocupare culturală și pedagogică. Căci puține alte îndeletniciri culturale țin mintea într-o prosternare așa subtilă, dându-i în același timp iluzia perversă că gândește.

[Vatra, nr. 10-11/2020, pp. 127-130]

Un comentariu

Lasă un răspuns la „Cultura ca viitor”, eseu în Vatra Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.