Țintă fixă – Gabriela Adameșteanu (I)

Argument

Gabriela Adameșteanu e unul din prozatorii de primă mână ai literaturii române contemporane, dar de o mare discreție și noblețe încât, deși extrem de valoroasă, opera ei nu a provocat, cel puțin până în prezent, verva hermeneutică pe care ar fi meritat-o. Surdă la bătăliile și vanitățile literare, neangajată generațional, după propria mărturisire, și nerâvnind la recunoaștere nici înainte de ’90, nici după, Gabriela Adameșteanu și-a consolidat prin  talent, perseverență și completă angajare în actul scrierii locul în liga întâi.                                                 

Ceea ce se remarcă dintru început în privința destinului său intelectual și literar este spiritul de cooperare, mai rar la noi – vizibil mai ales în tulburii ani imediat postrevoluționari, evocați în Anii romantici, când solidaritatea și empatia sa extraordinară cu elanul celor ce încercau, încă idealist, să construiască o nouă lume, au determinat-o să sacrifice firesc ficțiunea urgențelor prezentului, virând fără remușcări spre jurnalismul de cea mai acută actualitate – și nu cel competițional. Era oarecum de așteptat căci, singură printre prozatori, Gabriela Adameșteanu nu a concurat decât cu ea însăși, trebuind să-și accepte mai întîi vocația, să capete suficientă încredere în sine într-o lume a bărbaților – scriitori, adevăratele vedete ale momentului, și să devină din ce în ce mai bună. Singura competiție pe care a pariat, și, fără niciun dubiu,  a câștigat-o, a fost cea cu sine și arta sa.                                                                                                  

După debutul foarte bine primit de critică cu Drumul egal al fiecărei zile, în 1975, a confirmat așteptările cu volumul de proză scurtă apărut în 1979, Dăruiește-ți o zi de vacanță și a dat lovitura cu remarcabilul roman Dimineață pierdută, apărut în 1984. Cu siguranță, ne aflăm în fața uneia din, cu o sintagmă a criticului Virgil Podoabă, ”cărțile supraviețuitoare” ale literaturii postbelice. Anul de grație 1989 se încheia surprinzător pentru o scriitoare cu mână sigură, dar care scrie greu, privilegiind calitatea în detrimentul cantității. Îi apar două volume la editura Cartea Românească, unul de proză scurtă, Vară-primăvară și un roman, tot extensie a unei nuvele, Întâlnirea. După cei 14 ani de sincopă ficțională și frenezie jurnalistică (din care vor rezulta două volume nonfiction, Obsesia politicii (1995) și Cele două Românii (2000)), revine în 2010 cu Provizorat și în 2017 cu un remarcabil roman, ce încheie, de fapt, o trilogie și, totodată, un destin – epopeea eroinei sale, Letiția Branea Arcan,  alter-ego urmărit din romanul de debut, trecând prin Provizorat și sfârșind cu Fontana di Trevi, pe parcursul celor trei mari vârste (tinerețe – maturitate – senectute incipientă), într-o simfonie ce împletește magistral  destinul individual cu cel colectiv. Revista Vatra, prin ”ținta fixă”consacrată operei Gabrielei Adameșteanu, nu-și propune nici să umple un gol exegetic, nici să dea verdicte privind locul prozatoarei în ierarhia romanului românesc postbelic, ci doar să semnaleze o operă de o uimitoare coerență și organicitate, a cărei inimă bate în ritmul istoriilor individuale, racordate marii istorii colective.

Cristina Timar

***

Vatra-dialog cu

Gabriela ADAMEȘTEANU

Eu cred că pentru a înțelege destinele, trebuie să mergi în urmă, spre trecut.”

Stimată doamnă Gabriela Adameșteanu, ați debutat în 1971, la 29 de ani, în revista ”Luceafărul”, cu un fragment din primul dvs. roman, ”Drumul egal al fiecărei zile”, ce urma să apară patru ani mai târziu, în plină perioadă de afirmare a puternicei generații ’60 . Deși aveam multe poete șaizeciste și șaptezeciste care se bucurau la acea dată de o  notorietate crescândă, aveam prea puține prozatoare, exceptând-o, poate, pe regretata Dana Dumitriu. Vă stătea înainte un redutabil pluton de romancieri. V-ați simțit singură printre romancieri, ca să-l parafrazăm pe Marin Sorescu? Această singularitate v-a amânat, într-un fel sau altul, debutul?

