Nectar și miere

1. Amiază

După stâncă:

iarba

vântul –

Domnul fluieră.

2. Flori de salcâm

Florile de salcâm –

ca versurile albe:

nectar și miere.

Oglinzi și oglindiri                                                    

I.         

Îi cunoaște

și cel mai neînsemnat cusur.

Nu l-a trădat niciodată.

II.

Conștientă

că lacrimile îi vor fi

declarate false

nu se dedă durerii

și plânsului.

III.

Se privește în ea:

peretele masa vaza și florile

stăpânii casei

oaspeții –

se desparte de toate de toți

precum moartea de victimele sale

fără emoții.

IV.

Deciziile se iau

în funcție de imaginea

reflectată de ea.

V.

Se oglindește și soarele.

Fără să vrea.

Ca un orb.

VI.

Imaginea spânzuratului

bălăbănindu-se vag

în oglindă.

VII.

În jurul mesei

cu violență

se încrucișează cuvintele:

rănite însângerate

imaginea lor o reflectă

doar oglinda ascunsă

a sufletului.

VIII.

Oglinzi

acoperite cu pânză.

Nimeni nu se privește în ele.

Nici sufletul celui de pe catafalc.

IX.

Dar noi

ne vom oglindi în ochii morții.

Cu liane verzi

Acum

când pământul de sub unghiile tale

nu poate fi curățat

și nici unghiile tăiate

flora își ia avânt

în afară:

cu liane verzi

se leagă moartea de viață

perpetuând materia.

Nu mă poți naște                          

Mamă, nu mă poți naște

a doua oară

dar moartea mă va naște

pentru viața cea veșnică.

Cum o să mă uit la chipul ei?

În ochii ei?

Cum o voi striga?

Inima mea

cea de abur

o va iubi

la fel de mult

cum te-am iubit pe tine

mamă a mea

care ai fost

de carne și sânge?

Păstrăvi

Lui Emilian Galaicu-Păun

Ochii îi sunt

ca niște pepiniere de păstrăvi:

nici o lacrimă-n plus.

Sus

în adâncul de boltă

o pasăre răpitoare

plutește în cercuri

urmărind

ce se întâmplă jos.

Când brazii

își terminară de ascuțit umbrele

un sânge orbitor

inundă apusul

iar păstrăvii lunecoși

evadară din ochii încă

deschiși.

Cine are un fiu

Cine are un fiu

sau o fiică –

dă sfaturi.

Cine are doar un acvariu –

dialoghează

mut.

Cu tăcerea.

Astăzi                                                                                    

*

Am pierdut un poem scurt

(sau poate s-a ascuns?)

O armată de cuvinte îl caută.

*

În orașul

bântuit de miasme

îmi simt plămânii visând

sublimul

unei guri de aer alpestru.

*

Stația terminus se anulează:

începutul și sfârșitul

se află în același punct.

*

Un avion rătăcit

survolează

spațiul aerian

al unui glob de plastic.

*

Pe ultima pagină

de istorie recentă

stă scris: VA URMA

***

Antonia MIHĂILESCU

1. prima dată e cel mai greu. un gard electric de la auschwitz în spatele lui știi că pământul e rotund și-l poți înconjura cât ai tu chef// până și asta te plictisește fericirea are în ea ceva maso conștiința continuă a sfârșitului o scărpinătură până la sânge// totul e mai frumos din spatele balconului comunist ne fumăm țigara de după cu picioarele atârnate patru frânghii groase cu vene fierbinți// în curând informații de la cealaltă față a locului

2. siguranța e pentru ceilalți. sindromul forcing positivity e din ce în ce mai întâlnit (și toxic) în rândul generațiilor millennials & Z// întinzi mâna în întuneric speri că cineva o va prinde// o îmbrățișare înainte de culcare o supapă care-ți promite că și mâine vei fi aici// dacă-ți muști mâinile până la sânge în întuneric strigătul se prinde mai ușor de pernă// după cinci ani și cinci luni stop pahare sparte// încă am nevoie de ciorba dinainte de culcare ca o repetiție pentru pomană

