Irina PETRAȘ

Gabriela Adameşteanu și viața ca viață

„Viaţa ca viaţă, nu viaţa ca poveste de adormit copiii“ se desenează din zeci şi foarte colorate nuanţe de gri, fără „visări inutile”. Exploatând „ambiguitatea sceptică şi consolatoare a literaturii”, Gabriela Adameşteanu ştie de la început că „evenimentele vieţii noastre, cu motivaţia care le irizează, sunt inextricabil legate între ele, iar când începi să le urmăreşti, explicaţiile cresc, se ramifică, coboară în adâncimi. Fiecare întâmplare are o rădăcină în trecut, iar trecutul fiecăruia se varsă în fluviul istoriilor de familie – abia bănuite, ştiute pe jumătate ori, deseori, necunoscute. Cel puţin asta este experienţa mea: şi din cauza asta, tot ceea ce încep să povestesc se complică“.

Directă, de o sensibilitate niciodată în haine prea strâmte, proza sa se supune uimirii calme în faţa realităţii. Cercetând formele ceptive ale prozei româneşti, am inclus-o cândva categoriei conceptivilor care îşi lucrează ficţiunea în colaborare şi alături de lumea reală. Lumea concepută face concurenţă stării civile printr-o gesticulaţie aţintit catoptrică. E creaţie şi reproducere. Totul e „ca în viaţă”, supunerea de bună voie şi aplicată la tipologii consacrate ori în curs de consacrare conferă poveştii verosimilitate, valabilitate, farmec. I-am numărat aici, ca să mă limitez la interbelici, pe Liviu Rebreanu – conceptivul prin excelenţă cu „zidirea de casă tătară” (Ion Barbu) a romanelor sale, pe Camil Petrescu ori pe Hortensia Papadat-Bengescu, conceptivi-holografici, desfăşurările lor epice repliindu-se periodic în fine sondări psihologice, cu relaţii spaţiale de o rigiditate fluidă, paradoxală. La Gabriela Adameşteanu, „rumoarea mică” a existenţei diurne este amplificată sub imperiul ficţiunii ordonatoare devenind exemplară. Traducerea în cuvinte expresive a existenţei umane este un proces în permanentă modificare. Valabilitatea depinde de coerenţa intrinsecă a lecturii, nu de evenimentul întotdeauna trecător. De contextul uman, nu de conjunctura social-politică. Gabriela Adameşteanu este conştientă de faptul că tăvălugul istoriei deformează „solidele, mediocrele noastre sentimente familiale”, dar nu crede că acesta le şi poate anula. Cărţile sale sunt documente ale unei viziuni personale asupra lumii, viziune care nu acceptă uniformizarea şi refuză tabuurile. Atâta vreme cât existenţa şi limbajul sunt sinonime, Istoria umanităţii va fi colorată subiectiv, iar individul se va manifesta ca o forţă care se autoreglează cu „o dimineaţă pierdută”.

Spuneam cu alt prilej că, perfect lizibile şi astăzi, prozele de dinainte de 1989 ale Gabrielei Adameşteanu îşi probează neapartenenţa la „est-etică”, un concept, acesta, cu totul nefericit care scuteşte rapid, superficial şi, deci, vinovat de obligaţia oricărei nuanţări şi exilează în zona ideologicului primar literatura unei bune bucăţi din Europa. Proza Gabrielei Adameşteanu scruta normalitatea unor existenţe în condiţiile orei istorice, politice, sociale date. Ca orice operă literară de calitate. Fundalul pe care se mişcă eroii săi e, pe de-o parte, descifrabil la o privire sociologică, să zicem, dar perfect ignorabil la una existenţială. Oamenii au trăit mereu, de când există oameni, în nişte împrejurări. Literatura adevărată nu opune o teză altei teze. Ea vorbeşte despre omenesc în condiţiile orei sale istorice. Ficţiunea de bună calitate înregistrează, cu mijloacele sale specifice şi mereu nuanţabile, starea omului în lume.