Când am debutat în Luceafărul, la 9 ianuarie 1971, la 28 de ani (în aprilie aveam să împlinesc 29, iar textul fusese scris cu un an înainte), nu scrisesem decât o mică proză, intitulată Prietenie, și o alta, la fel de scurtă, care avea să fie publicată peste jumătate de anîn România Literară. Ambele vor intra, ulterior, în Drumul egal al fiecărei zile, dar pe atunci habar n-aveam că vreau să scriu un roman: mi-a spus-o Mircea Martin, după ce le-a citit. Era, pe atunci, asistentul profesorului Silvian Iosifescu, la catedra de Teoria Literaturii, și în această calitate fusese co-referentul lucrării mea de diplomă. Înțelegeți, deci, că nu putea exista nici cea mai mică relație  între mine, cea din 1971 și redutabilul pluton de prozatori ai generației ’60: Nicolae Breban, D.R. Popescu, Ștefan Bănulescu, George Bălăiță, Norman  Manea, Alexandru Ivasiuc, Sorin Titel, Fănuș Neagu etc. Nu acesta a fost motivul pentru care am intrat târziu în literatură, ci un complex de cauze personale despre care scriu în Meserii nerecomandate femeilor.                       

În Generație și Creație, Tudor Vianu argumentase că vârsta autorului este cea  a debutului (în volum, nu publicistic), nu cea biologică. Eu aveam să exist literar abia după 33 de ani, din 1975, când mi-a apărut Drumul egal al fiecărei zile. Laurențiu Ulici, autorul ”clasamentelor pe generații”, avea să mă includă în generația ’70, alături de Mihai Sin și Radu Mareș, cu care se spunea că aveam în comun,”interesul pentru cotidian”.Tristul cotidian comunist este acum arondat generației ’80, dar el caracteriza deja generația literară  ’70, iar în filmele cehe, poloneze etc., apăruse și mai devreme. Mircea Nedelciu, teoreticianul optzecist, a debutat la granița dintre deceniile 7 și 8. Altminteri, în 1971, n-aș fi avut de ce să mă simt singură printre romancieri, peisajul prozei era mult mai ”mixt” decât se crede astăzi. Aceasta este imaginea mea, dinăuntrul lumii literare, diferită de cea acreditată acum de cercetările sociologice feministe, de studiile Mihaelei Miroiu etc. Spre deosebire de proza scrisă de femei în interbelic, care beneficiază de excelenta carte a Biancăi Burța-Cernat Fotografie de grup cu scriitoare uitate, cea din timpul comunismului a fost mai puțin cercetată, și  cărțile autoarelor n-au prea  fost  reeditate; nici măcar cele ale Danei Dumitriu, singura mereu amintită în acest context. Prozatoarele lansate în interbelic: Ioana Postelnicu, Cella Serghi, Lucia Demetrius, Henriette Yvonne Stahl aveau  notorietate în anii ’70, critica și publicul se interesa de noile lor apariții literare, chiar dacă în surdină le mai reproșau (la fel, dealtfel, ca prozatorilor deceniului 5) cărțile ajustate ”pe linia” realismului socialist.Tot în interbelic debutase și Alice Botez, apropiată grupului Criterion, al cărei roman Iarna fimbul, apărut în 1968, după o lungă tăcere, trezise senzație, mi-amintesc foarte bine. A fost urmat de proze de tip special, cu încărcături simbolice Pădurea și trei zile (1970), Dioptrele sau Dialog la zidul caucazian (1975), Emisfera de dor (1979), Eclipsa (1979), Insula albă (1984).    