3. bețișoarele parfumate cea mai bună formă a focului. le găsești oriunde sunt ieftine// miros frumos le aprinzi cu bricheta poți să te întrebi ce e în neregulă cu tine// când ecranul ăsta multitasking  e o rană la care-ți e frică să te uiți// dacă întorci privirea rămâne acolo o peliculă fină de memorie nu te va face să oprești greața// mintea e o bilă de aluat pus în forma vieților celor din jur// ca perdeaua cu danteluță finuță pe care ți-o înfășori în jurul capului duminică după-amiază și te așezi în bibliotecă un bibelou plin de praf// citești din văsieș et comp. aștepți acolo mult și bine să vină neamurile să te viziteze perechi-perechi

4. nu copiezi gestul sinucigaș. voiai să te joci în lada de nisip// nu mai era nimeni lopățelele erau aruncate într-un colț erai plină de nisip pe cap în chiloți între degete// lumina telefonului era carnea vie peste care zilele cădeau ca sarea sub tine alte cărnuri ale tipilor pe care i-ai iubit mai bine// tastele deveneau mușuroaie reîncărcabile grasul de la kaufland voia să știe la ce oră îți speli frumusețile când faci zacusă anul ăsta tu îi vorbeai despre viața fără sfârșit din textele norei iuga// ca să se ducă disperarea trebuia să te cureți pe frunte cu clor stăteai așa la pont două ore până chema geta ambulanța

5. înveți cum se pronunță covid. moartea e după ușă mătura și fărașul o așteaptă// în vis e weekend și dai cu banul și moneda sfârâie până-n tavan cap sau pajură pajură// te săruți la sânge omul e bun pomul e bun fresh feelings

***

Nicolae COANDE

Strada

I.

Într-o seară ieșisem din cameră să mă plimb plictistit

de tăcerea pe care uneori o țes în jurul tău cărțile

atîtea personaje mute care vorbesc doar în capul tău

deși nu ele erau de vină pentru că nu-mi mai ajung

mersesem încet nu ca altădată grăbit și am avut timp

să observ cum trecea o mașină pe una din străzi

în lumina slabă a nopții am privit spre cabină

la volan se vedea un cap de om spunea ceva

ce nu înțelegeam

cu buzele mișcîndu-le ușor poate fluiera

privea înainte iar volanul se mișca imperceptibil

parcă la o comandă a vocii

capul plutea în cabină fixat pe un suport nevăzut

l-am privit nemișcat și o clipă mi s-a părut că-l cunosc

atunci am fluierat acea melodie o știam de undeva

capul s-a-ntors ușor în direcția de unde venea sunetul

m-a privit zîmbitor iar pe frunte apăruse o mică uimire

 mi-aminteam melodia pe care o fredonau buzele lui

dar unde o auzisem cine o fluierase cîndva nu reușeam

iar cînd a închis ochii și mașina s-a izbit puternic

de zidul din față

am știut că ieșise din casă pentru că nu mai putea îndura

să fie un cap singur plictisit de tăcerea pe care o țes

în jurul tău capete singure creaturi fără mîini

în vreme ce volanul continuă ușor să se miște

iar cineva încă fluieră o melodie în aerul nopții

imperceptibil.

II.

Într-o seară am ieșit pe stradă fără un scop anume

m-am gîndit să schimb secolul și am ales XIX

luna era palidă de la muncile ei părea suptă

așa cum e fața cuiva lipsită de sînge

nimeni la ora la care am văzut cum din față venea

apropiindu-se încet de mine un cap de om

pentru că era întuneric iar felinarele pîlpîiau slab

m-am gîndit că nu disting hainele nu văd pălăria

dar la cîțiva metri de mine capul creștea și o clipă

fixîndu-i privirea mi s-a părut că recunosc

fluiera încetișor  o melodie cînd mi-am dat seama

că o mai auzisem undeva dar nu-mi aminteam

norii s-au strîns o clipă pe stradă luna a dispărut

pe jos am văzut o batistă plină de sînge

cînd credeam că știu cine este am văzut cum

trece prin zidul pe care o mînă scrisese

„Aici se termină secolul nu și strada” – am fluierat

încet am sărit dincoace.

III.

Într-o seară ieșisem pe stradă poate intrasem

nu-mi amintesc

cineva fluiera un cîntecel mi se părea cunoscut

am privit în direcția de unde se auzea melodia

dar nu vedeam decît un abur ca atunci cînd e frig

și cineva suflă în pumni să se-ncălzească îi vezi

respirația învelită în piele

deodată cîntecul a-ncetat aburul s-a topit un copac

lîngă mine continua să foșnească

frunzele păreau să se miște nu bătea vînt

luna prin crengi se vedea înghețată cum arde

deodată am văzut cum încearcă să spună un cuvînt

mă căzneam să-nțeleg dar nu aveam gramatica ei

ce ar putea luna să spună cînd gura nu se deschide

gramatica ei nu există iar urechile mele nu înțeleg

de ce fără vînt foșnește copacul de-alături?

