Țintă fixă – Gabriela Adameșteanu (IV)

Maria HULBER

Sculptură în suflet

În cronica dedicată romanului de debut al Gabrielei Adameșteanu, publicată în revista 22 cu prilejul unei reeditări ulterioare a cărții, Tania Radu scria: „Dincolo de revelația că Drumul egal al fiecărei zile e o carte foarte frumoasă, cu adevărat uimitor e cât de bine se regăsește în fibra ei tot ceea ce astăzi știm despre Gabriela Adameșteanu”. Succesivele revizuiri ale volumului, ajunse până la cea de-a șasea ediție, definitivă, apărută în 2015 la Editura Polirom, mărturisesc despre un laborator de creație artistică, de continuă prelucrare și modelare a textului inițial. Dacă volumul păstrează în paginile sale cam tot ceea ce știm până acum despre remarcabila scriitoare, atunci el nu poate fi doar o carte a adolescenței, așa cum a opinat o parte a criticii literare de-a lungul timpului, căci la o lectură atentă observăm că trei vârste se distilează în structura sa tripartită: franjuri de copilărie se întrețes cu anii adolescenței și cu tinerețea fragedă, urmărită sub o lentilă mereu schimbătoare.

Adevăratul „drum egal al fiecărei zile” este, de fapt, un drum al experiențelor, al privirii și al oglindirii, ca probe de trecere dinspre natura interioară, încă aburoasă și neclară, spre o identitate construită cu răbdare și asumată ca un dat îndelung așteptat. Multiplicate, răsfirate în cartografia uneori prozaică a existenței cotidiene, devin tot atâtea experiențe de inițiere în spații tainice, abia percepute din rumori, șoapte și foșnete. La rândul său, privirea are un rol aparte în acest roman; din contactul cu privirea se modelează spațiul, iar trupul capătă noi forme, cu toate alonjele feminității sale. Bucla narativă prinde substanță pe măsura adâncirii lente a memoriei în striurile unei analepse provocate de chemarea acasă, resimțită cu apăsătoarea anticipare a unui moment dramatic, a tinerei studente Letiția Branea. Între aceste borne ale unei existențe protejate de un timp lent și încă răbdător, amintirile protagonistei curg în timpul real al întâmplărilor, deși imperfectul relatării spulberă confuzia. În povestirea deasă, ce-și învăluie cu voluptate locurile și oamenii, se resimte strania conjuncție dintre memorie și realitatea clipei.

Se spune că locul de origine poartă în sine germenele identității spirituale. Din aceeași matrice a micului oraș nenumit, cu aer de târg de provincie, se vor desprinde, mai târziu, constituția sufletească, în continuă transformare, a Letiției și profilul impenetrabil al lui Petru Arcan. Nu e un simplu fundal în care lumile (cea veche și cea nouă, postbelică) intră într-o confruntare ce va duce la inevitabilul sfârșit al uneia dintre ele, ci o ființă hibridă, ale cărei artere, nevăzute, își articulează terminațiile pe universul uman care o populează. Aproapele și departele se îmbrățișează într-un ritm pulsatoriu, în liniștea odihnitoare din dreptul verandei străjuite de părul scuturat de anotimpuri. „Aici lucrurile se amplifică și iau alte proporții” (p. 23), remarcă, pe bună dreptate, unchiul Ion, iar dealurile din depărtare, bulevardul cu salcâmi, Strada Mare, orașul întreg – toate sunt privite poliedric, configurând o geografie bidimensională: una personală și afectivă, a Letiției, și una obiectivă, cu reflexii ale realității receptate cu aviditate. Pe traseul cotidian, mereu același, conversațiile și gesturile personajelor care-l străbat între punctele sale fixe, fie ele străzi sau case, imprimă adesea o puternică senzație de tehnică cinematografică. Atenta observație a straturilor de viață integrează umanitatea în natura pe care o descoperă mereu altfel, într-o imperceptibilă alunecare, precum în această confesiunea Letiției: „Cu coatele rezemate-n pervaz, priveam prin întuneric spre ceea ce știam că sunt dealurile din jurul orașului. Acolo alunecau mereu, pierzându-se și apărând iar, luminile de neexplicat ale unor mașini nevăzute” (p. 55). Mici și diverse întâmplări frunzăresc adolescența care nu duce lipsă de agitație, de amplificarea faptelor neînsemnate și dilatarea lor într-un amalgam de stări menite să umple viața orașului: nunți și înmormântări, răbufniri familiale (în familia Corneliei, de pildă, unde soțul acesteia figurează instanța „omului nou”, perfect armonizat noii tipologii ce se va lăbărța stânjenitor asupra societății românești în anii ce vor urma), apariția unor colportori de tot felul, care țin strâns legată pânza relațională a comunității etc. Regăsit mai târziu, în primele vacanțe din studenție, orașul pare că se micșorează, pierde teren în competiția cu tumultuoasa viață a Bucureștiului, „orașul străin” (p. 116).  Atmosfera contrastantă a capitalei pătrunsese însă demult în imaginarul celor de aici, prin ecouri ale marilor evenimente ce le dădeau iluzia că istoria le aparține și lor.

   Există și un timp care scindează etapele vieții și ale drumului, comprimat într-un moment pe care copilul abia îl întrezărește, îl adulmecă fără a-l înțelege pe deplin. Narativul copilăriei e țesut din amintiri, dar vârsta erupe proaspăt, e încă acolo, într-un gest de refuz al părăsirii. În raza obsesivei priviri din afară, Letiția se regăsește adesea pe sine însăși, glisând spre amintiri captate ca dintr-o altă viață ori dintr-un alt timp, al cozilor la gaz ori al pâinii raționalizate pe cartele portocalii. Gândurile ei se învălmășesc tot mai des printre contururi, spații și obiecte înconjurătoare, ca și cum lumea ei interioară s-ar defini în raport cu acestea. Gabriela Adameșteanu pune senzorialul în mișcare, cu toate funcțiile sale de receptare a lumii ca o unitate a elementelor din care e constituită. Mirosurile distinctive, sunetele și percepția luminii sunt purtătoare de semne călăuzitoare de-a lungul acestui drum doar aparent „egal”, căci, dincolo de epitetul ce-l definește, nimic monoton sau previzibil nu se întâmplă. Parcursul labirintic, ca orice ritual de inițiere (dar fără nota sacră și plină de tensiune a narațiunilor despre metamorfoze spirituale), are mai degrabă o desfășurare pe verticala ființei, cu locurile sale anume de răgaz și de refugiu.

Descoperirea feminității e sinuoasă („Se întâmplase ceva neplăcut și rușinos cu trupul meu” – p. 41) și nu lipsită de refuzul acceptării unei condiții pentru care nu se simte încă pregătită („Nu vreau să mă fac femeie ca voi!” – p. 42). Primul semn al incongruenței se manifestă prin nerecunoașterea trupului, cercetat odată cu fiecare trecere prin dreptul oglinzii din locuința familială – un gest reflex care nu are vreun iz narcisiac, ci se ivește dintr-o intensă dorință de căutare a identității. Îndreptând prea des atenția spre ceilalți, spre schimbarea lor bruscă și de neînțeles, uită de propria persoană. Drumul spre sine al Letiției abia acum e pregătit să-și alinieze curgerea, și nu oricum, ci dinspre exteriorul câmpiei străbătute în remorca unui camion, prin „praful mătăsos” al sudului, culminând cu o senzație oximoronică de aspră catifelare. De data aceasta, amintirile încremenesc într-o ramă din miezul căreia pulsează viața, iar zoom-ul se  plimbă nestingherit printre gândurile fetei, uitând de fundalul pictat cu adjective de o plasticitate blândă, domoală: „Marginea cerului s-a depărtat, lungind țărmurile, până la ora când aerul s-a umbrit și marea sclipea lăptoasă, udându-mi picioarele cu fâlfâitul ei de-acum familiar” (p. 82). Ființă solară, Gabriela Adameșteanu face ca prin lumina aceasta specială să curgă și anotimpurile. Vara se scurge în avatarurile toamnei precum lichidul în vase comunicante. Letiția își simte acut singurătatea printre atâtea cupluri și se înduioșează de propria-i ființă: „dacă aș fi putut, m-aș fi luat în brațe și m-aș fi mângâiat pe păr” (p. 81).