Drumul egal al fiecărei zile nu mi se părea străin de „viaţa ca o foşnire” din proza Virginiei Woolf. Adolescenţa în aşteptare: „Duceam în mine ceva imprecis care mă inunda când şi când şi atunci chicoteam şi-mi spuneam mâine, mâine. Eram iar atât de aproape de înţeles…”, prindea consistenţă şi valabilitate prelungă într-o proză de foarte bună calitate. Letiţia Branea îmi părea replică feminină la Matei Iliescu al lui Radu Petrescu. Singuratici, orgolioşi, ei parcurg zilele egale aşteptând excepţia şi îşi construiesc personalitatea înspăimântaţi de pericolul eşuării în cenuşiu. Timpurile, spaţiile romaneşti erau, şi acolo, dirijate cu naturaleţe şi o permanentă, bogată subtextualitate, cu o remarcabilă capacitate de a înregistra monotonia, lâncezeala, singurătatea, banalul cu instrumente de un firesc rezonând simbolic. Fluxul mărunt al vieţii vibra prin forţa observaţiei lucide. Întrebarea portarului de la căminul studenţesc, „Cine este Letiţia Branea?¼”, repetată, era pretextul rememorării fişei personale, cu aproape banale întâmplări, preludii ale unei cotituri excepţionale care întârzia să se producă: „Am închis ochii şi-am aşteptat ca cineva care avea grijă ca mie să nu mi se întâmple nimic deosebit să întoarcă clipa”.

„Cufundată în propriul corpus de referinţă” (cum ar zice Henry James), radiografiază obstinat „foiala omenească, imensă şi indiferentă”. „Rumoarea mică” a existenţei diurne este amplificată sub imperiul ficţiunii ordonatoare (vezi Dimineaţa pierdută). Printr-o suprapunere perfectă cu personajele sale şi cu vocile lor convocate în canon, pătrunde dincolo de aparenţe, revelând cele mai ascunse feţe ale sensibilităţii umane ultragiate. „Aici nu se poate face literatură adevărată” – decretează un personaj din Provizorat. Însă ceea ce cartea spune azi, pe faţă şi necenzurat, nu adaugă nimic adevărului esenţial al scrisului său, căci ţine de „rumoarea mare” şi goală, în perspectivă existenţială, a tranziţiei româneşti eterne. Provizorat e ediţia revizuită şi adăugită la Drumul egal… Mi se pare prea puţin să-l numeşti roman politic, roman de dragoste ori roman social. Este, mai degrabă, un roman despre cunoaştere, înţelegere, adevăr şi limitele lor omeneşti. Letiţia îşi doreşte să vorbească liber despre sine „fără priviri străine care să interpreteze.” Acesta e, de altminteri, cuvântul cheie al romanului – interpretarea, cu mai multele ei sensuri: joc de roluri şi de societate, răstălmăcire, aprofundare subiectivă ori duşmănoasă, exagerare pro domo şi minimalizare interesată. Interpretările pe care le oferă personajele, strâns secondate de prozatoarea cu drept la cuvânt în spaţiul propriului roman, intervenţiile libere în trupul realului sunt valabile pentru toate lecturile din roman. „Trecutul trebuie mereu falsificat” e o lege nescrisă, funcţionând generaţie după generaţie. Interpretării i se adaugă, geamănă, duplicitatea, adâncă, umană.

Gabriela Adameşteanu publică ediţia a doua (2003), revizuită, a nuvelei Întâlnirea din volumul Vară-primăvară (1989). E, în fond, o revizitare a propriului text cu descoperirea, nemărturisită, că nimic fundamental nu trebuia schimbat şi nimic fundamental nu se putea adăuga în condiţii de libertate. Regimul concentraţionar e, dealtfel, relativizat în câteva rânduri de Gabriela Adameşteanu, aşa încât cartea e mai ales şi în primul rând, dacă nu cumva şi în ultimul, povestea incapacităţii de a te întoarce la vremurile întotdeauna fericite ori măcar altfel ale tinereţii, ale copilăriei.

