Alex Goldiș – Autenticismul, între autonomismul estetic și ideologie

Nu credeam că după volumele lui Nicolae Manolescu (Arca lui Noe), Al. Protopopescu (Romanul psihologic românesc), Mihai Zamfir (Cealaltă față a prozei) sau mai recentul Tibor Hergyan (Confesiunea în romanul românesc) se mai pot scrie cărți relevante despre problematica autenticității. Și totuși, volumul de debut al lui Ștefan Firică, Autenticitatea, sensuri și nonsensuri. Teorii românești interbelice în contexte europene*, dovedește contrariul. Faptul e cu atât mai notabil cu cât, spre deosebire de cărțile sus menționate, care discutau autenticitatea pornind de construcții teoretice sau concepte mai clar de delimitat, studiul lui Firică abordează frontal un teritoriu extrem de vast.

E drept că miza polemică a volumului vizează tocmai abordările „înguste”, care reduc problematica autenticității la chestiuni strict literare. Tânărul autor are dreptate să observe că „discuțiile interbelice despre autenticitate, în aparență atât de eterogene, nu sunt decât discursuri despre identitate, înțeleasă în mai multe registre: lingvistic, naratologic, psihologic, social, etnologic, politic”. Cel mai adesea, comentariile autohtone au echivalat autenticitatea cu chestiuni de tehnică sau de stilistică, reducând-o la dezbaterea cu privire la poziționarea naratorului față de lume sau la anumite strategii ale confesiunii. Cel puțin ca premisă de lucru, Ștefan Firică își propune să recupereze întreaga extensiune culturală (i.e. ideologică, socială) a problemei, dar și să investigheze variațiile istorice ale termenului de-a lungul întregului secol XX – cu săgeți și spre secolul XXI. Ce rezultă de aici e un tur de forță contextualizant care, renunțând la postulatul unei definiții univoce, își permite să „lărgească cercurile concentrice” (I. B. Lefter) până la include, alături de discuțiile despre prozatorii interbelici, eseuri despre membrii „Generații 27”, o istorie a receptării autenticității în critica românească, expuneri ale celor mai influente cărți (de filozofie, dar și de ideologie) dedicate fenomenului, comentarii ale unor volume actuale din circuitul bibliografiei internaționale, considerații despre aventurile postbelice ale termenului (la optzeciști și la douămiiști). Din păcate, însă, lipsește viziunea sintetică, de ansamblu, menită să reordoneze toate firele argumentației. Cartea are aspectul unei colecții de eseuri având ca fir roșu problematica autenticității.

Acestea fiind spuse, volumul merită toată atenția prin contribuțiile punctuale și prin calitatea analizelor. În mod surprinzător (și nu prea, ținând cont de formația de literat a autorului), comentariile lui Ștefan Firică excelează nu în comentariul ideologic al „autenticității”, acolo unde consideră că receptarea românească a rămas restantă, ci în limpezirea unor probleme de istorie literară.

E meritul lui Ștefan Firică de a reveni lămuritor asupra mult disputatei teme a evoluției prozei românești „de la subiectiv la obiectiv” în sistemul critic al lui E. Lovinescu. Departe de a reitera o judecată facilă care să reclame injustețea previziunii lovinesciene, Firică preferă să clarifice sensul termenului de subiectiv în sistemul criticului: „Lovinescu manifestă o suspiciune cronică față de naratorii cu funcție interpretativă, în locvacitatea cărora ghicește rămășițe nedigerate din discursul autorului”. „Eroarea” lovinesciană nu e de fapt o eroare, demonstrează studiul printr-o bună punere în context, ci mai degrabă un loc comun al criticii din prima jumătate a secolului XX. Necesitatea impersonalității naratoriale e susținută cu argumente ferme de new critics precum W.K. Wimsatt sau Monroe C. Beardsley, dar și de o serie întreagă de literați americani precum Allen Tate, Percy Lubbock, Ford Madox Ford și alții. Abia Wayne C. Booth, la începutul anilor ’60, își face un program din a deconstrui asemenea premise, astfel încât a aștepta de la Lovinescu să opereze deja cu noțiunea de subiectivitate narativă în sensul modern al termenului înseamnă a-i cere să-și depășească epoca.