Mai târziu, în promiscuitatea camerei comune din căminul studențesc de fete, pe un alt prag al experienței, privirea îi alunecă spre trupurile celorlalte fete, cu o curiozitate avidă: „mi se părea că mai rămăsesem în afară, undeva, și de-acolo mă uit, cu aceeași curiozitate sătulă, la ele ca și la mine” (p. 119). De aici încolo, deplasarea focusului spre sine se face discret, căci în acel spațiu soios, mustind de neglijență și lipsit de rafinament feminin, absența intimității nu oferă prea multe soluții salvatoare. Drumurile se îndesesc spre sălile de dans, teatru și cinematograf, dar sunt presărate de pericole. Marele oraș, Bucureștiul, căruia cu greu îi consemnează numele, e plin de pericole. Condiția de animal social a omului iese în forță la suprafață, în secvența tensionată a obstacolului reprezentat de cei doi bărbați care țin calea Letiției și Domnicăi: „O penibilă vânătoare în care cine vâna pe cine?…” (p. 226). Până și țipătul de spaimă al Letiției, alergând hăituită, are o sonoritate animalică.

Cel mai plin de miez, de voluptăți însingurate, pare a fi drumul spre bibliotecă, între pereții căreia Letiția simte că se apropie de un anume înțeles: „Duceam în mine ceva imprecis…” (p. 131). Starea de provizorat și așteptare persistă totuși, deși ceva începe să se schimbe: „lumea se modifica în jurul meu, odată cu lumina care trecea, uleioasă și difuză, prin aer” (p. 221). Petru Arcan nu e străin de acest miracol și nici de drumurile Letiției spre bibliotecă. De acum, orașul devine altul, misterios, scris cu majusculă, „Orașul”, asemenea unei persoane cu identitate certă. Tânăra  însăși devine a lui, a orașului: „Viața orașului se vărsa în mine și trăiam peste tot în el, pășind, tot mai buimăcită, pe străzile care se colorau de reclame și așteptare” (p. 240).

În cazul lui Petru Arcan, expresia Nomen est omen nu pare să cuprindă toate dimensiunile relației cu Letiția. Dacă la nivel științific are, într-adevăr, rolul celui ce o aduce de partea cercetării universitare, pregătind-o, inconștient, pentru lumea lui, în plan erotic el e cel vânat. Oarecum temătoare să nu-l piardă, simțindu-și „trupul țeapăn, la pândă” (p. 249), tânăra se apropie de Petru cu răbdare și delicatețe. Dar mai ales în tăcere. Copleșită mai întâi de erudiția lui „scrupuloasă”, îi descoperă apoi masca, un amestec înduioșător de putere, bărbăție și mister. Dincolo de camuflajul sufletesc, lumea lui rămâne opacă și fără vreo cale de acces: „Simt material în jurul meu tăcerea în care m-a încătușat și rolul pe care mi l-am ales singură. Trupul meu și gesturi deprinse de-acum îmi plătesc intrarea în viața lui străină…” (p. 265). Pe măsură ce vidul dintre lumile lor devine povara ei, o cascadă de trăiri erup din acest purgatoriu în care se naște o ființă nouă, o femeie modelată după chipul și asemănarea lui. Petru-Pygmalion și-a întâlnit Galateea, fără să-și conștientizeze însă și propriul rol în transformarea arhitecturii ei interioare. Sculptură în suflet. Al cui? Al ei, al lui? Și el străbătuse același drum lung, până la noua lui viață, iar acum totul se repetă la indigo, prin Letiția, care intuiește provocarea destinului: „Intrat de-acum în lumea pe care și-o dorise și chemat spre mine de nostalgia începuturilor lui, pe care, abia acum, ar fi putut să și le primească, înapoi, fără jenă” (p. 313). În fond, Letiția învață repede: „Eu eram el”. Lumea lui Petru e croită și pentru ea.

Viața de care Letiția se desprinde e brăzdată de cicatrice lăsate în urma inserțiilor istoriei recente. Despre primul cerc al suferinței, al familiilor deținuților politici din acei ani ai represiunii, cu toate implicațiile sale psihologice, s-a scris mai ales după 1990. De aceea, incursiunea Gabrielei Adameșteanu pe un alt fir al „drumului”, spre o altă experiență, este cu atât mai importantă prin valoarea ei documentară. Despre asemenea realități, în familia Letiției se vorbește șoptit, pe ascuns și fragmentat. Aflată mereu sub amenințarea dosarului, ca sub o neîndurătoare sabie a lui Damocles, chemată la serviciul de Cadre în anii studenției pentru a da socoteală, Letiția împrumută „senzația unei vinovății dintotdeauna, adâncă și neclară” (p. 213).

„Drumul egal al fiecărei zile purta în el semnele nereușitei” (p. 31), constată naratoarea la un moment dat. Eșecul este și al unchiului Ion, însă suferința lui are, pentru ea, o detentă formatoare, arcuindu-i prudența și forjându-i rezistența sub semnul tăcerii. Unchiul Ion, confruntat cu strivitoare interdicții și subminări, redus la un statut precar în învățământul politizat până în ultima lui fibră, simte apăsarea condiției de exclus, în pofida tuturor calităților care îl ridică deasupra celorlalți. Nimănui nu pare să-i pese însă, fiindcă altele au devenit unitățile de măsură ale meritelor personale. Răsturnarea valorilor a deschis calea impostorilor și submediocrilor dornici de a obține o diplomă fără măcar a frecventa școala: „Se obișnuise cu gândul că regulile vieții lui erau altfel decât ale celorlalți în anii când se văzuse ocolit și amenințat…” (p. 17). Moartea unchiului nu e doar un moment de trecere, ci ocupă un timp îndelungat, acaparează viețile și gândurile celor două femei, mamă și fiică, de parcă „se fărâmițase timpul” (p. 203). O stranie și imperceptibilă prezență umple golul lăsat în urmă. Sfâșietoare secvențe dintr-un carusel interminabil al durerii emană note de realism dur, ce spulberă învârtoșările imaginarului.

Uneori, săptămâni și luni întregi se topesc în această narațiune de o mare frumusețe stilistică, alteori se dilată în substanța unei clipe augmentate. Ce se află însă dincolo de drumul egal al fiecărei zile? O frază a naratoarei vine să sporească ambiguitatea: „Dar ești doar atât cât te vede celălalt…” (p. 280). Și parcă regăsim, dintr-odată, cuvintele Taniei Radu cu privire la „tot ce astăzi știm despre Gabriela Adameșteanu”. Inevitabil, realitatea scriitorului se prelungește în opera sa, tot așa cum textul devine parte a vieții lui, o oglindă purtată de-a lungul unui drum, după cum scria, cândva, un romancier francez din epoca Luminilor.

_______

*Gabriela Adameșteanu, Drumul egal al fiecărei zile, ediția a VI-a definitivă, Editura Polirom, Iași, 2015, 366 p.

***

Toma GRIGORIE

O dimineaţă câştigătoare

Romanul Dimineaţă pierdută al Gabrielei Adameşteanu este unul câştigător, ajungând la ediţia a XI-a (Ed. Polirom, 2019) după prima apariţie întâmplată în 1983, la Cartea Românească. Dimineaţă pierdută este câştigătoare din punct de vedere literar, pentru că a devenit capodopera autoarei şi a literaturii române, inserând-o printre scriitorii europeni importanţi, afirmaţie preluată din relatările numeroşilor recenzenţi europeni, tradusă fiind în Franţa, Germania, Spania, Suedia, Portugalia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Israel, Estonia. Ediţia recentă, însumând în final un Dosar de presă, română şi străină, impresionant, cu semnatari, aproximativ, 11 români şi 25 străini.

Lumea europeană a fost oarecum contrariată de apariţia acestui roman vituperant al epocii comuniste, tocmai în timpul totalitarismului românesc. Un atu al autoarei care a reuşit să-şi treacă manuscrisul intact de cenzura comunistă a fost acela că era deja o scriitoare oarecum consacrată după publicarea romanului, Drumul egal al fiecărei zile (1975),al traducerii din franceză a romanului Pierre şi Jean, de Guy de Maupassant (1978) şi avolumului de nuvele Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă (1979), dar şi poate pentru că era cunoscută ca redactor la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică din Bucureşti. Cel mai însemnat argument al depăşirii cenzurii este, credem însă, acela al valorii literare incontestabile şi a inducerii ideii că este înfăţişată fără menajamente marea burghezie română, reprezentată îndeosebi de familia profesorului universitar Ştefan Mironescu, şi mica burghezie, al cărei principal etalon era Vica Delcă, fostă croitoreasă de lux şi negustoreasă. Astfel inteligenta autoare, neintervenind personal în poveste, şi-a paravanat blamarea stării dramatice a României în care a cufundat-o puterea politică a dictaturii comuniste, exclusiv prin vocile directe ale romanului polifonic.