   „Ce limbă e asta şi de ce o înţeleg atât de bine?!… De ce mă relaxez dintr-odată când o aud?” Iată o secvenţă care ar merita pagini multe. Ea se întâlneşte cu frânturi de ultimă oră semnate de Norman Manea, Sorin Alexandrescu, Dumitru Ţepeneag, Gabriela Melinescu despre acasa limbii române, reper esenţial şi inegalabil pentru orice scriitor român. Vezi şi Gabriela Adameşteanu în interviul consemnat de Dora Pavel: „Dacă eşti scriitor american sau francez, ai mai multe şanse decât dacă eşti român. Sigur, cu condiţia să fii bun, foarte bun. Dar a te jena de ţara şi de limba din care provii mi se pare la fel de penibil ca şi a te ruşina de familia ta: dacă eşti matur, se cuvine să o asumi şi să faci dovada că ai de ce, în sinea ta, s-o priveşti de sus.”

Proza Gabrielei Adameşteanu poate fi citită prin metafore sonore. Drumul egal al fiecărei zile e viaţa ca o foşnire, cum spuneam mai sus; Dimineaţa pierdută e viaţa ca o zgomotire cu fluxuri şi refluxuri sub ritmurile schimbătoare ale Istoriei; lungă „clevetire de femeie de lume” (G. Călinescu), precum la H.P.-Bengescu, dar subminată, în cel mai bun sens al cuvântului, de oglinda reflexivă, sobră. Fontana di Trevi încheie trilogia și acutizează frazarea melodică dintr-o nouă perspectivă, aceea a senectuții și finitudinii. Pentru a reveni la metafora sonoră, cartea se cântă (cu sensul popular al reflexivului), adică plânge surdinizat, tărăgănat, cu accente de bocet stins, toate neîmplinirile și neputințele pe care aproprierea inevitabilă a morții le scoate la iveală. Grație artei detaliului cu sens ontologic în care prozatoarea are puțini egali în literatura noastră, dez-amăgirea pe care o disecă de-a lungul cărții echivalează cu o lecție de optimism pe buza prăpastiei. În proza confesivă din Anii romantici, efortul de a evada din zona maniheismului cu încărcătură politică aduce în scenă, pe o strunită muzică dodecafonică, excelentul dans al griurilor: când strălucitoare ca argintul, când posomorâte, sure, ele propun un tablou vivant şi nuanţat, pe melodii sincopate, cu tăceri şi acute, care se adună într-o compoziţie sonoră de o ritmare molipsitoare, imitând „iambul fundamental” al vieţii şi tremolourile oricărei bogate existenţe umane.

Apropo de arta griurilor, salutam apariţia unor cărţi care ies din stupid-artificiala descriere în alb şi negru. O perioadă bulversată – cu elanuri tinereşti, aproape copilăroase, şi cu dezamăgiri sumbre, căci neluate în calcul în forfota promiţătoare a anilor ’90 – îşi dobândeşte, în fine, martori credibili. Mă refer mai ales la Falsul tratat de manipulare al Anei Blandiana şi la Anii romantici ai Gabrielei Adameşteanu. Mi s-a părut extrem de interesantă şi maniera de înţelegere din cele două cărţi (amândouă autoarele mărturisesc nevoia ardentă de a înţelege): una „poetică”, vibrând resentimentar, tristă şi tentând o imposibilă împăcare (prin accesul timpuriu la cuvântul care magnetizează, poeta se lasă inundată de chiar farmecul, benign, al manipulării, crezând, „romantic”, aş zice, şi nesăbuit în puterea de a schimba lumea pe care „cuvintele puterii” i-au hărăzit-o); cealaltă „prozastică”, povestind, cu o ştiinţă de mult adjudecată de a ţine în frâu vorbele despre oameni, „amintiri, gânduri”. Toată cartea e lucrată pe această temă a diferenţei dintre feluritele perspective asupra aceluiaşi „adevăr”, cu conştiinţa remanierilor pe care o anume amintire le suportă atunci când gândul (acum „precaut”) intervine pentru a identifica un desen cât de cât logic.