Dar mai ales, spre deosebire de ce se crede azi, existau, în deceniul 7, nu puține prozatoare tinere, care vor continua să scrie în deceniul următor. Unora dintre ele, activitatea jurnalistică de după ’90 le-a acoperit literatura din timpul comunismului. În 1966, debutase Sânziana Pop cu un volum de schițe cu un titlu semnificativ, Nu te lăsa niciodată, premiat de Uniunea Scriitorilor. Volumul ei ulterior, Serenadă la trompetă (1969), a fost un bestseller. Maria Luiza Cristescu, o prezență cunoscută în lumea literară a epocii, o prozatoare apreciată și prolifică, debutase în 1967, cu romanul Capriciu la plecarea fratelui iubit, urmat de Dulce Brigitte, 1969, Nu ucideți femeile, 1970, Așteptare,1973, Tutun de Macedonia, 1976, Figuranții, 1979, Vacanța, 1981, Necuviința, 1984, Privilegiu, 1987, Îngeri maculați, 1990. Este uitată azi, ca prozatoare, Tia Șerbănescu, deși are patru romane, (Balada celor rău iubiți, 1973, Mai multe inele, 1979, Muntele de pietate,1983, Cumpărătorii, 1985) și un foarte puternic volum de memorii Femeia din fotografie (apărut în 2002,dar scris înainte de 1989).Foarte promițătoare se arăta cariera literară a Letiției Vladislav (Vrăbile pământului 1978, Viața la prima vedere,1980), pe care a întrerupt-o emigrarea. Dana Dumitriu, singura prozatoare menționată de obicei pentru acel timp, debutase cu nuvele în 1971 (Migranții), urmate apoi de romane (Masa zarafului,1972, Duminica mironosițelor, 1977, Intoarcerea lui Pascal,1979, Prințul Ghica, 1982-1986). La cinci ani după mine, în plină generație optzecistă, a publicat Ada Bittel (Lucruri într-un pod albastru, 1980, Somnul după naștere, 1984, Iulia în iulie, 1986, Fototeca, 1989).

Am amintit doar câteva nume și titluri, dar sigur sunt mai multe. Îmi cer scuze pentru înșiruirile ca de dicționar (am lucrat proape 20 de ani la Editura Enciclopedică), dar mi se pare normal să încerc să corectez imaginea unui gol al prozei scrise de femei în comunism, un tablou alb în care m-aș fi instalat eu. Nici vorbă! Până în 1984, eram doar o ”tânără speranță” (deși ajunsesem la 40 de ani) cu o notorietate mai mică decât a majorității celor enumerate mai sus, aveam doar două cărți, un roman (Drumul egal...) și un volumaș cu trei nuvele (Dăruiește-ți o zi de vacanță)! Dimineața pierdută mă scoate în evidență târziu, cu cinci ani înainte de schimbarea de regim politic și de tablou literar, așa că generațiile următoare m-au recuperat mai ușor  după ’90, când încă plutea în aer spectacolul magic al Cătălinei Buzoianu la Teatrul Bulandra. Proza se scrie mai încet decât poezia și, din ce am observat, autoarele sunt mai lente decât colegii de meserie. După ce Poliromul a lansat în 2003 generația doomiistă, sub sloganul Votați literatura tânără, mi s-a părut că în comunism fuseseră mai multe prozatoare tinere decât în postdecembrism. La ora actuală, așa cum știți, au apărut multe voci convingătoare de prozatoare.

Credeți că există o paradigmă a scrisului feminin, distinctă de cea a scrisului masculin, sau în cazul literaturii de calitate această distincție de gen, de care s-a făcut atât de mult caz, e eronată?

Sincer, nu m-am gândit niciodată, de când scriu, la această întrebare, și nu mă preocupă nici acum, când începe să-mi fie tot mai des pusă. Prefer să citez un profesor de literatură, distrugătorul multor iluzii : ”Nici stilul, nici viziunea artistică și nici planul moralei actului creator nu furnizează destule argumente viabile pentru a atașa un sex anume literaturii.”(Eugen Negrici_ ”Iluziile literaturii române”)

În proza dvs., fie că ne raportăm la cea a ultimelor două decenii comuniste, fie că vorbim de cea postdecembristă, destinele personajelor sunt puternic marcate și iremediabil deturnate de ingerințele nefaste ale politicului, prin care se manifestă geniul rău al macroistoriei. Să fi fost regimul comunist ”subterana” secolului XX pentru societatea românească?

Eu cred că pentru a înțelege destinele, trebuie să mergi în urmă, spre trecut. Asta se petrece cu personajele mele care trăiesc, măcar o parte din viață, în deceniile comuniste, așa cum am trăit și eu. România modernă, a cărei istorie începe la 1859, în momentul Unirii Principatelor, n-are decât 160 ani. O treime din aceștia, i-a petrecut în comunism. Mi se pare foarte mult, fiindcă sunt viețile a trei-patru generații pe care s-a făcut acest experiment politic.