Roman obiectiv, de factură istorică şi psihologică, este considerat într-adevăr o frescă, o panoramă exorbitantă a societăţii româneşti concentrată într-un spaţiu temporal al unei singure zile, dar incubând aproape un secol, al XX-lea, punctând marile evenimente naţionale, de la intrarea în Primul Război Mondial până în anii ’80 ai dictaturii ceauşiste.

Este un roman al Bucureştiului, amintindu-ne de unul dintre primele romane despre capitala României, Mistere din Bucureşti (1862), al lui Ioan M. Bujoreanu. Dar Dimineaţă pierdută are contiguitate cu valoroasele romane ale lui Camil Petrescu, Hortensiei Papadat-Bengescu, Ioan Holban, Mateiu Caragiale. Valoarea sa de incontestabilă capodoperă ne permite, mie şi recenzenţilor, s-o alăturăm capodoperelor europene: În căutarea timpului pierdut (Proust) Ulysses (Joyce), Război şi pace (Tolstoi) ş.a. Fiind preponderent şi romanul unei familii, poate fi apropiat şi de Cronica de familie a lui Petru Dumitriu. Caracterul cinematografic al expunerii narative a determinat similitudinea cu pelicula lui Bergman, Fanny şi Alecsander. Asemănările şi deosebirile cu/de aceste capodopere pot constitui subiectul unei interesante scrieri comparatiste incitante. Şi prin titlul care înglobează, pe lângă dimineaţa pierdută de Vica şi Ivona în discuţii sterile, şi sentimentul ţării pierdute. Şi prin titlu ne induce apropierea de Proust, despre care autoarea şi-a scris lucrarea de diplomă.

Arhitectura picturală a romanului Gabrielei Adameşteanu se sprijină în cele patru părţi şi în Epilog, pe pilonii capitolelor care sunt titrate original cu numele unor străzi şi cartiere (Strada Coriolan, Cartierul Berceni, Cartierul Domeniilor Regale) unde îşi fac veacul personajele celor două lumi: a Vicăi Delcă (unul dintre personajele centrale ale naraţiunii), a neamurilor ei, şi cea a societăţii înalte (decodarea celor două cartiere este facilă) unde îşi au reşedinţele reprezentanţii de seamă: Ştefan Mironescu, madam Sophie Ioaniu-Mironescu, sora acesteia, Margot, fiica Sophiei, Ivona, şi a celorlalţi, după numele capitolului: Titi Ialomiţeanu, Geblescu, Niki, Gelu. Reşedinţa lumii bune se află desigur în Cartierul Domeniilor Regale care va deveni, se înţelege, în epoca nouă, Cartierul Primăverii, al noii burghezii comuniste.

Romanul anamnezic, retrospectiv, bazat pe rememorările personale ale vieţii personajelor, este simetric, debutând cu deambulările Vicăi Delcă, bătrână, cu pensie mică, pe la rude şi pe la doamnele din societatea înaltă pe care le-a slujit. Îşi rememorează viaţa grea din copilărie, când rămâne fără părinţi la 11 ani, având în grijă „o liotă” de fraţi mai mici. Cu ţoaşca ei de piele plină de hârtii trebuitoare sau nu, Vica pleacă de acasă o dată sau de două ori pe lună, fără să-i pese de observaţiile „lighioanei bătrâne”, soţul său „gras şi înalt (…) trecut peste suta de kilograme”. Încearcă să-şi completeze pensia cu cei 25 de lei de la cumnata sa, pe a cărei familie a ajutat-o de la tejgheaua prăvăliei; pe la Ivona, care respectă cuvântul mamei Sophia de a-i da 50 de lei lunar. În încheiere, naraţiunea revine la Vica şi la dialogul ei cu Ivona despre lumea decăzută a marii burghezii române, în anii dictaturii. Trăind şi înainte de comunism, madam Delcă este referentul şi liantul care face legătura dintre cele două epoci despre care povesteşte adeseori. Cu o bogată experienţă de viaţă, este o moară de vorbe trecând prin ciur şi dârmon în timpul taclalelor, cu Ivona îndeosebi, oameni şi fapte, atitudini, moravuri ale clasei decăzute a celor bogaţi, dar şi a celor îmbogăţiţi de regimul comunist.

Este relevantă şi captivantă directeţea expresiei colocviale a bătrânei, popistrată cu imprecaţii „poporale”. Afuriseniile sunt la ordinea zilei şi dau culoare stilistică şi naţional etică texturii romanului: „Dată dracului fusese madam Ioaniu la viaţa ei (…) Mironeasca, adică madam Ioaniu, a trăit dinainte cu Ioaniu, c-o ştia tot Bucureştiu (…) Dată dracului a fost, şi de ce îmbătrânea, de-aia se făcea mai cărpănoasă.” Despre Niki, soţul Ivonei „care se tot ducea la matracucile lui şi le făcea poezii îi vine Vicăi să-i zică prietenei sale: „Dar-ar dracu în coiu lui, dar nu-i zice ca să n-o supere”. Limbajul frust de mahala, cu dezacordurile respective, pe care îl uzitează cu dezinvoltură Gabriela Adameşteanu prin gura Vicăi, augmentează veridicitatea scriiturii şi conturează apăsat portretistica civilizaţiei lumii româneşti de dinainte şi de după instaurarea comunismului. În contrapartidă, autoarea foloseşte cu abilitate şi limbajul elevat şi franţuzit al familiei profesorului Mironescu în dezbaterile din salon, de la five o clock şi în Jurnalul lui despre război, despre alianţe, despre boala şi gelozia lui pentru idila Sophiei cu fostul lui student, Titi Ialomiţeanu, musafir permanent al casei. Era la modă din secolul trecut să se vorbească franţuzeşte în familie: „Se aude un zgomot de trăsură, Papa… – Mais, voyons, Yvonne… Soyez attentive… (…) – Ça lui donne un drôle d’air… a spus dezaprobator Muti”.

Cu deosebită ingeniozitate, autoarea dă viaţă faptelor documentare şi celor personale, punându-le în poveste vii, aşa cum s-au petrecut şi cum au rămas în memorie, evitând impresia livrescului. În Bucureştiul vechi şi nou apar ca în oglindă adevărurile trăite şi reinventate anamnezic. Interdicţiile comuniste de ieşire din ţară, de exemplu, sunt puse pe tapet cu naturaleţe, aparent neutru, fără a fi comentate. Prin suprapunere şi derulare de planuri şi structuri narative, se trece de la o epocă la alta, de la o categorie socială la alta, de la o relatare la alta firesc şi cursiv, fără a impieta urmărirea mersului acţiunii. Descrierile ambientale şi portretistice sunt antamate frust, uneori arborescent, dar nu împiedică în niciun fel curgerea poveştii spre ţintele propuse.

Rămăşiţele civilizaţiei vechii societăţi persistă, chiar dacă se înscriu în procesul de degradare. Marea burghezie scăpătată este condamnată de noua clasă politică la marginalizare şi desfiinţare, trăindu-şi nostalgic apusul.

Pe madam Ioaniu o găseşte Vica „în fotoliu ei, un fotoliu învelit în piele: pleznise pielea, o cususe, pleznise iar, se-nnegrise. Era plină de covoare camera lu madam Ioaniu: covoare pe dormeză şi pe pereţi, tablouri şi o oglindă mare în tavan. Oglindă veneţiană, cu ramă de lemn negru, şi-n ea vârât sidef. S-a îngălbenit şi sidefu, s-a izinit de praf, da mai acu v-o treizeci de ani, uite-aşa făcea ape-ape”.

În contrast cu burghezia în cădere liberă, familiile activiştilor comunişti prosperau, aşa cum îi descrie Vica Delcă: „A fost în vremurile astea Daniel, mare comunist, prieten cu Zaharescu, amândoi toată ziua-n străinătăţuri, nevestele le ţinea acasă – ce nu le-aducea de pe unde umbla? Ce haine de piele, de cizme, ce cutii de cosmeticale, nici nu prea avea ce să lucreze la ele, c-avea de toate! Zahareasca mai cârpea, mai peticea câte ceva; ailaltă, madam Daniel, arunca lucrurile una-două. I-a lăsat ei ţoaşca asta de piele-mpletită”.

Între diversele taxonomii dedicate romanului, Dimineaţă pierdută se înscrie şi categoria de roman al femeilor care sunt centrele de dezbatere şi de reprezentare, cu bărbaţii în plan secund, printr-o stilistică adecvată. Este semnificativ stilul indirect liber al Ivonei, stilul oral şi dialogic al Vicăi, monologul interior al lui Titi Ialomiţeanu, stilul de jurnal intimist al lui Mironescu. Pentru reflectarea cât mai fidelă a realităţilor burgheze sau socialiste româneşti, Gabriela Adsameşteanu recurge, cum am mai consemnat fragmentar, la oralitate şi colocvial, la expresii populare parodice şi paremiologice fireşti, necenzurate, aşa cum le-a deprins din experienţa de viaţă trăită în mare parte în totalitarism, dar şi prelevate prin documentare sau din auzite de la înaintaşi. Realităţile socialiste din care trebuiau să se inspire scriitorii, după îndemnul lui Ceauşescu, sunt surprinse de Gabriela Adameşteanu în toată găunoşenia lor, cu teroarea arestărilor elitei româneşti, cu şcolile de reeducare, puşcăriile insalubre din care mulţi n-au mai ieşit: „Ioaniu s-a curăţat în nici doi ani, de nici n-a apucat să-i facă proces şi să-l judece (…) Că era o dezenterie la Jilava, la Sighet, unde era ei, şi ăia de-a mâncat clorură de var a scăpat n-a murit de pântecăraie”, spune Vica, desigur, că ea „o vinde cum a cumpărat-o”, pentru a induce în eroare anumiţi urechişti. Într-o însumare a atrocităţilor comuniste, sunt divulgate şi stigmatizate toate tarele comunismului: interzicerea libertăţii de exprimare, a deplasărilor în străinătate, cruzimea aparatului de constrângere, teama de securitate, duba neagră ridicându-i pe oameni nevinovaţi, condamnarea fără motive întemeiate şi fără proces, reabilitarea târzie, uneori post-mortem. Tot aşa sunt prezentate şi emigrările tinerilor, ca şi alte griji părinteşti ale partidului comunist pentru formarea omului nou.

Monica Lovinescu intitulează cronica romanului din 1984, la radio România Liberă, Dimineaţă pierdută sau România pierdută. Cunoscuta regizoare, Cătălina Buzoianu, a dramatizat romanul şi a realizat un spectacol incitant în 1984, numit text manifest, în faţa căruia şi cenzura a rămas perplexă.

Într-un cuvânt concluziv, putem adera fără rezerve la numeroasele aprecieri ale lectorilor români şi străini din Dosarul de presă, considerând valoroasa carte Dimineaţă pierdută a Gabrielei Adameşteanu ca fiind reprezentativă pentru literatura secolului XX, română şi europeană, integrabilă în seria capodoperelor româneşti perene.

***

Florin-Corneliu POPOVICI

Gabriela Adameşteanu, Provizorat*

„Această scriitoare are darul de a da viaţă prin cuvinte întâmplărilor de tot felul […]” (p.110); ,,G.A. reuşeşte admirabil să înfăţişeze o lume cu metehnele, scăderile, calităţile, entuziasmele şi măreţia ei. Totul într-o tehnică de roman modern, a cărui acţiune e bine strunită, isteţ alcătuită, spre a evoca lucruri şi oameni din trecut, ca şi  dintr-un apropiat prezent. Se citeşte fără nicio dificultate (fără încifrări, fără obscurităţi). Relatările din epoci pe care le-am trăit şi le cunosc bine sunt fără greş, uimitor de exacte. Eroii romanului sunt cu adevărat reprezentativi pentru epocile evocate. Aş fi curios să ştiu ce vârstă are această scriitoare care m-a cucerit prin darul ei de a povesti, de a pune punctul pe i, redând viaţa din zbuciumata istorie românească în toate complicaţiile ei de ordin fizic şi spiritual, cu inextricabilele-i structurări, dedesubturi şi banale sau bizare întâmplări. N-am citit de mult o carte aşa de bine scrisă, atât de magnetică.” (p.114), notează Arşavir Acterian în Jurnalul1 său, la data de 9 iunie 1984, respectiv 20 iunie 1984, referindu-se la romanul Gabrielei Adameşteanu, Dimineaţă pierdută.

Mare parte din afirmaţiile lui Arşavir Acterian sunt valabile şi pentru Provizorat, roman care, la nivelul anului 2013 (iată, la o distanţă de aproape trei decenii de cel invocat anterior) devine cea mai vândută carte la Salon du Livre, Paris, semn că viziunea celui invocat mai sus se confirmă.

Pornind de la semnificaţia titlului, Provizorat conduce la ideea de neterminat, în lucru (,,şantier”), suspendat şi îmbunătăţibil în timp şi spaţiu, dar şi la incertitudine, provizoratul putând fi oricând în pericol de a se permanentiza în absenţa unor repere clare, sigure. De regulă, starea de provizorat e de dorit să fie de scurtă durată pentru a se evita angoasele şi frustrările. În această stare de provizorat se găsesc personajele Gabrielei Adameşteanu, selenare, lipsite de elanul vital contaminant, trăitoare în două epoci diferite, unite de liantul politicului: anii ’40 şi ’70, cu irizaţii înspre momentul crezut al eliberării definitive 1989.

În ciuda arcului peste timp realizat de scriitoare, cea care urmăreşte destine şi repercusiunile acelor destine asupra generaţiilor imediat următoare, sunt timpuri grele, înainte şi după cel de-al Doilea Război Mondial şi pretinsa deschidere din anii ’70, când Tovarăşul (alias Nicolae Ceauşescu), la cinci ani după ce-i succede lui Gheorghiu-Dej, conduce România. În tot acest interval (şi el provizoriu), Gabriela Adameşteanu transpune în naraţiune toate marile probleme politice consemnate de istoria relativ recentă, fapt care face din Provizorat un roman politic, din care lipseşte acţiunea, subiectul care să poată fi povestit. Sunt dese opriri simbolice la anii de răscruce ai României, nevoită să facă faţă unei istorii prea de multe ori potrivnice.

Gabriela Adameşteanu duce mai departe ştafeta narativă, baleind între prezentul narativ, populat cu personaje (în principal tandemuri) care trăiesc drama ratării (în primul rând sentimentale) şi resimt din plin influenţa nocivă a politicului anilor ’70, şi prezentul generaţiei anterioare lor, la a căror timpuri personajele prime se raportează. Altfel spus, după momentul legionar, odată cu dramaticele schimbări din România postbelică, e urmărită instaurarea comunismului, o fractură majoră în destinul ţării, urmările pelagrei roşii resimţindu-se şi astăzi, după treizeci de ani de democraţie îndoielnică. În alţi termeni, e libertate reprimată şi consecinţele care decurg de aici. În subtext, Gabriela Adameşteanu e interesată şi de mutaţiile psihologice ale personajelor, a căror supapă de defulare din faţa unui regim represiv o constituie sexualitatea debordantă, adulterul, aici distingându-se cuplul Sorin Olaru-Letiţia Branea, doi intelectuali (a se vedea politica antielite a regimului comunist) care refuză supunerea la canon: ,,[…] viaţa lor curge între cearşafuri mototolite […]”-p.73). Tocmai secvenţa adulterului deschide cartea, o ,,palmă” dată ipocritului Cod al Eticii şi Echităţii Socialiste (pe marginea căruia curajosul Sorin face observaţii ironice) „– În lumina Codului Etic, societatea te întreabă: cum trăieşti?”-p.19). Cod în virtutea căruia omul nou (proiect social ratat) prefigurat de ideologia comunistă era programat să-şi ducă monotona şi cvasianonima existenţă prin supunere necondiţionată la acelaşi numitor comun al uniformizării şi controlului (semnificativ e aici ritualul – ce va sfârşi în blazare – întâlnirilor amoroase clandestine, pe repede înainte, dintre Sorin şi Letiţia, într-o garsonieră închiriată de la periferia Bucureştiului): „Acum câţiva ani viaţa ei avea două părţi distincte: cea în care aluneca, la fel ca printr-un tunel întunecat, în Clădire, intoxicată cu fum de ţigară, cafele, timpi morţi, şedinţe plictisitoare, vorbărie nesfîrşită – şi cea de acasă.” (p.22). E o iluzorie ieşire din rând, o pervertire a „celulei” de bază a societăţii (familia), o replică amară dată celei mai bune dintre lumile posibile (alt slogan comunist). Sunt, apoi, consecinţele nefaste ale moştenirii (în cazul de faţă Letiţia Branea) trecutului părinţilor (tatăl, legionar), sancţionabil din punctul de vedere al prezentului politic în care femeii îi este dat să trăiască: „Prietenul cel mai bun te toarnă la Securitate!” (p.11); „Fiecăruia i se ştiu rudele, veniturile şi pilele, cu cine calcă pe de lături, marca de deodorant, conflictele cu soţia şi soacra, câte măsele şi-a îmbrăcat şi la care dintre dentiştii policlinicii, avorturile, bolile venerice luate de la boarfe, poznele copiilor.” (p.21)

Aceeaşi Letiţia îşi trăieşte provizoratul şi la nivel de căsnicie eşuată cu Petru (care are deja la activ un divorţ – postură absolut scandaloasă în comunism), cadru universitar, ateu convins, a cărui avansare profesională (în ciuda unor mici concesii făcute de regim – vezi deplasarea sa în China în interes de serviciu) e blocată din cauza aceluiaşi trecut ,,duşmănos” transferabil asupra lui (şi pe nedrept imputabil) pe linia opţiunilor politice ale socrului Victor Branea.

Provizorat, o carte de tip desant (cu dese trimiteri în timp, ceea ce o face dificil de urmărit), e structurată pe cinci mari paliere, fiecare cu un motto simbolic: I. L’Air du Temp (cu un moto din Mircea Eliade), II. Dosare de familie (cu un moto din Corneliu Zelea Codreanu), III. Anii tehnocraţilor (cu un moto din Francis Fukuyama), IV. Tranziţie (cu un moto din Flaubert) şi V. Ziua cea mai lungă (cu un moto din Bergson).

În ciuda naraţiunii pluriplane pe care o imaginează Gabriela Adameşteanu (desele flashbackuri fie pe vremea părinţilor, fie în copilăria şi tinereţea personajelor principale), persistă aceeaşi dificultate din partea cititorului de a condensa mesajul scriitoarei. E o existenţă ternă, neofertantă din punctul de vedere al poveştii, revigorată pe-alocuri prin ruperile de ritm pe care le conţine caietul ascuns de însemnări al Letiţiei (periculos pentru informaţiile compromiţătoare pe care le conţine – a se vedea mâna lungă a Securităţii omnisciente), „athanor” în care-şi sublimează frustrările, dar şi exersează în perspectiva unui roman autobiografic pe care îl are în plan.

Provizoratul schiţat de Gabriela Adameşteanu este unul extins: provizorat existenţial (ce ascunde o mare neputinţă), provizorat sentimental (echivalentul surogatului), provizorat din perspectiva amânării (pentru un timp incert) deciziilor personale radicale, provizorat istoric, starea de fragmentare, locuirea provizorie (într-un ,,acasă” ce li se refuză sistematic personajelor, dar și într-o relație) etc.: „Pentru că eşti doar atât cât te vede celălalt […]” (p.21). Toate aceste „derivate” provizorii, stop-cadre, conturează realităţi nevralgice strecurate de către autoare în contexte narative dintre cele mai diverse: problema caselor naţionalizate şi a „aparatnicilor” (ştabii de partid), statutul membrului de partid, cultul personalităţii conducătorului suprem, ura de clasă, „obsesia dosarului prost” (p.22), „originea socială sănătoasă” (p.18), limbajul de lemn clişeistic şi lozincard, „Scînteia” (oficiosul partidului unic), uriaşul mecanism propagandistic, Radio Europa Liberă (post „imperialist” ascultat clandestin), demolările abuzive, „decreţeii” şi problema avortului (natalitatea strict controlată), reciclările de personal şi Şcoala de Cadre a Partidului (aici îl întâlnim pe cadristul Vitea Gallocik, cel responsabil cu dosarele), tentaţia lui „Dincolo” (p.34) şi obsesia Occidentului, înfiltraţii în sistem (Harry Fischer, bănuit a fi securist sau agent Mossad), securiştii (cpt. Ludovic Vistig, cel însărcinat cu „controlul secret al instituţiei”-p.38), U.R.S.S., N.K.V.D., K.G.B., destituirea prim-ministrului Ioan Gheorghe-Maurer de către Nicolae Ceauşescu, problema duşmanului de clasă, arestările şi anchetele abuzive conduse de Securitate (urmaşa Siguranţei), utecismul, pionieriada, festivismul politic celebrator (1 Mai, 9 Mai şi 23 August), colectivizarea, deplorabilele programe ale televiziunii unice (care manipulează grosier realitatea), filmele sovietice de propagandă şi Editura Cartea Rusă, Lenin şi tătucul Stalin, antititoismul, cozile la alimentele raţionalizate, masacrarea elitei armatei poloneze în pădurea Katin, lagărul socialist, pactul Ribbentrop-Molotov, Ministerul de Interne condus, în anii ’50, de Alexandru Drăghici (torţionar notoriu), orele de învăţământ politic, sinistra Ana Pauker, repudierea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, întrecerile între colectivele de oameni ai muncii, reprimarea partidelor istorice, mistificarea istoriei „duşmănoase”, plenarele C.C. ale P.C.R., discursurile ceauşiste şi scandările în delir, momentul 1968 (ocuparea Pragăi de tancurile sovietice), Yalta, Planul Marshall, Pactul de la Varşovia, activismul de partid, detenţia politică, Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, cultul personalităţii, Şcoala de Cadre a Partidului şi ideologul-şef Leonte Răutu, Gospodăria de Partid, Direcţia 5 (Serviciul de gardă a lui Nicolae Ceauşescu), microfoanele şi tehnica de ascultare (parte din arsenalul represiv al Securităţii), Tribunalul Poporului şi Procesul Criminalilor de Război, Ion Antonescu şi Rebeliunea legionară, Sovromurile şi jefuirea sistematică a României, Asociaţia Culturală Româno-Sovietică şi ideologul Paul Lukaci (Lucaci), deportările, Revoluţia din Ungaria, fanatismul legionar şi Corneliu (Zelinski) Zelea Codreanu, conflictul legionar dintre „codrenişti” şi „simişti”, prizonieratul în U.R.S.S. (pătimitor e Anton, unchiul lui Sorin), bombardamentele americane din 4 aprilie 1944 asupra Bucureştiului şi a Văii Prahovei, uciderea, de către legionari, a lui Iorga, Madgearu, Duca şi Armand Călinescu, mareşalul Antonescu şi problema evreiască, Moruzov, epurările, reeducarea, învăţământul marxist-leninist, repartiţiile guvernamentale pe post, realismul socialist, C.A.E.R.-ul, azilanţii politic, problema paşapoartelor, retragerea Armatei Sovietice din România (1958), gărzile patriotice, Ceauşescu şi Nixon, clauza naţiunii celei mai favorizate, Primăvara de la Praga, rezistenţa din munţi, Jdanov, Cortina de Fier, Războiul Rece, Hruşciov, Ceauşescu şi antisemitismul.

Sunt treceri succesive de la un „eon” la altul capabile să bulverseze cititorul mai puţin experimentat, fără vreo pregătire prealabilă sau fără vreo legătură obligatorie directă între evenimente, echivalentul unor exerciţii de brainstorming, amalgam cu vădit rol evocator (un remember necesar), dar şi de fixare a cunoştinţelor (a se vedea aici rolul de „ghid” spiritual al lui Sorin, ce o poartă pe Letiţia prin istorie). Totodată, sunt situaţii şi personaje-cheie care au marcat destinul României.