Am trecut strada și m-am gîndit că oamenii pot vorbi.

IV.

Într-o seară am dat să ies pe stradă dar ușa casei

unde locuiam era blocată

degeaba am încercat se încăpățîna să fie închisă

mă săturasem să tot încerc și mă gîndeam să plec

cînd ușa s-a deschis singură

am împins cu putere și am ieșit dar nu era strada

pe care ies de obicei

panta era acum înclinată am coborît cu prudență

și după cîțiva pași au apărut niște trepte nu multe

nu se vedea ceva dar am auzit un clipocit și

cînd am ajuns era o stradă pe care curgea liniștit apă

am privit cu atenție și din amonte mi s-a părut

că văd un cap înaintînd liniștit ca și cum ar fi mers

cînd s-a apropiat m-a văzut și mi-a zîmbit cumsecade

iar atunci am auzit cum fluiera un cîntecel

mi s-a părut cunoscut era ceva din copilărie

dar nu mi-am amintit vorbe

am crezut că va ridica o mînă sau două

să-mi arate că merge înadins undeva însă nu

și am stat să văd cum înainta spre colțul străzii

unde apa se pierdea ca și cînd s-ar vărsa pe aici.

M-am întors și scările păreau mai puține

apoi am intrat fără probleme pe ușă

și m-am dus să visez.

V.

Într-o seară mă gîndisem să ies pe stradă era liniște

nici țipenie de om cîteva pisici își ascuțeau vocile

iar umbrele sînt topite la ora încrucișată

fluieram încet o melodie de care îmi aminteam

cîteva clipe am crezut că am prins-o veneau și imagini

ale zilei cînd mă bucuram să fac asta

dar s-au șters rapid am pierdut legătura

atunci am auzit pe cineva fluiera cu măsură

m-am uitat să văd cine este dar nu se vedea

melodia a continuat să urce și acum era clară

iar sunetul ei se apropia tot mai mult

cînd am întors capul am văzut buzele cuiva

cum trec încet prin fața mea și mi s-a părut

că niște ochi cunoscuți mă privesc o frunte ușor

încruntată ca atunci cînd vrei să te apropii de finiș

nu bătea nici un vînt luna-și strîmbase gura ei fină

și n-am apucat să-i vorbesc

strada se oprea brusc și deodată a-ncetat melodia.

M-am întors acasă și m-am gîndit că poate sînt nebun.

VI.

Într-o seară stăteam în cameră și citeam o carte

cu fereastra deschisă.

Deodată am auzit un zgomot pe stradă și m-am

dus la fereastră să văd ce se întîmplă.

Niște tipi ale cărora fețe nu le vedeam tîrau un om

inconștient cu fața în jos

cum tragi de un sac cu păr sau de un balot cu bumbac.

Nu se auzea nici un zgomot doar frecatul feței celui tîrît

de macadamul aspru al străzii

un gând întunecat pe care-l tîrâști în mocirlă.

Am ieșit în fugă pe scări să văd unde-l duc dar la colț

le-am pierdut apucaseră în altă parte.

După un timp am auzit o bufnitură și am încercat să văd

unde ar putea fi.

Am traversat o grădină cu cîteva bănci și becuri sparte

pe alei nici țipenie am pieptănat iarba și după un timp

pantoful s-a lovit de ceva

era sacul pe care-l tîrîseră nemișcat tot cu fața în jos.

i-am ascultat respirația nu se simțea nimic

l-am întors ușurel speriat să-i văd ochii

dar cînd l-am privit așa ceva nu mai văzusem

fața era complet ștearsă nici urmă de sînge

parcă ceva sau cineva îi supsese chipul și în loc

rămăsese o pată albă. M-am speriat foarte tare

am fugit spre casă și am căutat cartea să văd cum

se termină.

VII.

Într-o seară am auzit un zgomot pe stradă voci

tremurate scurte gemete scufundate în întuneric

m-am dus la fereastră să văd ce se întîmplă

dar nu se vedea nimic

și a trebuit să ascult în continuare foșnetul nopții

la un timp am auzit un bărbat cum spune ceva

cu voce întretăiată de un fel de sughițuri

plîngea sau rîdea nu-mi puteam da seama

și atunci am ieșit cam sumar îmbrăcat dar era cald

și vocea încă plutea în aer un cerc de țigară suflat

de gura unei femei senzuale cînd îți șoptește ceva

dacă aș fi avut ochi mai buni poate aș fi putut citi

ce auzisem în aerul polenizat de spasmele vocii

iar cînd întunericul a devenit complet am văzut

silueta unui bărbat care se ridicase puțin

în timp ce din mîini îi picura un fel de lichid apăsat

iar în cădere pe strada pustie făcea mici cristale

care adormeau deîndată

dar cînd am citit lista cuvintelor lăsate în urmă

am simțit o tristețe pe care omul nu o poate îndura

și am plecat plîngînd încetișor spre casă

deși unii care m-ar fi auzit în aerul nemișcat

ar fi putut jura că rîdeam și gesticulam

ca un băiețel care vorbește singur în cameră

despre planurile lui de viață cînd va fi în fine bărbat.

***

Claudiu KOMARTIN

„Nici în cer, nici în mijlocul oceanului, nici în peșterile din munți”

Doctore, doctore, nu rânji încă, nu ți-ai găsit omul.

Sunt mai sarcastic decât tine la orice oră,

iar despre cinism mai bine să nu vorbim

e cam prea devreme, nu crezi?

Știu, am rămas doar noi doi,

deși aș fi preferat ca-n locul tău să fie

un barman,

un împătimit de pariuri,

o midinetă.

Chestia asta chiar n-a depins

de mine sau de tine,

așa că să nu ne rățoim unul la altul

și nu, n-o să mă convingi să mă piș în plosca aia.

Doctore, doctore, nu te juca de-a dumnezeu

cu mine, s-ar putea să-mi smulg perfuzia

și să te strâng de gât cu ea până apare o infirmieră.

Simt că încă mai pot – știi și tu asta,

de aia încerci să mă vlăguiești, încet și sigur.

Te simt, golănașule, frate,

ca pe unul pe care-l cunosc de tare demult.

Doctore, ești la fel ca mine și nici unul din noi

nu mai pleacă de-aici.

Spelunca asta a ta

și-a pierdut toți clienții de vază

și tu suferi că n-ai prins trenul ăla la care visaseși.

Dar uită-te încoace și spune-mi că nu te

recunoști măcar puțin în situația asta jenantă pe care

e de datoria ta s-o tratezi.

Poate că și corpu-ăsta al meu o fi

ceva mai mult decât inconvenientul care-ți amână

micuțul flirt cu asistenta bondoacă.

Zic și eu.

Doctore, te văd tot mai neclar

carcasa asta părăginită mă lasă baltă.

Știu că nu crezi în ce faci și că nu îți mai pasă,

știu că ai rămas doar cu mine,

și amândoi am fi preferat să fim în altă parte acum,

să-mi cânte un trompetist berber,

să-mi toarne mimozele-n pahar câte o vodcă mică,

să pun pe masă cu instinct de killer

chinta regală care te salvează

în ultima clipă.

Cerasela de la Cambridge Leisure

când iese ea din Tesco, aranjându-și eșarfa

şi dresurile cu gesturi intraductibile –

o prințesă fără griji, toată numai volănaşe,

curele şi cârlionți

îmbăiați în moscul zilelor nelucrătoare.

soarbe dintr-un cappuccino şi face

botic de iepure: lasă puțin spuma să i se

odihnească pe buza de sus, în fluierăturile

unei găști de veverițe punkiste.

ca din întâmplare, bareta rochiței alunecă

uşor de pe umăr – şi imediat, cu

gesturi profesioniste, selfie-ul care-i

dă gata pe cei şapte Mr. Patel de la

car wash. pupicii studiați, expresia

lascivă-nvățată cândva la Pleşcoi: încă o capodoperă

halită pe loc de împărăția instagram.

so precious, Cerasela. so fucking special

soarele coboară încetișor, în câteva ore Bella o să

țopăie tonifiată de la piscină

înspre parcarea din centru

pentru o smotoceală-antreu pe bancheta din spate a

Ferrari-ului fraților Cataldi.

dar asta va fi diseară, iar până diseară

mai sunt atâtea de făcut –

până când delfinii, o, delfinii

vor ieşi în treninguri impecabile,

zvelți și voluptuoși, de la sală.

***

Obosesc gândindu-mă la bani,

la ficțiunea asta atât de străveche încât

aproape nimeni nu se mai obosește să o conteste.

Ei sunt acolo, iar eu aici: e cât se poate de simplu –

nu-i loc de complicații fenomenologice la ghișeu.

Pot spune, așadar, că banii mă epuizează – sau mai curând

înțelesul lor concret, imparabil.

Nu chiar ca pe un samsar sau ca pe-un agent de pariuri,

și totuși.

Masă monetară.

Instrumente de plată.

Glisare fiscală.

Monedă criptică.

Nu țin pasul cu ele.

Ce-ar spune un om relaxat în relația cu banii

despre faptul că îmi verific zilnic micuțul cont

și scot micuțe sudalme în odaia mea cu o vizetă atât de micuță încât

prin ea nu are loc să se strecoare-nspre mine nici

o rupie, nici un leu moldovenesc,

nici un rial?

Recunosc: avantajele fiscale ale celebrității mă doboară. 

Ce-ar spune despre asta acel romancier glorios

care-și jurase că nu se va atinge de bani, lăsând-o pe

prea iubita-i soție să plătească tot ce nu

se poate plăti cu wild-cardul rezilienței prin estetism?

Dacă ar mai fi în viață, l-aș trage de barbă și i-aș spune că-n orașul

ăsta sunt baruri în care nu mai poți lua nimic pe caiet

și ești una-două vârât în încăperea din spate

pentru discuții metafizice cu chelneri îndatoritori

care și-au însușit bunele maniere la Poarta Albă.

Cântă, zeiță, dacă te ține.

Plata se va face în termen de 40 de zile de la semnarea

contractului.

Mai multe feluri de întuneric

            lui Andrei Codrescu

Am fost cel mai iubit chelner din Babilon,

Un amant răpciugos printre brusturii legănați

De vântișorul spornic de mai.

Am fost un țesător scos din minți de spaima de a nu

Deveni inutil. Să nu se renunțe la mine așa,

Definitiv, așa, dintr-odată.

Nu mi-a folosit la nimic să crestez limba câinelui

Ce învățase citate potrivnice păcii la care s-a lucrat

Trei sferturi de secol. Atâta timp în care

N-am ieșit din cancelariile pline de prinții aceia

Perverși cu peruci

Înfiorător de murdare. Mare brânză.

Sfârșitul a venit într-o duminică, când am crezut că lumea s-a

Domolit și mă pregăteam de un prânz copios pe terasă.

A fost o după-amiază foarte lungă, și apoi

Un univers sterilizat o mână maternă mângâind

Mai multe feluri de întuneric decât

Ne-am fi închipuit că există.

***

O boare de nebunie în aer, cu un semiton mai jos

de progresiva sălbăticire a speciei

atârnă iar nesperanța.

Idolatria numerică a venit și n-are de gând să se mai

dea dusă; i se vor înălța temple,

altare de siliciu vegheate de ciber-arhangheli și trans-serafimi,

de unde marii preoți vor predica despre foloasele

și gloria imunității de turmă.

Dregătorii cu edictele lor, geniul mulțimii cu știința

înfricoșată a neștiinței.

Atâția oameni striviți încercând să apere

ceea ce n-au știut la timp să iubească.

Ați fi jurat că biochimia. Că fizica nucleară. Că nanoboții.

Din clopoței blânzi și creduli v-ați transformat în dalii bolnave.

Doar în poem totul e nesfârșit, mai puțin liniștea.

***

Soril MIAVOE

Înghițitorul de săbii

De pe limbă îmi citea cuvintele pe care

nici n-apucam să le zic

că le și aduna așa verzi cum erau

ca pe prune

și le așeza în foarte frumoase

butoiașe din lemn de nuc

sub dopuri de plută.

Măi, zic după multă vreme

de unde ai tu  aia și aia

de unde știi tu că etc etc

de la tine zice 

înghițitorul de săbii

de la tine le am

uite ce băutură tare mi-a ieșit

când o torn în pahare face mărgele

și arde cu flacără

ce mai zici?

Lipește-te de mine

Până să devină cărare

 această catedrală avea turn cu ceas

uneori clopotele sale încă le mai aud

cei plecați departe

după flori

pentru coronițele de sânziene.

e-atâta liniște în jur încât se-aud

cum urcă sfinții-n calendare

cu uneltele lor

ruginite pe umeri

venind direct de la câmp

desculți, seara.

lipește-te de mine

îmi zice Cărarea

lipește-te de mine

nu vezi că sunt goală

nu vezi?

Țin minte

Mi-e și frică să mă gândesc

atunci locuiam într-o barcă și primeam

scrisorile la post-restant,

 le ridicam o dată pe lună dar

eu le răspundeam zilnic

aveam la mine mereu o pompiță

cu care umflam cuvintele până la deformare

și le lăsam libere

prin aerul umed

să zboare în înalturi până nu se mai vedeau

măcar că aveau înlăuntrul lor

foarte multă înflăcărare

țin minte ca acum ziua

în care am primit la post restant

 pachetul cu

trufandale, smirnă și miere

cât să-mi ajungă pe tot drumul

ce ține de la moarte

până la înviere

Nici măcar

Nici măcar nu știam să-ți spun

te iubesc

aceasta aș fi putut-o spune unei străine,

unei îndepărtate,

unui parfum

care mi-ar fi  deschis poarta să intru în cetate

dar nu, ție nu

fiindcă noi nu eram eu și tu

căci era vremea în care

nu mai știam că tu ai trupul tău

și eu pe al meu

împreună credeam că suntem

foile aceleiași cepe

înfășurate pe o singură inimă

ca lumea să poată începe

Polițe de asigurare

Avea ochii calzi

și-n fiecare  câte o seră mică

în care cultiva flori rare,

pe care le vindea ca pe niște polițe eterne

de asigurare

prin  parcări  TIR-iști străini

 cu viză temporară

cumpărau  buchete-ntregi

pe care le puteau ține chiar și iarna afară,

căci ele nu înghețau niciodată

nici chiar dacă erau acoperite de gheață

fiindcă erau polițe de asigurare pe viață

și le puteau scoate cu ușurință din țară

fericiți erau cei care luau petale, spinișori și petale

 care să-i ajute să străbată cu bine tot drumul

pustiului care le sta în cale

fericiți erau cei ce plecau cu mici rămurele

ca să se apere de forțele întunericului

și de rele

căci acelora aveau să li se întâmple  cele mai deosebite minuni

de care până-n ziua de azi n-a auzit

nimeni de ele

Plutărit

Acolo unde  râul împletește umbrele

și le face mai tari ca piatra

era ieslea în care iubirea noastră se născu

sub aburii calzi ai copacilor de pe lună

nu-mi aduc aminte să fi văzut magi,

eram orb și mut de uimire

căci aerul era plin de ofrande

și valuri de miresme necunoscute

inima mi se topi și curse

albia pe care o făcu era atât de adâncă

și de lată

încât se făcea plutărit pe ea

și uneori se mai face încă

Ramă

Cu toate că m-am bărbierit

de atâtea ori

nu mi-am văzut cu adevărat chipul

în oglindă

până azi când briciul a lăsat

câteva mărgele de sânge

să alunece peste locul în care

atâția oameni și-au făcut loc

în inima mea

stop mi-am zis stop

lasă sângele pe rană

să se închege

ramă a acelor îmbrățișări să rămână

O chema Etulica

Era deja miercuri

dar încă duminica nu se sfârșise

atâta sărbătoare era în respirația ei.

O chema Etulica.

Atunci când trecea spre malul celălalt

dezvelindu-și genunchii

apa lua foc

dar ea trecea nepăsătoare printre flăcări

ținând într-o mână inima verii

iar în cealaltă fusta albastră  care aprindea

cerurile

acesta este portretul ei

peste care mi-am închis ochii

ca nimic din această imagine

să nu se șteargă.

Cu vânt

Cuvânt

cu  vânt în auz

aici catedralele  au redevenit

pământ spulberat în adierile

clopotnițelor îngropate adânc.

din când în când gheara vulturului

caută hrană pentru puii ei flămânzi

în pustiul șuierător

în care foamea

înalță orașe noi

pline de lume

Azi mi-ar fi plăcut să postez

Azi mi-ar fi plăcut să postez pe FB

o poză cu (completeaza tu) