Cunoscut pentru activitatea sa poetică, Nicolae Coande publică recent Mansarda Europa, volum care permite o incursiune în activitățile desfășurate în perioada rezidențelor sale literare în străinătate. Acesta reunește însemnările din perioadă și postinterpretări, în încercarea de a reda impactul pe care îl are contactul cu Occidentul asupra sa, „omul din pod”, scriitorul tratat cu indiferență în România.

Patru capitole, numeroase experiențe care sintetizează mirajul Occidentului, al celuilalt, îndelung râvnit de scriitorul-turist român, primitivul, după cum însuși scriitorul se cataloghează. Nici urmă de ironie, ci mai mult o asumare a unei peceți a inferiorității, izvorâte din subaprecierea constantă cu care se confruntă: „aveam sentimentul că trebuie să le comunic oamenilor ce simt eu la contactul cu altă civilizație, în felul primitivilor care se căznesc să se ridice la nivelul celor normali. Am avut de mai multe ori senzația călătorului în timp și am căscat gura la altă civilizație.” Este frustrare la mijloc, pertinentă până la urmă, dată fiind discrepanța între felul în care Estul și Vestul se raportează la actul artistic. Cam asta ne transmit cele peste 300 de pagini care descriu peregrinările poetului prin „țări care cheamă scriitorii să le viziteze – doar pentru că sunt scriitori și pentru că sunt apreciați ca atare.”

Primul contact al scriitorului cu Occidentul are loc în Germania, în casa laureatului Nobel, Heinrich Böll, unde acesta petrece patru luni. Deși începută cu ezitări și anxietăți, călătoria novicelui care nu mai depășise granițele patriei natale se dovedește de bun augur. Marginalul Nicolae Coande dezertează pentru 120 de zile în mansarda admiratului scriitor neamț și prin împrejurimi, curios să descopere spațiile și oamenii din patria adoptivă. Unghiurile vetustului Smena sunt alternate constant pentru a permite descrierea minuțioasă a mărețiilor din Vest, pasajele dedicate Domului din Köln fiind ilustrative în acest sens: „Uriașul Dom, construit cu mari întreruperi între anii 1240-1880, domină intrarea în oraș în tonalitatea fanată a timpului detracat, iar turiștii sau localnicii îi dau târcoale asemenea furnicilor unui gigantic mușuroi răsărit în stil gotic-roman în așezarea lor liniștită. Ca să dai ocol acestei splendori arhitectonice finalizate de arhitectul Karl Friedrich Schinkel, îți ia câteva minute, dar odată intrat, ți-ar trebui ore bune în fiecare zi a săptămânii pentru a contempla vitraliile și detaliile interioare.”

Nu doar elementele arhitecturale încântă ochiul privitorului, ci și stilul de viață existent în Germania, cu oamenii, pofta de a petrece și imaginația lor, toate reunite în carnavalul ei: „Aidoma unui gigantic Ouroboros, incapabil de-acum să-și mai muște coada, șuvoiul de tineri s-a oprit în fața cafenelei și, după câteva minute în care polițiștii au cerut cale liberă, am intrat și eu în coloana care dansa amenințător pe loc.” Călătoriile, vizitele și întâlnirile sale cu străini sau compatrioți, șuetele despre politică sau, de ce nu, despre ciorba de burtă cea gustoasă de pe meleaguri natale, sunt completate de evocarea unei întâlniri cu elevii școlii generale din Aldenhoven. Curiozitățile, întrebările năstrușnice, aprecierile, toate acestea îi întăresc motivația scriitorului român, plecat inițial la drum cu vădite complexe în fața contactului cu Vestul: „eram prea bătrân pentru o descindere bruscă în inima Europei; eu, care nu văzusem nici măcar Bulgaria, trebuia acum să joc rolul scriitorului care a citit toate cărțile, dar n-a văzut decât fotografii din țările pe unde umblase închipuit.”

La trei ani distanță, începe cea de-a doua rezidență literară, tot pe tărâm german, dar de această dată în Münsterland. Scapă oare Nicolae Coande de acel evident statut de „năuc în fața priveliștilor” pe care și-l atribuie în prima călătorie? Ce știm cu certitudine de la bun început este că își ia măsuri de precauție cu privire la valoarea estetică adnotărilor sale: „Fragmentele de viață care urmează reprezintă note fără pretenții literare, înflorituri stilistice sau veleități de jurnal solemn, așa cum au fost consemnate în orele cât stăteam la calculator, cu ochii spre realitățile germane, dar cu simțurile atente la ce se întâmpla în țară.” Într-adevăr, scriitorul rămâne conectat la țara de baștină, fiind mai preocupat să scrie despre cărțile altora (Iluziile literaturii române, Eugen Negrici) sau să comenteze situația problematică de la ICR, după cum el însuși susține: „Până la urmă, jurnalul ăsta va fi dedicat scandalului de la ICR Berlin!” Chiar asta se întâmplă, căci Nicolae Coande întoarce pe toate părțile articolele vremii și polemizează cu persoanele implicate, expunându-și vehement părerile și scoțând, astfel, la lumină latura critică. Scriitorul nu lasă deoparte simpatiile, întrucât nu o dată îl invocă pe Vasile Baghiu: „cineva blând, dar ferm, ca Vasile Baghiu, ar putea spune că trebuie să ne vedem de rostul nostru, să scriem și să spunem adevărul.”

Pe lângă toate acestea, nelipsitele vizite, întâlniri, spații, evenimente ori meditații pe tema valorii scriitorilor: „lipsa de forță a unui scriitor într-o carte e dată de lipsa de curaj în confruntarea cu sine însuși. Când vezi o carte slab scrisă, fără miză, trebuie să-ți dai seama că scriitorul e un fricos, nu a avut curaj să se autoscruteze și să-și exorcizeze propriii demoni, să-mpingă scrisul său în noi teritorii.” Polemica nu ocolește nici spațiul adoptiv. Nu degeaba ne anunțase Nicolae Coande că în următoarea vizită va deveni „mai protestant”: „Bun, și ce mai face Germania? Nu primește mână de lucru din Est până în 2001, în ciuda faptului că e penurie de mână de lucru.”

Descoperirea Occidentului de către „prințul reciclat scos din sărăcuța lui provincie” continuă cu „Viena poeților și artiștilor aflați în căutarea propriului sine”, un adevărat cămin care se reinventează constant, potrivit lui Nicolae Coande: „Viena caută și găsește artiști care să-și impună viziunea lor pentru arta înnoitoare, iar artiștii stradali, care dau reprezentații în plin centrul orașului, prin muzică dixieland sau marionete comic-muzicale, își caută la rândul lor publicul. În vreme ce unii merg la arta închisă în adevărate catedrale ale culturii, sau refac punți cu epoci nu de mult apuse, semn al nostalgiei și al unui anume crepuscul existențial, alții o regăsesc în strada unde timpul nu pare captivul nostalgiei umane.” Itinerariul e cam același scriitorul fiind prins între expoziții, vizite, întâlniri și munca de cameră (citit, scris, editat, gătit etc.).

Ultima rezidență din Lavigny, Elveția, debutează cu binecunoscutul scepticism, înțeles, dacă ne raportăm la liniștea de acum și tumultul din Vest, cu care se obișnuise scriitorul. În calmul și pitorescul locului, în camera locuită cândva de Camus, Nicolae Coande continuă acea căutare a sinelui amintită în Viena. E și o reîntoarcere la origini, la scrisul acela de mână, care „dă senzația de vigoare, de prezență, nu ești doar robotul care execută comenzi pe taste. Îți aparții mai mult. E mai lent, dar mai fin, mai introspectiv.” Dar mai e și revelație a părții goale a paharului legate de aceste rezidențe. Se diminuează treptat entuziasmul năuc al scriitorului neumblat, care afirmă: „mereu singur, nimeni lângă tine, o femeie care să te privească, să-ți zâmbească, un copil cu care să te joci pe iarba verde. Fugărind copilăria. Mereu singur, cu cărțile și cu scrisul.”

Ce rămâne neschimbat de la prima până la ultima rezidență este pornirea împotriva neajunsurilor din propria țară, din „România desfigurată”. Oricât de dificilă este ieșirea din această carapace a spațiului mioritic, oricât de apăsătoare devine la un moment dat singurătatea rezidențelor literare, mesajul transmis de Nicolae Coande este că acestea reprezintă, fără doar și poate, singura posibilitate de a beneficia de apreciere, de a cunoaște dincolo de cărți și de a deveni parte din acel „lung șir de vieți al Scriitorului”.

______________

* Nicolae Coande, Mansarda Europa, Editura Paralela 45, 352 p.

[Vatra, nr. 12/2020, pp. 31-32]