Ați regretat vreun moment cei paisprezece ani dedicați exclusiv jurnalismului politic și cultural și implicării civice?

Nu. Fără acei 14 sau 13 ani dăruiți jurnalismului și activismului, n-aș fi scris Anii romantici, Fontana di Trevi și nici Meserii nerecomandate femeilor, la care lucrez acum. Dar nici înainte de aceste cărți nu aveam de ce să regret cea mai  interesantă perioadă din viața mea. Iar acum, cu trei cărți inspirate de acea ”dezertare”, poate voi fi iertată de cei care cred că ” nu se pleacă nepedepsit din literatură.” (Citez dintr-o cronică literară despre prima versiune a romanului Întâlnirea, 2003, care mă amuză ori de câte ori mi-o amintesc.) 

Un om cu verva și vitalitatea dvs. are, cu siguranță, proiecte literare în derulare. Ne puteți divulga la ce lucrați în acest moment? Pandemia, care a paralizat atâtea sectoare de activitate și a generat o anxietate socială evidentă, v-a ajutat, prin timpul pe care izolarea ni l-a pus la dispoziție, să finalizați sau să inițiați acțiuni noi în plan literar?

Când, în februarie 2020, am realizat proporțiile pandemiei, am fost deprimată câteva zile. Am fost convinsă că ea va dura  doi ani, ceea ce mi se părea mult pentru o viață de om, și enorm pentru cei de vârsta mea. Am întrevăzut criza economică severă, iar pentru cultură un viitor  sumbru. În primele luni, mi s-a părut că m-am  reîntors în  lumea închisă în care mi-am petrecut o parte însemnată din viață. Am înțeles că n-am să mai ajung la întâlnirile cu cititori programate în Austria și Portugalia, și am fost sceptică în privința traducerilor care urmau să-mi apară: Fontana di Trevi în Franța și Provizorat, în Germania și Spania. Nici măcar până la Iași, cu juriul pentru Cartea Anului, n-am fost sigură că mai pot ajunge în noiembrie, așa că mi-am dat demisia din aprilie. Am continuat să lucrez la Meserii nerecomandate femeilor, un volum compozit, în completarea Anilor Romantici, dar  izolarea nu mi-a adus mai mult, ci mai puțin timp pentru scris, fiindcă am avut mai multă încărcare domestică decât înainte. Pentru festivalul din Portugalia am transmis o înregistrare, iar pentru proiectul Muzeului Literaturii din București cu Institutul Cultural de la New York, am scris prima versiune a prozei publicată acum în Vatra ( Problemele altora).Traducerea Fontanei di Trevi, deși terminată, la această oră, de Nicolas Cavailles, a fost mutată în 2022, dar Provizoratul  va apare anul viitor, la editura Aufbau (sub titlul Provisorium der Liebe). Am văzut deja coperta, și-mi doresc să pot ajunge la lansare, în mai 2021, în cadrul Târgului de la  Leipzig. Gândindu-mă nu doar la cititorul străin, ci și la cititorul tânăr de azi care se împiedică în detalii istorice și de cotidian comunist, am făcut, în stilul meu de ”autor maniac” o nouă lectură a Provizoratului, la zece ani de la apariție, și Poliromul mi-a scos ediția a 5-a, în colecția Top 10+, cu 20 de pagini în minus. Discuția despre Dimineața pierdută, ediția germană, propusă de Institut fur Deutsche Kultur din Munchen o voi face on-line, la 27 ianuarie 2021, împreună cu traducătoarea Eva Wemme. Mai am câteva proze scurte începute, despre care încă nu știu dacă nu cumva vor intra într-un roman.

Stimată domnaă Gabriela Adameșteanu, vă mulțumesc pentru sinceritarea, onestitatea și complexitatea răspunsurilor. Vă dorim multă sănătate și să realizați în 2021, an de la care avem alte așteptări,  tot ceea ce v-ați propus în acest an pandemic!

Interviu realizat de Cristina TIMAR

***

inedit

Gabriela ADAMEȘTEANU

Problemele altora

 „Închide-l! Ești mai dependentă de el decât copiii!”

