După cele șase volume de poezie publicate până în prezent, Ștefan Manasia debutează în proză cu un roman straniu, al cărui fir coagulant este, mai degrabă, unul puternic senzorial decât unul narativ. Deși a apărut în colecția editurii Polirom, „Ego proză”, sub clasica etichetă de „roman”, Cronovizorul* cuprinde optsprezece microficțiuni insolite, care pot fi citite și independent de întregul montaj. Sfidând formulele convenționale romanești, Manasia își structurează narațiunile, inegale ca lungime, în baza unei simbolistici deopotrivă interioare și exterioare (în sens biografic) și ai căror piloni sunt, pe de o parte, caracterele umane, iar, pe de altă parte, viețuitoarele, de regulă, din mediul acvatic.

De altfel, romanul, la prima vedere un experiment lingvistic și deconcertant, mizează pe densitate narativă, pe incandescența (auto)provocată a realității imediate (autorul ajunge cu narațiunea până în aprilie 2020, perioadă din plină pandemie), ceea ce nu încadrează povestirile în direcția celor fantastice. Dimpotrivă, supradimensionarea și exploatarea ritualică a realului permanent filtrat printr-o grilă senzitivă, cvasiingenuă sunt două dintre constantele micronarațiunilor lui Manasia. Labirintic și dificil de parcurs în absența unei desfășurări cronologice clasice și a unei singure formule romanești dominante, Cronovizorul este o carte cu caracter ezoteric, probabil, în literatura română, singura din ultimii ani care poate fi comparabilă cu proiectul la fel de ramificat și de metamorfic al Exuviilor Simonei Popescu.

Un panoptic de epifanii

Configurat în patru părți, prima și ultima (Călătoria și Sanctuar) constituind narațiuni fragmentare cu alură de prolog, respectiv de epilog, volumul nu se dezminte față de două coordonate pe cât de uzitate în literatură, pe atât de rodnice și de polarizante în cazul acesta: infantilismul și adolescentinismul. A doua parte a cărții reunește nouă (auto)ficțiuni ai căror protagoniști sunt, în genere, copii sau adolescenți. Naratorul, aflat fie și într-o postură matură,  își păstrează aceeași structură interioară melancolic-teribilistă. În oricare dintre situații, important este faptul că indivizii sunt niște caractere bizare, cu devieri comportamentale (de la cele simpatice și inocente până la cele mai grave și meschine) care fascinează și dezechilibrează existențele. Cert este că lumea din Cronovizorul e populată de personalități disfuncționale, în sensul neaderenței lor la mecanismele normative ale societății.

În Strange things, prima proză a părții a doua, avem la bază un scenariu cât se poate de simplu: naratorul, ajuns pe un post de profesor la o școală de lângă Cheile Turzii (fiind singura opțiune rămasă la inspectorat), e nevoit să se adapteze la un mediu insalubru, în care lucrurile funcționează, pe mai toate planurile, după modelul permanentei cârpiri în absența resurselor. Remarcabilă este încă de la început măiestria cu care Ștefan Manasia își construiește personajele în relație simbiotică cu mediul pe cât de mizer, pe atât de seducător: indivizi atractivi prin bizareria, prin comportamentele dezaxate sau prin dizgrația fățișă de care dispun. Unul dintre aceștia este Valentin, „care avea o știință specială, o perversitate fără lest – ca turnătorii, ca psihopații legali și recompensați – de a se așeza din senin lângă tine, fără a mai fi capabil, oricâte manevre ai încerca cu bun-simț, să-l alungi” (p. 30). Similar răului în cazul căruia atașamentul este inevitabil, chiar și în ciuda (sau mai ales a) conștientizării acestuia, Valentin are, de fapt, același stigmat social, de vinitură, pe care îl primește și naratorul în completarea celei de „scursură sudistă”, o specie „subumană”, descalificată de comunitate fără drept de apel. Cristina și Heidi, cele două adolescente mai puțin individualizate, dar cu destine nefavorabile (prima practică prostituția, iar a doua abandonează școala, în urma unui viol care o lasă însărcinată) reprezintă, de fapt, două surse de energie difuză pentru naratorul-poet, brusc întrerupte: „Am nevoie de ceva mai puternic, mai pur. Pentru că palmele au iar fierbințeala aia ciudată” (p. 36).

Soluția blocajului creativ și, implicit, existențial, provine din experiența îngrijirii unei bufnițe aduse noului prof de către doi elevi. Importantă în această ecuație este puterea supraindividuală, pe care naratorul încearcă să o invoce, astfel încât să găsească un șoarece, care, prin statutul lui de momeală, să provoace pasărea și să revină, în sfârșit, la starea ei de absolută independență. Paralelă cu secvența aceasta e cea din Ochi de păun, proză centrată asupra unei broaște țestoase pe care Ștefi (unul din nickname-urile naratorului) se întoarce la râu să o caute pentru a o adăposti acasă. Deși situația în sine ar putea anunța un eșec relațional om-animal sau mediu artificial-mediu sălbatic, copilul internalizează în chip utopic momentul eliberării viețuitoarei (după o vară de captivitate), care pare să-și fi întors privirea în virtutea unei eventuale afecțiuni față de copil.

Edi, eroul prozei cu același nume, unul din copiii teribiliști ai găștii de pe maidan, un fel de șef de grup și cel care propune construcția unui „sanctuar” salvator pentru porumbei, moare stupid din cauza unei scheme eșuate de arte marțiale: „Lumina felinarului coregrafiase moartea maestrului. Micului nostru maestru noctambul” (p. 75). De data aceasta, visul, cu rol compensativ, ritualizează prietenia și suspendă frontiera dintre cele două existențe, reală și onirică: „Uneori, în timpul marilor ploi de toamnă, ne distram astfel. Levitez până la pervazul lui, ciocnesc finuț în geam. Dă plapuma la o parte și sare pe calorifer așa cum e, adică în pijamaua cu ursuleți. […] Suntem pisicile aristocrate îmbrăcate în pijamale. Alergăm la dig” (p. 77). Moartea este și ea prilej de explorare a unei joie de vivre transcendentale. Ea nu reprezintă nicidecum un aspect tragic al vieții, ci, din contră, este unul din instrumentele de decantare a existenței mundane.

Pe același tipar, dar în maniere și în circumstanțe diferite, Manasia mizează în continuare pe astfel de epifanii căutate, iar aspectul interesant și prolific este faptul că revelațiile își au originea în contexte sordide, uneori la limita penibilului sau a grotescului. De pildă, în partea a treia, la finalul microficțiunii Azulejos, descifrarea unei știri despre cum doi tipi montează un dispozitiv explozibil la o Corridă valenciană produce epifania: „Vopseaua mânjise arena în stacojiul, în vișiniul adulat, generație după generație, de masculii și femelele cu suflet mascul. Valencieni și turiști pe care-i excitau numai taurinele musculoase, însângerate. Atunci am știut” (p. 117). Se pare că spectacolul violenței mixează speciile umane și animale, astfel încât substanța lichidă, stacojie, fie ea naturală sau artificială, așază ființele în același malaxor iradiant. Așadar, pactul umanului cu natura nu este decât un eșec la nesfârșit alimentat și fascinant. Ștefan Manasia exploatează violent, visceral și ritualic imposibilitatea regnurilor de a coabita armonios și echilibrat.

Erotizarea lumii – o perspectivă „transpornografică”

De departe, una dintre cele mai evidente teme exploatate în volum este eroticul și aspectele sale adiacente: feminitatea mesemrizantă sau, dimpotrivă, grotescă, sexualitatea feroce și (ne)conștientizată a copiilor, precum și fascinația pentru felurile de împerechere ale ființelor acvatice. Morb al prozei lui Manasia, erotizarea lumii primește o funcție așa-zis transpornografică, care, la prima vedere, pare să fie numai reflexul obișnuit al omului spectator de a privi ironic-persiflant, lucid și amuzat kitsch-ul carnal al lumii. Cu toate acestea, latura esențială a eroticului este cea ritualică, dublată de virtualități purificatoare și extatice deopotrivă. Violența și, în același timp, tandrețea împerecherii speciilor de pești, carnalitatea seducătoare și arhetipală a corpurilor feminine, pornirile aproape sadomasochiste ale copiilor sunt câteva dintre pârghiile Cronovizorului. Nu din întâmplare, prima microficțiune, Călătoria, înfățișează o fetiță de origine asiatică, Fa Ying, ochită de Jack și Dennis, două creaturi pseudoumane dezaxate, care, sexualizând până la patologic fata, par să ating starea de transă, pe care niciun laborator nu o poate crea, în ciuda constituției lor produse de biotehnologie.

În Zei, turiști, migranți, experiența de turist-flâneur a naratorului la templele grecești e dublată de sexualizarea ruinelor față de care manifestă o fascinație erotică: „Aici unde doar hetairele – nici casnice, nici musai filosoafe – ar fi putut fi ceasornicărese pentru giganticul mecanism sexual” (p. 130). Mai departe, visul cu Ariel Jolie, „o mignonă cu trăsături latino și amerindiene, cu părul ei negru, splendid cârlionțat, cu chipul de bebé și privirea aia de urmașă a aristocrației precolumbiene” (p. 140), are drept schelet un scenariu pornografic, din care derivă, pe fondul revelator al naratorului și similar matrioșkăi, Lupe, un personaj al lui Bolaño. Alunecând oniric de la videoclipul găsit întâmplător pe internet cu Ariel Jolie până la imagini similare din Game of Thrones și la intertextul bolanian, conexiunile eroticului par să formeze această „solemnitate transpornografică” (p. 141) destabilizantă și încă exploatabilă, sub diverse forme, în literatură.

Livresc, muzici și cinema

Ceea ce frapează de la început în romanul lui Ștefan Manasia și, în aceleași timp, ambiguizează narațiunea este abundența livrescă, muzicală și cinematografică. Mai mult decât niște simple intertexte sugestive, ele formează și întrețin eclectismul vizionarist și hipnotizant al universului manasian. De la revizitarea vrejului lui Jack (față de care naratorul se arată reținut, căci pot înflori „plante mai miraculoase” decât el) din microficțiunea inițială și inițiatică a volumului până la inserțiile livrești directe, sub formă de alternativă existențială autentică pe timp pandemic, romanul abundă (dacă nu e chiar dublat de ea) în materie artistică. Între In the Mood for Love și mai proaspătul Game of Thrones, atmosfera lichefiată a prozelor și levitația care amintește de scene din Mood Indigo impun și stimulează stările psihedelice.

Însoțite de un sound grunge, precum și de versurile sau doar de figurile unor poeți ca Paul Celan, Georg Trakl, Radu Vancu, Mircea Ivănescu, Andrei Doboș ori Vlad Drăgoi, trip-urile din Cronovizorul nu numai că sunt niște efecte ale hegemoniei industriilor de tot felul, ci reinventează permanent, sub forma unui rizom, materialul cultural: „Reciclez lyricsuri și poeți români decadenți. Desenez, în timpul orelor interminabile de liceu, invazii venite din spațiu, faciesuri lipsite de milă, gagici în uniforme de latex, rockeri contorsionați deasupra chitărilor grele ca puștile-mitralieră mânuite în Vietnam” (p. 55).

De la o formulă a narațiunii la persoana a III-a, pe care o propune în prima proză a volumului, Călătoria, până la formula autobiograficului, unde flashback-ul funcționează ca mecanism de rememorare extatică, de pildă, a experienței de la FILIT, Cronovizorul cartografiază medii din cele mai diverse, cu condiția ca acestea să stimuleze simțurile și să producă mici revelații. Ceea ce îi reușește lui Ștefan Manasia în proză este declanșarea și menținerea acestor epifanii în medii ginsbergiene, imune la realitatea eviscerată și aflate în permanent anamorfism. Astfel, Manasia construiește, în ciuda fragmentarismului voit al romanului, un sistem propriu de navigare prin lume, de observare implicată, la care vocea auctorială, cel mai adesea la persoana I, reacționează organic și ritualic. Mai mult, naratorul, sub diversele sale nickname-uri (Ștef, Ștefănuță, Domnul M), hipnotizează și umple realitatea, o fagocitează, cu materie artistică (livrescă, muzicală, vizuală), care nu trebuie să o compenseze, ci, în mod ideal, să o substituie.

Roman atipic și extrem de îndrăzneț, care sfidează provocator convențiile atât ale speciei în care s-ar încadra, cât și ale conviețuirii regnurilor despre care aminteam, Cronovizorul este, fără îndoială, un debut remarcabil în proză. Dincolo de pasajele poematice, care ar putea fi decupate cu ușurință și plasate într-un volum de poezie, Ștefan Manasia propune o galerie de caractere memorabile (Fa Ying, Edi, Valentin, Ester, Ariel Jolie, Roxanne), care supraviețuiesc nu neapărat prin individualizarea lor, cât prin infuzia de senzații pe care o provoacă.

____________

*Ștefan Manasia, Cronovizorul, Iași, Polirom, 2020.

[Vatra, nr. 12/2020, pp. 22-23]