Gabriela Adameşteanu nu se lasă copleşită de tristeţe. Nu e dezamăgită fiindcă a ocolit amăgirile. „Pentru mine România n-a fost niciodată o mlaştină”. Chiar dacă exuberanţa tinerească a anilor ’90 şi-a pierdut din strălucire şi inocenţă, nu regretă nimic – a avut şansa unor ani romantici, un dar nepreţuit („eram atrasă irepresibil de atmosfera de schimbare, de ceea ce mi se părea o datorie şi o şansă”, mărturiseşte ea, dar reţine şi sfatul lui Zigu Ornea, pe atunci din altă tabără, de a nu se lăsa devorată de jurnalism, aşadar de manifestarea în clipă, nu în durata lungă). Nu imită moda jurnalelor „vindicative”, ci încearcă o situare sănătoasă şi senină, pentru a pune în cuvinte atent cumpănite nu adevărul (despre care ştie că e relativ), ci propria versiune. Are curajul de a analiza fără menajamente „vina” baricadei sale: „felul în care viaţa oamenilor care au trăit cincizeci de ani sub experimentul comunist este văzută azi în alb şi negru, simplificat, după stereotipuri ale mass mediei, prelungeşte, în mod ciudat, dogmele trecutului. Mă întreb câteodată dacă nu am contribuit şi eu, prin radicalismul de la 22, la această privire simplificatoare”. Tot astfel, amănuntele aflate în familie despre atrocele 1907 îi nuanţează atitudinea, priveşte cu o doză de îndoială punerea tuturor relelor în seama comunismului, căci „sărăcie, cruzime şi primitivism” au existat mereu, în toate epocile.

O precizare a autoarei („Este, sigur, greu de găsit un adevăr al anilor romantici: Blandiana îşi are adevărul ei, Manolescu pe al lui, Pleşu pe al lui, fiecare este convingător pentru sine. Opiniile mele se tot nuanţează şi chiar se schimbă, influenţate de cărţile pe care le citesc, de oamenii pe care îi ascult, de versiunile pe care le compar între ele – fiindcă a fost, mai mult ca oricând, un timp al diversiunii, o epocă a manipulării. Iar cei mai importanţi actori ai acelui timp încă nu dezvăluie numele regizorilor”) susţine trimiterea lui Carmen Muşat la Michael Bamberg şi „naraţiunea despre sine ca practică interactivă, ce recurge la contextualizări frecvente”. Iar Bianca Burţa-Cernat are dreptate: „O poziţie deschis-dubitativă în raport cu primul deceniu postdecembrist este, în orice caz, singura atitudine onestă, atâta timp cât avansăm într-o mare de incertitudini, de zvonuri şi supoziţii”. Gabriela Adameşteanu adoptă această poziţie cu o perfectă artă a griurilor şi cu foarte puţine pripite certitudini care să stârnească dezaprobări din partea cititorului, fie el şi tânăr. O carte reticent-orgolioasă, plină şi rotundă tocmai fiindcă asumă liber golurile şi nu se teme să numere distorsiuni şi stridenţe. Semn că avem de-a face cu un scriitor de mare forță, echilibrat și profund.

***

Sanda CORDOȘ  

Întâlniri la Cluj cu Gabriela Adameșteanu

Prima dată am văzut-o pe Gabriela Adameșteanu la Cluj, cred că în 2000. (Mai cred că era luna mai sau luna iunie, dar este posibil ca eu să îmi localizez, dintr-un reflex interior care e prea evident ca să-l supun analizei, în aceste luni luminoase cele mai multe dintre întâlnirile fericite, a căror dată n-o mai țin minte exact). Fusese invitată de Marta Petreu, scriitoarea și redactor-șef al revistei Apostrof, într-un proiect cultural substanțial, desfășurat pe durata mai multor ani la Muzeul de Artă din Cluj, în sala Tonitza.