Spre deosebire de tumultuoşii ani ’40-’50, anii ’70 rememoraţi de Gabriela Adameşteanu conţin acea perioadă de relaxare politică, preambul la odiosul deceniu opt (cu toate îngrădirile şi privaţiunile posibile) care a urmat. O demonstrează „rămăşiţele” de stil de viaţă capitalist în care protagoniştii romanului găsesc supape de defulare (stil de viaţă care, în anii ’80, va fi accesibil doar nomenclaturii) într-o Românie paradoxală: „Ultima oară au dansat în public la o aniversare a lui. Sorin a făcut atunci o trataţie ca la un party acasă, votcă rusească Stalicinaia şi Maskovskaia, dar şi votcă poloneză cu cap de zimbru pe etichetă şi un fir de iarbă aromată conservat înăuntru. Dalida, Edith Piaf, The Platters, The Beatles, Aznavour răzbăteau prin ferestrele deschise până la statuia lui Lenin din faţa Clădirii. S-au răsfoit Paris Match-uri de acum opt luni şi s-a vorbit despre Rubliov-ul lui Tarkovski, de unde toată lumea cu pretenţii ieşise derutată de modernismul scenariului şi de exotismul acestui ortodoxism bizar, pe lângă care al nostru apare rudimentar, dar relaxat.” (p.27); „În fiecare lună, aniversarea cuiva se lasă cu o petrecere la sfârşit de program, lichior Havana Club de cafea, de ananas, arahide, sendvişuri cu caşcaval Dobrogea şi şuncă de Praga, vin de Greaca, bere Azuga şi daaans! Din când în când însă, o enervare a Tovarăşului loveşte ca un trăsnet olimpic, iar întărirea disciplinei are ca primă măsură interzicerea consumului de alcool în instituţii. Dar chiar şi atunci sărbătoriţii vin cu două ore mai târziu şi aduc cutii de bomboane de ciocolată cu miez fondant, sfărâmicios. Femeile umplu birourile cu parfumul coloniilor Farmec ori Soir de Paris şi cu ciocănitul mărunt al pantofilor Guban, iar colegii fac complimente pentru rochia nouă. Pe biroul sărbătoritului aşteaptă florile puse în sticle de lapte şi cadoul pentru care s-a cotizat: stofă de pantaloni sau pulovere, pentru bărbaţi, mătase naturală de rochii sau stofă de fustă, pentru femei, stilouri Pelikan pentru ambele sexe.” (p.29-30)

Condiţia femeii în comunism e o realitate subtil creionată de Gabriela Adameşteanu. Două sunt reprezentantele sexului frumos asupra cărora scriitoarea se concentrează: Letiţia Branea şi Eleonora Oprea. Ambele lucrează în aceeaşi instituţie de cultură (denumită generic Clădirea), prima, ca simplu angajat, cea de-a doua, cu o funcţie de conducere, ambele experimentează relaţii sentimentale clandestine repudiate de ipocritul regim. Dacă prima are atu-ul vârstei tinere şi al inocenţei (se ,,uceniceşte” ascultând relatările doctului Sorin-cel-revoltat-pe-sistem, de unde şi dizidenţa sa de tip ,,soft”) şi îşi dă frâu liber tentaţiei de a scrie (vezi caietul secret de însemnări din care se va inspira pentru noul roman – ocazie cu care detectăm două tipuri de naraţiune, semnalate grafic diferit – în cartea Gabrielei Adameşteanu: ,,Scriu acest jurnal în silă. Sinceritatea lui nesinceră mă chinuie. Pentru cine scriu? Dacă pentru mine, atunci de ce merge textul la tipar? Iar dacă scriu pentru un cititor, de ce mă prefac că stau de vorbă cu mine însumi şi vorbesc în aşa fel încât să audă alţii? Falsitatea existentă în chiar principiul de bază al jurnalului meu mă intimidează.”-p.55), cea de-a doua, Eleonora, mult mai vexată, se bucură de protecţie de la nivel înalt. Şi una şi alta duc o viaţă de provizorat, care însă nu e în măsură să le împlinească.

O efigie-blazon a societăţii comuniste este Clădirea, topos-reper în care se desfăşoară mare parte a acţiunii romanului Gabrielei Adameşteanu, ce nu ezită să facă un istoric al instituţiei, purtând astfel cititorul înapoi în timp, cu mult faţă de jaloanele temporale iniţiale, de la 1866 (anul abdicării domnitorului Alexandru Ioan Cuza – cel care dăruieşte Clădirea amantei sale Maria Obrenovici – în favoarea lui Carol de Hohenzollern), 1944 (Clădirea rechiziţionată şi transformată în Cartier general de către Armata Sovietică, apoi transformată în ,,Poşta pentru Străinătate” –p.92) şi până în prezentul narativ (anii ’70), când imobilul adăposteşte editura responsabilă cu tipărirea şi valorificarea operelor lui Ceauşescu şi a materialelor de propagandă – faimosul Tratat Exhaustiv al Republicii Socialiste România (care, în final, va fi refuzat de cenzură) la care trudesc personajele din roman). Sub aspect narativ e şi un binevenit „respiro”, un „provizorat” (reluat ulterior) menit să diminueze din tensiunea relatării.

Gabriela Adameşteanu (care, la un moment dat, face din Mircea Vulcănescu un personaj) îşi construieşte cartea în baza faptului istoric, a mărturiilor directe despre comunism, dar şi din scrierile de tip roman.

Lecţie de istorie condensată, carte cu valoare documentară şi literară, care nu e făcută să placă, ci să rememoreze, să pună pe tapet istoria macră, Provizorat face jocurile politicii şi seducţiei.

Pe lângă posibila explicaţie acordată titlului, provizorie e şi deschiderea României către Occident de la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, provizorie e şi istoria, care are uneori tendinţa să se repete:

„Vânătoarea de tineri s-a declanşat în plină modă hippy, timidă şi întârziată. Miliţienii vâră foarfeca în bărbile tinerilor, ducându-i în pumni la secţie, sfâşie minijupele şi fustele largi, colorate, asta-i rochie, neruşinato? Na, acu poţi să-ţi arăţi la toţi pizda! Dă să bag foarfeca şi în lăţosul ei! Ce faaace? Mai dai şi din gură?! Ia hai la secţie să-ţi arătăm noi ţie legea!”

Ei n-au habar că repetă violenţele legionarilor care acum treizeci de ani băteau evrei şi le devastau magazinele şi casele, la adăpostul legislaţiei românizării. Dar au fost instructaţi de securiştii de acum douăzeci de ani care i-au trimis în puşcării ori i-au lăsat muritori de foame pe malagambiştii vânduţi Occidentului, cu hainele lor cosmopolite şi serile lor de jazz, în anii ’50 […]

Peste mai mult de un deceniu, în agitatul iunie 1990, atunci când ciorchini de mineri, ghidaţi de foştii miliţieni şi securişti, în civil sau în salopete minereşti, se vor repezi, cu ciomege şi lanţuri, la tinerii cu plete, ochelari sau barbă, la fetele cu alură de studente, la toţi cei suspecţi că ar fi putut să asculte în Piaţa Universităţii discursuri contra nou-instalatului preşedinte Ion Iliescu sau să cânte Viiino, Doamnee, să vezi ce-a mai rămas din oameni!” (p.304)

Rămânerea scriitoarei pe un crâmpei de istorie este, şi ea, provizorie (vezi pendulările); personajele, exponente ale unor vremuri provizorii, sunt, la rândul lor, provizorii. Similar, provizoratul de tip in and out (de la intimism, la divagaţii istorice, de la microcosmos, la macrocosmos). Jurnalul Letiţiei e şi el o formă de provizorat.

Consecinţă a celor relatate despre anii de restrişte, dar şi dovadă a libertăţii de expresie dobândită după 1989, sunt momentele când imprevizibila și exploziva Gabriela Adameşteanu face apel la expresii licenţioase şi la scene de sex explicit (debușeu în fața unei istorii neprietene): „Când Letiţia face semn din cap că da, o trage din pat, ea stă nemişcată, cu ochii spre lac, cu picioarele desfăcute cât poate de mult, apăsându-şi talpa pe singurul scaun din garsonieră, iar Sorin, neobosit, face flexiuni, sus-jos, în timp ce o pătrunde. Alteori aşază trupul ei catifelat şi pasiv în poziţii dificil de experimentat cu prezervativele ţepene: se roteşte în jurul ei, o apleacă şi o ia pe la spate, o urcă pe masă, e cam şubredă, nu merge uşor. Fac dragoste, ca totdeauna, în plină lumină, dar el bâjbâie printr-o beznă fierbinte, necălăuzit de niciun oftat şi fără să scoată nici el măcar un geamăt final. Nu şi-a întrebat puţinele partenere ce fantezii au, nici nu le-a rostit la ureche picanterii ca să le declanşeze mai repede orgasmul. Nu va îndrăzni să i le şoptească nici Letiţiei, ar da însă mult să ştie ce este în mintea ei, în afară de teama că rămâne însărcinată, pe care i-o simte în muşchii prea crispaţi. Amestecul ei de sensibilitate şi impudoare îl derutează la fel de mult ca şi teama că nu reuşeşte să o ducă până la orgasm.” (p.284-285)

Există lucruri „provizorii” în cartea Gabrielei Adameşteanu, roman-manifest, realităţi oricând verificabile, radiografie a epocii, după cum există şi lucruri „definitive”. Din prima categorie (cu tendinţa de a bascula în a doua), evenimentul istoric cu titlul de provizorat, dat fiind faptul că mare parte din istoria contemporană a fost contrafăcută/mistificată de către regimurile autocrat-totalitare, descoperirea Adevărului (prin reluarea obiectivă şi revalorizarea istoriei, filă cu filă) fiind o datorie de căpătâi. Este, credem, şi îndemnul Gabrielei Adameşteanu. Cu titlu de originalitate, în ideea de a da cărţii valoare de document, lista personajelor din final şi arborele genealogic al familiilor Branea şi Iovănescu.

_________

* Gabriela Adameşteanu, Provizorat,Iaşi, Editura Polirom, ediţia a III-a, 2013, 438p.

1 Arşavir Acterian, Jurnal în căutarea lui Dumnezeu, Institutul European, Iaşi, 1994, 234p.

***

Valentin COVACIU

Provizorat. Clădirea ca proto-corporație

Provizorat este un elogiu epopeic al eșecului revoluției proletare. „Omul nou” nu mai apare, pentru că precursorii săi sunt înghițiți de propriile biografii restrânse sau extinse. Indivizii rămân, la fel ca în „imperialism”, tributari istoriei, rangului și statutului social, moral și politic atașat familiei din care provin, chiar mai susceptibili originii familiale decât în cazul indivizilor din societățile avansate din punct de vedere industrial.

Jocul are un număr limitat de „personaje” permise. Și, dacă în „imperialism” paradigmele de interpretare a istoriilor familiilor erau cât de cât stabile, în lumea din Provizorat, lume care gravitează în jurul zonei denumită Clădirea, paradigmele în care se citesc biografiile se răstoarnă mai mult sau mai puțin pe nepusă masă. De la o dictatură la alta, dinaintea celui de Al Doilea Război Mondial până la dictaturile Partidului Comunist, de la totalitarismul mai relaxat al primului președinte al republicii până la înăsprirea regimului dictatorial, teoriile receptării textului biografic al cetățenilor suferă modificări fundamentale. Schimbările de paradigmă interpretativă duc la modificarea sau la încercări de modificare a textului biografic – cel puțin al celui oficial. Aspecte valabile îndeosebi în cazul proletariatului intelectual, din care fac parte protagoniștii Provizoratului.

În condițiile date, una dintre strategiile eficiente de supraviețuire în afara sistemului carceral și de păstrare a statutului este falsificarea nu doar a propriei istorii, ci și a istoriilor celorlalți membri ai familiei, pe cât posibil. Lucru care nu se afla la îndemâna oricui. Informațiile fiind stocate în „dosare” aflate în grija serviciului de securitate al statului. Este firesc ca orice structură de putere dintr-un regim totalitar să fie conștientă că numărul inamicilor și potențialilor inamici interni nu trebuie și nu poate fi niciodată neglijat. La fel de firesc este și ca măsurile de precauție să atingă de multe ori amplitudini absurde și să genereze victime colaterale în rândul „prietenilor/slujitorilor” idealurilor revoluționare. De aceea, în sistem sunt prevăzute sau manufacturate ad-hoc portițe de scăpare, mai exact, de „curățare” a dosarului.

„De fapt însă, Sorin îi spunea Letiției tot versiunea autobiografiei lui învățată pe dinafară sub controlul grijuliu al mamei Nelly, pe care i-o debitase, crispat, curând după angajare, șefului de Cadre, Gallocik.” (Provizorat, pag. 151)1

Lupta internă, vigilența exacerbată și propaganda de stat sunt necesare și le vor fi supra-alocate resurse în toată perioada de provizorat, care se va încheia în momentul în care vor deveni redundante. Odată revoluția finalizată, odată ce dosarele tuturor cetățenilor vii sunt impecabile și veritabile de la prima până la ultima filă.

Provizoratul se va încheia odată cu succesul total sau înfrângerea totală a revoluției.

Plonjăm din prima pagină direct în patul din garsoniera „amicului Florinel”, unde Letiția și Sorin își consumă relația clandestină. Prima replică a lui Sorin, primul rând al romanului: „Sper că ești la curent cu ultima campanie a Tovarășului! Codul Eticii!”, ne introduce schimbarea cea mai recentă de paradigmă.

Printr-o simplă căutare pe Google, ajungem la „Codul principiilor și normelor muncii și vieții comuniștilor, ale eticii și echității socialiste”2 și avem un indiciu, un reper temporal, 1974/75.

„Congresul al XI-lea al partidului își exprimă convingerea că traducerea lor în viață va exercita o puternică influență asupra tuturor membrilor societății noastre, va duce la crearea unui nou umanism, care pune pe primul plan omul și, totodată, îmbină interesele particulare cu cele ale întregii societăți (…). (…) toți cetățenii patriei noastre socialiste trebuie să-și facă din aceste norme o călăuză permanentă în activitatea lor politică și profesională, în viața de fiecare zi, să acționeze cu consecvență și fermitate pentru ca înaltele principii de etică și echitate ale socialismului și comunismului să pătrundă tot mai adînc în toate domeniile vieții sociale, contribuind la crearea omului nou, înaintat al societății noastre, la accelerarea mersului înainte al patriei pe calea civilizației comuniste.” (Codul Eticii și Echității Socialiste)

Letiția nu trăiește nici pe de parte un thriller în adevăratul sens al cuvântului. Suspansul și violența nu sunt ingredientele de bază ale romanului, apar doar pe alocuri presărate ca niște condimente cu arome fine. Din contră, naratorul/naratoarea face exact ce sunt sfătuiți să evite cursanții marii majorității a workshopurilor de scriere creativă – spune și nu prea arată. Sunt în minoritate scenele care îți sunt livrate direct, pe majoritatea le primești filtrate, de multe ori prin mai multe filtre succesive.

Voi numi naratorul naratoare. Perspectiva narativă fluidă alunecă adesea în pasaje subiective sau indirect-subiective, obiectul principal de interes al naratoarei fiind Letiția Branea.

Autoarea preciza în cadrul unei lansări a romanului că a lucrat timp de 30 de ani la text, fiindu-i dificil să găsească o structură în care să topească narațiunile,3 multe dintre fragmente fiind publicate inițial ca texte de proză scurtă.

În același timp, „Provizorat” se află în strânsă legătură cu romanul de debut al Gabrielei Adameșteanu – „Drumul egal al fiecărei zile”, a cărui ultimă ediție a fost modificată de autoare pentru a transparentiza conexiunea, și cu „Fontana di Trevi” (Polirom, 2018). „Roman puternic, mai intens şi chiar mai dur decît Provizorat (2010), Fontana di Trevi continuă, în postcomunism, destinul protagonistei din Provizorat, Letiţia Branea (soţia profesorului universitar Petru Arcan), personaj feminin cunoscut, dealtfel, din romanul de debut al autoarei, Drumul egal al fiecărei zile (1975).4

De asemenea, la fel ca majoritatea romanelor autoarei, și „Provizorat” a suferit modificări de la o ediție la alta. Publicat după 1989, nu a suferit din cauza cenzurii cum s-a întâmplat cu textele anterioare, însă autoarea a operat modificări menite să îmbunătățească tempoul lecturii.

Dacă autoarea a fost atentă la potențiala experiență a cititorilor, nu sunt sigur că pot spune același lucru despre naratoare. Nu știm care îi sunt intențiile, bănuim că sunt personaje care îi sunt mai simpatice decât altele și putem întrevedea preferințe sau antipatii de natură politică. În schimb, îi putem acorda fără rețineri credit în compilarea cu onestitate a marelui „dosar” al romanului, conștientă de termenul limitat de valabilitate al secvențelor povestite.