O să-i confiște și ei telefonul, cum le-a făcut și lor. Au stat ce-au stat bosumflați, dar acum se întrec cu trotinetele în jurul stadionului, nu-i mai sănătos așa? Doar au venit special aici ca să scape de blocuri, de îmbulzeala de pe străzi, de sirenele ambulanțelor! Să se bucure de copacii înfloriți, de cerul fără un nor! Când mai prind ei o zi ca asta și-un loc cu atât de puțini oameni, care-și văd, fiecare, de joggingul lui? Nu, ea nu e-n stare să aprecieze astfel de momente, ea nu poate să stea fără bârfele de la birou! Ea trebuie să se uite din cinci în cinci minute pe telefon la cifra de azi a infectaților! Ea are nevoie să fie la curent cu cei 500 de morți sau cât or fi ajuns în Lombardia, unde este zănatica de soră-sa! Cea mai neagră zi a Italiei nu e cea de azi, ci cea de peste o lună! Și o să ajungem și noi acolo unde sunt ei!

„Ce pom e ăla?” o întreabă. 

Ea se uită nedumerită la explozia de alb spumos din capătul aleii, la ce-i trebuie lui să știe asta?! Dă din umeri, și-și deschide iar telefonul.

„Corcoduș! El înflorește primul!”se grăbește bătrâna să răspundă, mulțumită că, în afară de ea, toți ăilalți, copiii de oraș, nu-s în stare să  recunoască o floare, o frunză!

„Unde se duce tata?” vine băiatul cel mare în goană pe trotinetă.

Este dependent de taică-su, deși zilnic îi schimbă codul la tabletă ca să nu stea pe ea mai mult de o oră. „Să nu cumva să descopăr c-ai intrat pe Fortnite”! îi strigă, una-două. 

„Face poze! S-a îndrăgostit de un pom înflorit!” ricanează bătrâna, uitându-se dezaprobatoare la ginerele care se învârte, cu telefonul deschis, în jurul copacului, să prindă cea mai bună lumină.

Ea n-are alt gând decât să se întoarcă mai repede acasă, să prindă farmacia deschisă. N-a apucat să-și facă rețeta, și dacă dau ăștia starea de urgență, rămâne fără medicamente.

„O să se însoare cu un pom înflorit!” încearcă băiatul o glumă și pe urmă se uită vinovat spre maică-sa.

„ În parc, găsim câți pomi înfloriți vrei”, îi propune lui taică-su, încercând s-o dreagă.

„Nu mergem în parc! Ce să mai căutăm acolo, dacă n-avem voie la locul de joacă?! Hai, treceți să vă fac  o poză!” încearcă el să-i consoleze.

Se străduie să-i așeze, să nu fie contre-jour, dar ei se strâmbă, chicotesc, se iau la bătaie, mai în joacă, mai de-adevăratelea.

„Salariile tăiate cu 30% și dau șapte afară! Asta, pentru  prima lună” anunță ea, posomorâtă.

El îl înjură pe rechinul ăla nesimțit de patron, băga-l-aș, oricât pierde, îi mai rămân destule milioane! Ea îi face semn mai încet, mai încet, copiii!

„Matei îl are pe Stalin, îl știi, tata, pe motanul Stalin? Aș vrea și eu un motănel, să mă aștepte când vin de la școală!” se lingușește băiatul mare.

„Ce motan? Ce școală? Niciun motan! Și școală on-line! Acasă!” decretează el, admirându-și fotografiile în iPhone-ul 10.

„Motan în izolare? Te vâri tu sub pat să cureți după el?!” i se aliază ea, destinsă, dintr-odată, și-și vâră Samsungul Galaxy S20, de birou, în poșetă.

S-a lămurit, nu e printre cei șapte, și de mâine  lucrează acasă.

„Hai mamă, las-o acum! îi spune, tăios, bătrânei. O suni când ajungi acasă, peste o oră!”.

Și ea este dependentă de maică-sa, care a crescut-o singură, vai de capul ei câte a tras! Dar asta nu le împiedică să se certe tot timpul.

„Îmi pare rău, chiar îmi pare rău! Dar tu încearcă să fii tare!” continuă bătrâna să repete în telefonul ei, un Nokia mic, din 2006, ca și când n-a auzit-o pe fiică-sa. 