Venisem s-o văd încărcată de admirația dobândită prin lectura cărților ei și, pot s-o spun de la început (oarecum, cu rapiditatea cu care s-a întâmplat), mi-a plăcut pentru că semăna cu ele: era atentă, serioasă, umană, autentică și fără aerul că își cucerise publicul (noi, pâlcul de clujeni din fața ei, inclus) de dinainte. Stătea acolo, în fața noastră, fragilă, hotărâtă și atentă, gata să se lase ea (doar dacă era cazul) cucerită. La un moment dat, a început să se vorbească despre revizuiri (era încă epoca în care subiectul era la mare modă), iar un critic autohton consacrat a vorbit pe îndelete, a ținut o lecție, iar la final i-a spus amenințător scriitoarei invitate că nu știe dacă, după revizuirile adevărate, va mai rămâne ceva din opera ei. Această neliniște eu n-o aveam și știam (una dintre certitudinile mele de piatră) că opera Gabrielei Adameșteanu va ieși victorioasă din orice revizuire, că ea face parte din același patrimoniu artistic cu lucrările lui Nicolae Tonitza, care se aflau pe pereții sălii noastre.  Aveam alte neliniști, de începătoare, așa că n-am îndrăznit să-i dau replica criticului în public, i-am dat-o doar la mine în cap. În schimb, am avut îndrăzneala, după ce s-a încheiat întâlnirea, iar scriitoarea stătea încă la masa prezidiului, înconjurată de apropiați și, probabil, mai dând și autografe, să mă apropiu de ea (intuiția îmi spunea că, la fel ca și cărțile ei, nu-mi poate face nimic rău), să mă prezint, să-i spun că eu am revizuit, adică recitit Dimineață pierdută și am scris un articuluș pentru Dicționar analitic de opere literare românești coordonat de Ion Pop și dacă nu are cartea acum fug până la Litere și i-o aduc (numai bine, la cină, care s-a desfășurat în splendida grădină – atunci încă exista – a Casei Universitarilor). Ea m-a încurajat cu căldură elegantă în toate mișcările mele dezordonate.

În anii care au urmat, ne-am mai văzut de câteva ori, am vorbit la telefon, am schimbat  cărți, sms-uri și câteva mailuri. Am rămas cu ideea că este o persoană mereu atentă, mereu deschisă la celălalt. Și un om de încredere. Are o figură de doamnă occidentală, care a părut mereu mai tânără decât congenerele ei, deși a dus o viață de scriitoare din Est (inclusiv din Estul comunist), căreia nu i-au fost necunoscute lipsurile și neajunsurile, despre care la un moment dat a scris: „împovărată de un serviciu de 8 ore, de drumuri de la un capăt al Bucureştiului la celălalt, de dificultăţi familiale inerente etc., mi-a fost dat să scriu în condiţii întrucâtva neobişnuite colegilor de vârsta mea care, obţinând statutul de scriitor mai devreme, erau mai protejaţi. […] Am scris «în cap» în birouri, în autobuze încărcate, în bucătăria unei familii mari şi chiar pline, mergând pe stradă” (Postfaţă la Dimineaţă pierdută, ediţia a III-a, prefaţă de Monica Lovinescu, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 1997).

Deși unul dintre scriitorii români foarte devotați profesiei sale, Gabriela Adameșteanu are o mare atenție și pentru viață, pe care nu o opune literaturii, ci – o dată mai mult cu o abordare de mare scriitor –  știe și simte că este una din rădăcinile puternice ale artei sale. În acest sens, în densa postfaţă, Limitele rescrierii, ce însoțește prima ediție a romanului Întâlnirea (prima carte literară nouă după anii ’90 – anii romantici –  în care s-a dedicat gazetăriei, conducând revista „22”, epocă în care, într-un fel, s-a pregătit să revină în literatură, ucenicind la noua realitate, adică străduindu-se s-o descifreze) autoarea subliniază autenticitatea experienţei trăite: „Ce sens avea, repet, să stai la masa ta de lemn, ca un elev pedepsit, când, dacă deschideai fereastra, după o tăcere de 50 de ani, în fine, se auzea cum fierbe strada?” (Iaşi, Polirom, 2003, prefaţă de Carmen Muşat).

După ce m-am îmbolnăvit și n-am mai reușit să merg la evenimentele literare la care aș fi întâlnit-o, de câte ori a venit la Cluj, m-a vizitat. Știam că are o agendă solicitantă, dar întotdeauna și-a făcut timp și pentru mine. Prezența ei a fost și este mereu tonică și generoasă. Unele din aceste întâlniri din anii din urmă, ai neputinței mele (din 2014 în 2019, când ne-am văzut ultima dată), le-am notat în caietele bolii mele, cele mai multe rămân, însă, scrise pe aer. Astfel, în 7 octombrie 2015, am notat:

Cum la Cluj a fost a doua ediție a FestLit, pentru mine au fost zile cu vizite. Sâmbătă seara au venit să mă vadă, pe lângă Rux și Corin/Ruxandra Cesereanu și Corin Braga/, care sunt de-ai casei, ca să zic așa, și care se întorseseră dintr-un sejur academic din Canada și Franța, Gabriela (Adameșteanu) și Anca (Hațiegan). Mă emoționează, ca de fiecare dată, afecțiunea pe care mi-o arată Gabriela, complicitatea (nu știu cum să-i spun altfel) care se țese între noi, deși n-am fost niciodată, în sensul plin al cuvântului, prietene, nu ne-am povestit istorii și episoade ale vieții, tot ce știm una despre alta știm, ca să zic așa, de la interpuși. Că ea mă fascinează, cu forța specială a creativității sale, ţâșnind din solul unei vieți nelipsite de hârtoape, mi se pare legitim, e cât se poate de normal. În scriitori trăiesc, mai mult decât în alte persoane, o sumedenie de oameni (cum zice o frântură dintr-un vers de Apollinaire), iar unul dintre ei, printre tranșeele, azimutele, redutele, meandrele, cărările, barierele, vâltorile, insulele, oazele, autostrăzile, fundăturile și toate celelalte locuri rele și bune ale vieții, mai și scrie. Dar de ce e interesată, și încă într-un mod cald, empatic, Gabriela de mine – asta e o enigmă sau, poate, o întrebare menită să creeze un strat cețos.

Am regăsit-o caldă și întinerită, cu o figură care amintea de o fotografie a ei din tinerețe. A venit cu Anca târziu, aproape de nouă seara, am stat la cină împreună, am râs, am spus bârfe inocente cu scriitori și Gabriela a deschis, cu atenție, cu blândețe și fermitate, subiectul cărții mele despre Vinea. Are, fără dubii, dreptate, ar trebui să pregătesc o a doua ediție, la o editură adevărată, cu difuzare.  Doamne, ce bine ar fi să-mi pot depăși sentimentul inutilității și mâzga neputinței interioare. Îi spun Gabrielei că ar mai trebui să scriu (măcar) un capitol, cel despre proza antumă a lui Vinea, că am citit-o și răscitit-o, că am note și însemnări,  că ar trebui s-o fac, că.  Și Gabriela citește bine și repede în mine și-mi spune: „Cartea ta stă în capitolul ăla?”. Sigur, sunt lucruri mai urgente decât capitolul cu pricina sau sunt lucruri care s-ar putea precipita într-un ritm mai puțin îngăduitor, într-un ritm năpraznic. Dar eu acum mă gândesc că vreau să mă fac bine, că vreau să intru în ritmul ocrotitor al vieții care viețuiește.

Uneori, când nu este de față și vorbim (mereu cu admirație) despre ea, Anca și cu mine îi spunem (și) Hortensia, de la Hortensia Papadat-Bengescu, a cărei egală o socotim și cu care are unele similitudini, deși sunt destule altele care le separă. Știu (și mă bucur, desigur) că Gabrielei Adameșteanu i-au apărut cărțile traduse în mai multe limbi străine, iar unele la mari case editoriale occidentale. Cu toate acestea, cred că i se potrivește o frază pe care Perpessicius a scris-o, cu decenii în urmă, despre ilustra ei predecesoare, Hortensia Papadat-Bengescu, anume că este „autoare de registru universal, dar suferind blestemul locului de a scrie într-o ţară cu mai multe limbi şi nu, ca Proust, într-o limbă cu mai multe ţări”. Când ne vedem la Cluj, mă gândesc mult la fraza aceasta.

***

Ruxandra CESEREANU

O după-amiază de iarnă cu Gabriela

La ceasul apariției romanului Fontana di Trevi mă pregăteam să o lansez pe Gabriela la Cluj, așa încât citisem cartea făcându-mi destule notițe și selectând citate emblematice. Când Gabriela a ajuns de facto la Cluj, pentru lansarea cărții, eu nu mă aflam în oraș, așa încât nu am mai apucat să vorbesc public despre romanul ei. Notițele au rămas multă vreme pe noptiera mea, apoi le-am așezat pe birou, apoi s-au alăturat altor notițe, apoi le-am rătăcit, întrucât nu le-am mai găsit nicicum. Ideea că ele au rămas suspendate în neant și că gândurile și citatele notate au dispărut fără urmă făcea parte, parcă, dintr-un proiect fantasmatic. Am fost mâhnită o vreme. Dar apoi mi-am adus aminte de ceva. Despre acel ceva voi povesti pe scurt, aici.

Acum vreun deceniu (poate au fost doar vreo șapte-opt ani, cine să mai știe, timpul nu are măsurători clare și nici granițe evidente, în ciuda a ceea ce am învățat despre el) am fost, ca de obicei, la un târg de carte în București ori poate la o emisiune televizată despre literatură, iar până la trenul spre casă îmi mai rămăseseră câteva ceasuri de petrecut. Era iarnă, lumina dispărea pe la ora 16, chiar dacă până la ora 17 se mai zăreau niște zdrențe sau dâre clarobscure. Bucureștiul postcomunist nu era foarte luminat, deși nici în bezna de odinioară, comunistă, nu se găsea. Îmi dădusem întâlnire cu Gabriela (sau ea îmi fixase întâlnirea, nu mai știu) la o răspântie undeva în acest București postcomunist, fără zăpadă, cu mâzgă înnegrită pe străzi. Într-un cartier nu foarte departe de centru, dar care părea totuși imersat într-o lume veche, colonizată de lumea nouă a blocurilor care sufocaseră peisajul urban. Troleibuzele erau multe și mișunau umede. Ne-am adăpostit într-un restaurant aflat el însuși între lumi, comunistă și postcomunistă, și ne-am pus la povești. A te pune la povești e o expresie exactă: te așezi bătrânește, tacticos, la povești, pe îndelete. Nu e ceva fugar ori improvizat, ci e un gest epic asumat în oralitatea lui (pasageră, ce-i drept, dar aproape întotdeauna captivantă). Eu am vorbit puțin despre ce fac, despre ai mei, familie și cărți. Narațiunile Gabrielei s-au învârtit tot în jurul familiei: ceea ce o pasiona nu era atât timpul de acum, prezent, nici prezentificarea la care toți suntem atât de adicți (în societățile și mediile de tip fast-food în care ne ducem viața), cât timpul trecut. Și atunci, pe lângă omul, femeia, doamna care este Gabriela, s-a ivit decisiv prozatoarea, învăluită în narațiuni ca în niște rochii toarse în fața mea. Povestea familiei sale și a vieții rudelor sale nu era una de spus direct, ci învăluitor, profetic, de parcă ar fi vorbit o moiră. Lucrul acesta mi-a plăcut enorm: vocea calmă și în același timp dulce (gingașă, dar sobră) a Gabrielei, povestind despre ai săi (nu doar părinți, ci și unchi, mătuși, verișori – toți având o poveste de neuitat, de rememorat, de tranșat și de livrat unui ascultător). Prozatoarea din mine era înminunată de prozatoarea din Gabriela care se revela, iată, și în această întâlnire simplă dintr-o după-amiază bucureșteană de iarnă din nu foarte vrednicul postcomunism autohton. Dar și poeta din mine era înminunată, căci poveștile Gabrielei conțineau și câte o metaforă (a)stringentă a unei vieți de om (pentru fiecare rudă a sa). De la un punct nici nu a mai contat conținutul foarte limpede al poveștilor, ci hipnotismul lor rostit de acea voce de naratoare profesionistă care, fără îndoială, vrăjea. Nici astăzi nu îmi aduc aminte cu exactitate acel mănunchi de povești rostite de Gabriela, dar în urechi încă mai am sonoritatea unui glas de magiciană, născut și făcut să povestească. În orice caz, în acea după-amiază de iarnă am cunoscut pe viu prietenia unei mari naratoare care a știut să-mi dăruiască o cornucopia din existența ei din care făcuse un cuib epic împărtășit.

Cred că au mai fost și alte după-amieze și întâlniri cu Gabriela, dar eu pe aceasta mi-o amintesc cu precădere în sonoritatea ei epică fascinantă.

[Vatra, nr. 12/2020, pp. 41-45]