De altfel, Autenticitatea, sensuri și nonsensuri reface o necesară istorie a misreading-urilor și a inerțiilor de receptare la care au fost supuși prozatorii interbelici în comentariile criticilor noștri importanți. Lovinescu îi tratează pe autenticiști, în Istoria literaturii române contemporane, cu condescendență: „(…) cei trei autenticiști care beneficiază de spații mai generoase în cadrul panoramei întâmpină câteva obiecții comune: subiectivismul sau auctorialitatea (Holban, Eliade, Camil), lirismul (Eliade), heteronomismul (Eliade, Camil), compoziția precară (toți trei), stilul neîngrijit (idem). Lovinescu le premiază, în schimb, analitismul și luciditatea (Holban, Camil) și propensiunea către epic (Eliade)”. Nici Istoria lui G. Călinescu nu e mai generoasă sau mai comprehensivă în tratarea celor trei, ale căror calități sunt apreciate mai degrabă în siaj stendhalian decât proustian. Dominant e, observă cu acuitate Ștefan Firică, în receptarea interbelică, clișeul „tinereții”, conform căruia acești prozatori sunt valoroși în măsura în care se vor „coace” și își vor stabiliza formulele într-un viitor proiectat. Abia comentariile postbelice se vor detașa de această lectură paternalistă, în favoarea unor comentarii care repun opera autenticiștilor în context (Ov. S. Crohmălniceanu, în Literatura română între cele două războaie mondiale) sau îi descifrează corect toate resorturile intime prin analize naratologice (N. Manolescu, Arca lui Noe). De altfel, trebuie salutată în cartea lui Ștefan Firică prezența unui excelent critic al criticii, cu opțiuni tranșate (deși foarte elegante), cu disocieri teoretice juste și cu formule memorabile. Mi-aș dori să-l văd pe colegul bucureștean coborând mai des în arena polemicilor conceptuale curente, dincolo de perimetrul rarefiat al studiilor doctorale.

Cele mai incitante pasaje ale cărții sunt legate, însă, de refacerea dezbaterilor interbelice cu privire la autenticitate. Autorul contestă, pe bună dreptate, filiația exclusiv proustiană sau gidiană a termenului (clișee care au permeat câmpul literat de decenii bune), în favoarea unei „poligeneze” și a unei rețele complexe. I se retrage, printr-o lectură documentată, și rolul proeminent al lui Camil Petrescu în calitate de teoretician al direcției noi. În 1935, când apare Noua structură și opera lui Marcel Proust, noțiunea de autenticitate, cu vecinătățile ei semantice, sunt deja un loc comun al dezbaterilor literare românești – pe care Camil doar le sintetizează superior. Prima teorie a prozei de tip nou, demonstrează Firică, îi aparține lui Mihail Sebastian, care polemizează cu doctrina „impersonalității” lovinesciene în favoarea „panlirismului”, înțeles de autorul Accidentului ca pledoarie pentru „logica interioară, călcând peste propozițiuni și fraze ca peste niște moarte tipare”. De aici până la stabilirea unei intersecții a autenticismului interbelic cu suprarealismul nu mai e decât un pas, pe care studiul lui Ștefan Firică nu ezită să-l facă: „Dar termenul-pivot rămâne panlirismul și el pare scos din pălăria cu fund dublu a suprarealismului, conectat în fiecare pagină cu inconștientul, corporalitatea, sexualitate, mistica, logica visului, disponibilitatea, discontinuitatea personalității, l’acte manqué – o sumă de laitmotive cel puțin la fel de apropiate de Breton ca și de Proust”.

 Păcat doar că astfel de redeschideri ale unor trape de istorie literară, însoțite de comentarii îndrăznețe, nu sunt totdeauna duse până la capăt și reintegrate într-o construcție aflată în acord cu mizele îndrăznețe ale studiului. A aborda problematica autenticității din unghi cultural mai larg (identitar, politic) rămâne un deziderat neîmplinit. Faptul că Ștefan Firică adaugă acestor capitole despre dezbaterile despre autenticitatea în literatură câteva eseuri dedicate Generației ’27 – fără a încerca să elucideze raporturile subterane dintre cele două fenomene – nu echivalează cu ieșirea din zona mainstream-ului autonomismului estetic, respins de Firică însuși. Mutația spre o perspectivă culturală (în sensul New Historicism) ar fi însemnat investigarea ideologiilor implicite ale autenticismului chiar în accepțiunile lui aparent exclusiv literare. Există vreo miză identitară în spatele jocurilor cu măști subiective ale unui Camil/Holban/Sebastian? Reprezintă opțiunile stilistice ale acestor autori niște poziționări pe eșichierul ideologic al epocii? Ș.a.m.d. Sunt dileme rămase nesoluționate, la care sperăm că Ștefan Firică se va întoarce cu lămuriri documentate: e cel mai în măsură și are toate capacitățile analitice s-o facă.

______________

*Ștefan Firică, Autenticitatea, sensuri și nonsesuri. Teorii românești interbelice în contexte europene, Editura Tracus Arte, București, 410 p.

[Vatra, nr. 12/2020, pp. 20-21]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.