„Atunci, măcar un hamster! Când se termină cu coronavirusul, tata, pot să-mi iau un hamster?” se roagă băiatul.

„Nu puteam s-o reped! I-e frică să mai meargă la chimio, să nu ia virusul ăsta! Dar altul e necazul, pe fiu-său l-a dat afară!” se scuză bătrâna.

„Nu, nici un animal!” răspunde el, sec, și pe urmă, ca să-și înmoaie refuzul, întinde mâna să-l mângâie, dar băiatul, încruntat, își ferește capul.

„Fiindcă era nou-venit la firmă! Asta-i regula! Ultimii intră pe listă!” explică ea.

„Când îmi iau un hamster, vreau să fie gri! Nu-mi plac ăia albi!” îi explică băiatul bunicii. 

„Nu-i nici o regulă! Regula e ce vor mușchii lui, băga-l-aș!” strigă el, alergând să fotografieze florile roz, cărnoase ale magnoliei.

„De ce să arunci bani pe un șobolan?!” răspunde bătrâna, dezgustată.

„Pe hamsterul meu îl cheamă Dot!” spune băiatul, ca și când n-a auzit-o. „Știi ce-mi iau pentru el? O cușcă cu etaj, să poată face sport”.

Telefonul sună, stăruitor, el șovăie, dar pe urmă se decide să închidă camera și să răspundă:

„Da, Lumi, care-i problema?”

„Parcă ziceai să ne închidem telefoanele! Lupul moralist!” râde ea, acru.

„Și eu am un hamster! Îl cheamă Rot! Și este tot gri!” șoptește cel mic.

„Nu vrea să-ți mai plătească taxele, asta e! Măcar bine că-ți plătește pe colaborare!”conchide el.

„Ai și tu  hamster! Vezi să n-ai!” spune, batjocoritor, băiatul mare spre cel mic. „Tu vrei să iei tot ce am eu, și hamster, și jucării!”

„Sfatul meu este să accepți! N-ai încotro! M-auzi?” strigă el, mai tare, în   telefon.

„Cum, buni, să nu știi care Matei!? Prietenul meu! El îl are pe motanul Stalin, are și un hamster, alb, și de ziua lui o să primească un porcușor de Guineea!” înșiră, cu entuziasm, băiatul cel mare.

„Și ce, nu puteai să-i spui asta când ajungeam acasă?” mormăie ea, dar el îi face semn spre telefon, mai încet, mai încet, vezi că te aude Lumi!

„Cușca lui Matei are două etaje, dar eu nu cred că e nevoie! Hamsterul poate face sport și pe unul”, spune, chibzuit, băiatul,cel mare.

„Așa că acceptă, ăsta e sfatul meu, repetă el.” Decât să te dea afară, mai bine stai pe colaborare! Vine o criză uriașă!”

„Ce fel de hamsteri aveți? Băiat sau fată?” întreabă, fără interes bătrâna.

Băieții tac, încurcați, și bătrâna le explică, brusc, însuflețită:

„Dacă e fată, face pui și-i vindeți!”

„O să-i iau lui Dot și o minge cu găuri, care se deschide! Pun hamsterul înăuntru, mingea se rostogolește, el merge prin ea, și așa face sport!” explică băiatul mare.

„Vindeți puii și luați bani buni pe ei!” insistă bătrâna.

Se îneacă și începe să tușească.

„Ți-am zis să nu mai ieși din casă! Ți-am spus să nu mergi nicăieri! Nici la farmacie, nici la supermarket!” țipă ea spre bătrâna care tușește.

„Nu-i vindem!  O să plângă după mama lor!” spune, plângăcios, mezinul.

„Hamsterul meu e băiat! Și nu-i dau voie să se vadă cu alt hamster!” declară, hotărât,  băiatul  mare.

„Vezi ce ne faci? N-avem și-așa destule pe cap?!” strigă ea, exasperată, spre bătrână.

„Ai mai tușit până acum? Ai tușit și-azi noapte? Temperatura ți-ai luat-o?” se hotărăște să întrebe și  el.

„N-am nimic!” spune bătrâna, și tușește mai departe, respirând greu.

[Vatra, nr. 12/2020, pp. 35-39]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.