Ne dezvăluie faptul că se apleacă asupra narațiunii principale dintr-un spațiu total diferit – atât politic, cât și istoric. Practic știe ce va urma să se întâmple, dar nu ne vinde senzația de omnisciență gratuită. „Să fi întrezărit creatorul bancului, peste decenii, fața galbenă a Tovarășului, cu crestături negre la tâmplă, de la cele treizeci de gloanțe, trase orbește de parașutiștii militari în momentul execuției, la Târgoviște? Și cadavrul Ei, în paltonul de culoare deschisă, pătat de sânge și fără brățara de aur masiv despre care se spune că i-ar fi luat-o revoluționara Cerasella?” (Provizorat, pag. 261)

 Aceste aspecte, împreună cu inconsistențele narative presărate de-a lungul romanului, dau textului forță și o putere stranie de seducție. „A dus-o tot într-un plâns și un țipăt, dacă nu te potolești, îți pun cătușe și căluș, trebuie s-o fi amenințat ofițerul.” (Provizorat, pag. 278)

Structurile de putere care guvernează zona Clădirii sunt triangulate treptat, din ce în ce mai precis, din spațiul domestic, spre câmpul muncii, spre zona politică și, mai vag, geopolitică. Relațiile din triunghiurile cărnii sunt și instrumente de satisfacere profesională și/sau politică, în același timp relațiile din triunghiurile politice sau profesionale fiind instrumente de satisfacere carnală. „Paturile” sunt zonele unde clandestinele straturi sociale se întrepătrund, traficând influențe. Ne amintim că narațiunea centrală a Provizoratului se petrece în timpul unui regim revoluționar a cărui rațiune de a fi este abolirea straturilor sociale. Putem ignora acest aspect. Personajele nici nu îl iau în calcul. Îl cunosc, la fel de bine cum știu că ar fi în detrimentul lor să și aibă iluzia că așa ceva ar fi posibil.

„Se pisicea cu ochii la cifrul de la fișierul lui cu dosare, dar deja nu mai avea vârsta să-și găsească alt protector decât Pașenka Lukaci! Când, azi-mâine, o să-i vină rândul la rotația de cadre și tovarășului Lukaci, care ține dosarul ei, cu popi și notari fasciști, o să se ducă Răsturnica de-a dura!” (Provizorat, pg. 155)

Toată lumea e prinsă într-un joc social din care rezultă exclusiv pierzători. Viața majorității personajelor e suficient de lungă pentru a prinde perioada în care dosarul impecabil le va fi recitit într-o manieră compromițătoare. Singura șansă reală este să scapi din zona din jurul Clădirii și să ieși din joc în viață. Lucru pe care îl visează soțul Letiței. Și din perspectiva noastră, pentru că, la fel ca naratoarea, cunoaștem ce se va întâmpla la nivel social și politic, la fel cum suntem conștienți că personajele nu au cum să anticipeze evenimentele, Petru pare singurul personaj cu capul pe umeri din tot pachetul de joc al Provizoratului. Asta cu toate că, fiind ușor nesuferit, nu-i dorim prea mult bine în viață. Petru e conștient că are o căsnicie mizerabilă și va face tot ce-i stă în putință să emigreze, singur.

Letiția și Sorin au altă tactică, involuntară – totuși. Ei subminează din interior celulele sociale. În oaza reprezentată de apartamentul fostului coleg al lui Sorin, amicul Florinel, inițial o garsonieră, în care își consumă relația de iubire cangrenată și sudată de interminabile discuții politice, se împletesc ambițiile literare ale Letiției cu ambițiile profesionale ale lui Sorin. Visurile lor își vor pierde pe parcurs forța motrice, calitatea de a-i ține antrenați în propriile existențe, pe măsură ce situația se împute treptat, dar perceptibil și la propriu și la figurat, până atinge inflexiuni tragice.

Pentru un cititor tânăr, devine inexplicabil cum e posibil ca Letiția și Sorin să se întâlnească atât de des, într-un apartament aflat într-o parte îndepărtată a orașului față de Clădirea unde lucrează. La fel e de neînțeles cum, deși proiectul la care lucrează tot „departamentul” lor, pe lângă faptul că e inutil, mai e și un eșec total, totuși evaluarea ține mai mult de „dosare” și relații. Pe de o parte, ne e greu să înțelegem, pe de altă parte ar fi interesantă o comparație între Clădire și o corporație contemporană, unde „valorile” și „cultura organizațională” pot genera efecte asemănător de aberante ca ale noilor linii ideologice.

În orice caz, volumul de muncă alocat angajaților pare destul de mic, deși trebuie să recunoaștem că sâmbăta nu era zi liberă. Ședințele erau ciudate, dar destul de rare, iar serviciul de HR era în mare parte externalizat Securității. Și, cum, psihologia se afla în dizgrație, oamenii se foloseau de „dosar”, neavând la îndemână teste de personalitate, chestionare de aptitudini sau alte instrumente de evaluare a personalului. În general, evaluarea productivității se prezenta la un nivel rudimentar.

Astfel, dacă ne gândim din perspectiva proletariatului implicat activ în subminarea sistemului prin prestarea deficitară a muncii, întâi, nu era un lucru foarte greu de realizat, apoi, efectele devin vizibile, palpabile, imediate, inclusiv în viața lor. Sorin se prezintă la întâlnirile cu Letiția cu băutură tot mai proastă, pentru că efectiv nu se mai găsește de vânzare băutură de calitate.

Dacă ne gândim din perspectiva structurilor de putere, al căror obiectiv general era regenerarea socială și încheierea cu succes a revoluției prin generarea unei populații de proletari get-beget, atunci demonetizarea ideii de divorț și interzicerea avorturilor par politici coerente.

Letiția e blocată în căsnicia cu Petru, divorțul fiind de domeniul imposibilului. Apoi, chiar să fi reușit imposibilul, Sorin nu ar fi avut de gând ca relația lor să fie oficializată, de teamă să nu-i taie din avântul avansării pe scara profesională.

Având în vedere tehnologia de care dispunea republica, era în interesul tuturor puterilor din stat ca societatea să fie cât mai inflexibilă. Pur și simplu, nu existau logistica și puterea computațională necesare pentru a ține sub observație subiecți care se mutau de colo-colo, de la un domiciliu la altul, dintr-un oraș în altul, chiar după bunul plac.

„(…) neam de țărănist, legionar, liberal, sionist, exploatator, capitalist, spion, chiabur, fascist nu trebuie să pună piciorul în Clădire. El adună datele și trimite fiecare copie a referatului despre elementele necorespunzătoare la Securitate, la Procuratură, la Cadrele Centralei. Și o copie acolo unde trebuie.” (Provizorat, pag. 155)

Plasându-se cu câteva decenii în afara ultimelor episoade din roman, naratoarea ne lasă liberă plăcerea de a „citi” multe aspecte implicite lumii din Provizorat.

„Dezavantajul de care se lamenta cu cochetărie va deveni avantaj doar peste două decenii, atunci când moda masculină o să propună o barbă nerasă de două zile, asortată coafurilor neglijente făcute cu foehn și gel. ” (Provizorat, pag. 360)

În lectura propusă de mine, „Provizorat” poate fi citit și ca un roman care urmărește îndeaproape acumularea și alterarea capitalului de încredere individual în relație cu sisteme politice represive și de control social, în relațiile de muncă și profesionale, în relațiile umane și intime. Capital de încredere pe care fiecare persoană/cetățean îl moștenește din familie, îl îngrijește, îl investește și-l poate pierde nu doar în funcție de propriile realizări, ci și în funcție de opțiunile social-politice, conduita morală sau orientarea sexuală adoptate, personal, de membri ai familiei sau de către cunoștințe mai apropiate sau mai îndepărtate.

Multe aspecte ale economiei capitalului uman de încredere rămân valabile și în societatea actuală, la câteva decenii bune după ultima călătorie a Letiției cu autobuzul, pe care ne-o povestește naratoarea din „Provizorat”.

„Un ghinion, o eroare de calcul, o trădare a trupului, o pedeapsă divină sau a Codului Eticii și Echității Socialiste, un cheag, orice, dar nu un copil, asta nu!” (Provizorat, pag. 337)

______

1 Provizorat, Gabriela Adameșteanu, Editura Polirom, 2010

2https://ro.wikisource.org/wiki/Codul_principiilor şi_normelor_ muncii_şi_vieţii_ comuniştilor,_ale_eticii_şi_echităţii_socialiste

3 (Lansarea romanului „Provizorat” de Gabriela Adameșteanu) – https://www.youtube.com/watch?v=hc1zGGxQgT0

4 Romanul politic al postdecembrismului, Adina Dinițoiu, Observator cultural, nr. 950, 2018 (https://www.observatorcultural.ro/articol/romanul-politic-al-postdecembrismului/)

[Vatra, nr. 12/2020, pp. 62-70]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.