Petru Cimpoeșu – Interludii (V)

Încerc să-i explic lui Vorel, iar el nu înțelege – sau se preface atât de bine, pentru că își dă seama că nici eu nu înțeleg – mă întrerupe mereu, de fapt îmi obstrucționează ideile, îmi pune atâtea întrebări inutile încât în cele din urmă nu mai înțelegem niciunul despre ce vorbim, iar eu mă enervez și tac. Tace și el o vreme, până când apreciază că mi-a trecut supărarea, apoi găsește o întrebare așa-zis naivă, pe care și-o pune sieși, cu aerul că se întreabă cât o fi ora.

– Când a spart oul de găină, înainte sau după ce a căzut din vișin?

I-am mai spus și altădată, a uitat. Pare că face efortul neplăcut de a-mi arăta unde greșesc. Mă tratează cu un fel de compasiune filială (săracul de tine, ai îmbătrânit, ești depășit de vremuri), iar eu mă prefac că nu observ, devin conciliant.

– Probabil că atunci ea a făcut un legământ, îi răspund într-un târziu. Să nu mai facă niciodată rău și să nu spună cuvinte urâte. Copiii cred în îngeri, le fac promisiuni pentru a li se îndeplini o dorință, iar dorința ei era să vorbească la fel ca alți copii. Dar poate că nu am înțeles eu bine.

– La drept vorbind, nu există pactul cu îngerul, nu poate exista, obiectează. Ce poți să-i dai în schimb? Îngerul nu îți cere sufletul, îl are în mod natural. Cu diavolul, însă, negocierea se poartă în alți termeni, fiindcă răul este legat de o relație de putere. De unde și fascinația pe care o exercită. Tace câteva clipe, apoi ajunge la o concluzie neașteptată. Diavolul e nevrotic, spune.

M-a scos la o terasă, să ies din hibernare, să văd cum au înflorit castanii, deși m-am împotrivit cât am putut. El susținând că de fapt mă alintam, presupunere care a avut darul de a mă indispune de la bun sau rău început. Mai târziu mi-am dat seama că asta făcea parte dintr-o strategie. Voia să fim pe un teren neutru. Undeva în parc, lângă vechea casă de apă a orașului, acum renovată și transformată în restaurant de unii cu relații la primărie. A lăsat mașina la intrarea în parc, iar ca să ajungem până acolo, a trebuit să merg pe jos, șontâc, șontâc, aproape două sute de metri.

Poate că de aici a început. După o remarcă oarecare a mea, de altfel susținută de psihologi, despre modul cum unii bâlbâiți s-au vindecat cântând. Apoi, fără să am vreo dovadă, am adăugat că, înainte de a vorbi, oamenii au cântat.

– Nu prea înțeleg ce vrei să spui, zice.

– În liceu, colegii o porecliseră Muta. Fiindcă a început să vorbească la o vârstă târzie, pe la cinci ani. Înainte de asta, părinții i-au cumpărat un mic acordeon. Dar educația ei muzicală era mai degrabă modestă. De exemplu, îi plăcea Margareta Pâslaru.

Își amintește și el ceva din anii de liceu.

– La liceu, am avut un profesor care încerca să ne explice de ce Bruckner e un compozitor mai important decât Enescu, dar noi țineam cu Enescu, fiindcă era de-al nostru. De fapt, profesorul acela preda franceza. Vendel, îl chema, da, Vendel. 

Își scoate ochelarii, îi șterge pe îndelete, privind c­u ochii lui astigmatici undeva spre capătul aleii, de unde se apropie o fetiță pe bicicletă, iar mai încoace, o tânără mamă tocmai și-a coborât copilul din căruc­ior și încearcă să-l învețe să meargă. Dar ce ar putea vedea el acolo?

– Entanglement, spune după ce își pune din nou ochelarii. Se uită cumva contemplativ la femeia cu copilul, acum desigur vede mult mai clar cum îl ține de brațe și îl împinge ușor înainte, obligându-l să facă următorul pas. E un cuvânt englezesc și se referă la încâlcitură, inclusiv la încurcături amoroase. Teorema lui Bell stipulează că obiectele cuantice care au interacționat odată vor păstra acea legătură și după ce au fost mutate oricât de departe unul de celălalt.

Mă gândesc cum să-l contrazic.

– Presupunând că există obiecte cuantice, completez.

Apoi mă întreb de ce simt mereu nevoia să-l contrazic. Fiindcă sunt ”fratele lui mai mare”.

– Dacă noi existăm, există și ele, răspunde. Entanglement, repetă. Admițând că conștiința este un efect de câmp, ajungem tot acolo. Intuiție sau modul cum uneori îndrăgostiții comunică fără cuvinte.

Această din urmă remarcă mă obligă să tac. Și să mă întreb de ce, de fiecare dată, îmi face impresia că vine la astfel de discuții după ce a parcurs o bibliografie tematică. 

Ospătarul aduce și ne pune pe masă, într-un mic coș de hârtie, câteva grisine, din partea casei, după care pleacă grăbit, fără să spună un cuvânt. 

– Pentru a proiecta convingeri, nu e nevoie de afirmații propriu-zis etice, ci de sugestia prin intermediul unor afirmații oricât de incoerente, de genul: Trăiască tovarășul Nicolae Ceaușescu în  frunte cu tovarășa Elena Ceaușescu…

– Ah, mă întrerupe, teoria lui Stevenson despre persuasiune. Propoziții care exprimă mai degrabă sentimente decât gânduri, adăugându-le și o componentă imperativă, știu – pentru că el le știe pe toate. Un nonsens care creează o așteptare cu impact emoțional.

– Important nu e să formulezi explicit un mesaj, ci să atragi atenția asupra unor termeni, îi răspund.

Mă așteptam să mă contrazică din nou, de data asta însă îmi dă indirect dreptate.

– La drept vorbind, Charles Stevenson, cu termenii lui magnetici, e depășit, adaugă. Chiar se miră că am ajuns să discutăm despre așa ceva, și mă asigură că se miră sincer. După care revine cu o întrebare deliberat lungă și complicată. Presupunând că migrenele ei aveau legătură cu o traumă din copilărie, orice om normal prezintă uneori convulsii microepileptice, de care nici măcar nu e conștient, presupunând că în starea ei postictală avea acele halucinații auditive sau mai știu eu ce stări de conștiință modificată, cum să explicăm efectele reale ale scrisorilor?

– Singurul efect real a fost că l-au împușcat pe Ceaușescu, dar ea nu-și dorea asta. Dimpotrivă, viziunea ei era înrudită  mai degrabă cu Teologia eliberării, deși sunt sigur că nu auzise de Gustavo Gutierrez. Sau poate cu taoismul, primul pas către crimă este să faci altuia binele pe care nu și-l dorește, regula de cupru.

Regula de cupru e alta, dar nu contează. Ca să mă împace, îmi face concesia de a nu mă corecta.

– Dintotdeauna, pentru oamenii tineri, lumea e nesatisfăcătoare, cerințele trupului o fac astfel, de aceea vor să o schimbe, firește, în bine.

– Firește, înainte de a defini binele, îi răspund ca și cum i-aș reproșa, nu ai trăit propriu-zis vremurile acelea. Răul este întotdeauna legat de o relație de putere. Întrebarea e dacă idealismul stângiștilor sau libertarienilor e compatibil cu natura umană. Oricum, la fel de eficient ca apelul de zilele trecute, al secretarului general al ONU, pentru încetarea tuturor conflictelor armate de pe glob.

– Îmi place cum ai pus întrebarea și mai ales cum ai contextualizat, remarcă ironic, dar eu nu mă las derutat de întreruperea lui.

– Am pus-o pentru că am răspunsul: nu! Indivizii nu sunt atomi. De acord, dezechilibrul poate fi o sursă de ordine. Dar băieții ăștia (care băieți, care ăștia, mă întreb) uită că natura umană are niște constante. Lupta pentru resurse, inclusiv sexuale, și consecințele ei, delincvența, infracționalitatea, frauda, nu vor dispărea vreodată. E o întrebare mai veche: cine va păzi paznicii? De aici se ajunge de îndată la impozitare și la relații ierarhice, iar de aici, la putere și abuz. Pentru că ierarhia face necesară o morală, iar morala controlează oamenii prin pedepse și recompense, în ultimă instanță, prin intermediul fricii. 

Voiam să mai adaug ceva despre ispitele oricărei utopii, dar renunț, dându-mi seama că am ridicat prea mult vocea. Când el se întoarce, puțin jenat, către cei de la masa de alături, care par că trag cu urechea.

– Să vorbim mai încet, propune, poate deranjăm.

Cine ar putea înțelege despre ce vorbim, de vreme ce noi înșine nu înțelegem – mai precis, eu.

O pereche de vârstă mijlocie. Probabil locuiesc la bloc, au ieșit, ca și noi, la aer. El poartă un sacou din velur reiat, un pic prea larg, și are o aluniță păroasă pe obrazul stâng, ea e într-o rochie de stambă la modă prin anii șaptezeci, cu flori mari, verzi și roșii, și are o figură mai degrabă tristă. S-a aplecat și îi spune ceva aproape în șoaptă, iar el ascultă încruntat și răspunde din când în când, pe un ton autoritar: nu!           

– Nu mai sunt nici eu tânăr, spune Vorel, ca și cum l-ar completa.

– Nu am știut niciodată ziua ta de naștere, îi răspund.

– Nici eu, ha, ha. Dacă ai ști cum încerc să le conving să păstreze sarcina, le spun că eu însumi sunt ratarea din penalty a unui chiuretaj. Și niciuna nu mă crede. Ziceți așa ca să, dar asta e o lume în care se poate trăi? Sunt speriate și…

– Nici tu nu ai copii, îl întrerup.

– Poate că eu sunt un caz aparte.

– E dreptul fiecăruia de a se considera un caz aparte, deci și al tău.

– Parcă mi-ai citi dintr-un manual motivațional, răspunde. 

Are dreptate. Simt că discuția noastră tinde spre un conținut superficial, poate chiar frivol, și îmi privesc ostentativ ceasul de la mână. Încă nu am terminat de băut berea, din simplul motiv că nu-mi place, deși eu însumi am ales-o. De la o vreme, nu mai contează ce fel de bere ceri, toate mărcile sunt același acid care îți zgârie esofagul, iar după aceea te balonează. 

În cele din urmă, copilul a căzut și a început să plângă, mama îl ia îngrijorată în brațe și îl ridică mult sus, deasupra capului, pentru a-l calma sau în alt nu știu ce scop. De fapt, jucându-se cu el. Cei doi de la masa alăturată au chemat ospătarul, discută în contradictoriu, probabil nemulțumiți de nota de plată. Ca să nu creadă că mă interesează discuția lor, întreb la întâmplare:

– După părerea ta, ce înseamnă regatul cerului gândit?

– Nu prea îmi pun întrebări la care știu că nu pot răspunde.

– Ar putea fi o altă definiție a muzicii?

– Problema e tocmai aceea că muzica nu poate fi gândită, parcurge alte circuite decât cele ale intelectului. E ca în amor, un mod de a locui în sufletul celuilalt.

– Ar trebui să căutăm în dicționar ce înseamnă muzică și ce înseamnă melodie, ce le deosebește.

– Profesorul meu de franceză spunea că melodia e narațiune de sunete. Dar adevărata muzică nu e condiționată de timp, ci îl subminează…

– Cam prețios spus.

– Poate că nu ar fi posibilă dacă nu ar exista rămășița sunetului anterior, care și el amplifică o rămășiță anterioară – și așa mai departe, până la rezonanța primară a sunetului tăcut. Poate că nici sufletul nu ar fi posibil, dacă nu ar exista rezonanța unui suflet anterior.

– Ipoteze, lumea e plină de ipoteze-alibi, lumea este ea însăși o ipoteză – și așa mai departe.

Și dintr-odată spune un lucru aparent fără sens. Iar eu știu că l-am presimțit așa cum presimți o indigestie, pe baza unei simple indispoziții.

– Mult timp nu am înțeles ce înseamnă cuvântul intuiție. Abia la o vârstă destul de înaintată am observat că, atunci când rațiunea te conduce la convingerea că ceea ce o contrazice nu poate fi adevărat, nu face decât să-și confirme limitele. Există în noi anumite forme subtile și foarte rezistente de refuz, un mecanism de apărare a iluziei, învecinat poate cu instinctul de conservare. De multe ori, acel refuz este inconștient și nu se manifestă ca atare, ci în ipostaze aparent confirmative. Dar câteodată, o intuiție oarecare, o emoție, o presimțire fulgerătoare provoacă un salt sau o rupere de simetrie, și atunci ceea ce nu poate fi gândit devine evident pe altă cale, la care rațiunea singură nu ajunge.

– Vorbești despre tine, sau despre mine? întreb.

– Vorbesc despre intuiție. De exemplu, crezi în telepatie?

– Mmm… Nu prea.

– Și totuși, există vise premonitorii. Mă întrebam dacă, depășindu-ți limitele, ai crezut propriu-zis că acele bilețele, olfacții colorate sau ce vor fi fost ele, tonuri muzicale sub formă de numere scrise, litere alcătuind lozinci fără sens și alte astfel de jocuri, căci mi-ai spus că erau ca un joc, vor avea vreodată efectul scontat. Dacă nu cumva ai rămas blocat în cercul opac al silogismelor.

– Am impresia că întrebarea ta conține o acuzație.

– Doar observam.

– Oricum, am consimțit, luam plicurile și le puneam conștiincios în cutiile poștale.

– Dar poate că asta nu era suficient, poate că lipsa implicării interioare a provocat, fie și neintenționat, incoerența mesajului.

– Și totuși, până la urmă, mesajul a ajuns la destinație, ceva s-a întâmplat.

– Altceva decât intenționa ea, mă contrazice.

– Să rămânem modești, nu știm niciunul ce intenționa, doar presupunem.

– Atunci, aș putea presupune că… – se răzgândește, apoi se răzgândește încă o dată. Întinde gâtul și privește pe deasupra meselor, după ospătar. Ai dreptate, spune, n-am fi putut vorbi despre ceva ce nu s-a întâmplat, deși am impresia că chiar asta facem. 

Dar în momentul când ajungem să fim de acord, constat că nu prea mai avem despre ce vorbi. În timp ce ospătarul nostru sau altcineva din restaurant dă drumul la muzică, și difuzoarele agățate pe stâlpii de lumină dimprejurul terasei, până atunci invizibile, își încep treaba. Îl privesc pe Vorel ca și cum i-aș reproșa ceva. O muzică agresivă, făcută parcă anume să nu te lase să gândești. M-am plictisit și vreau să mă întorc acasă, totul a fost o bâlbâială. Altădată, tata înțelegea mai repede și mai bine.

(Din „Scrisori către Taisia”)

[Vatra, nr. 12/2020, pp. 2-3]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.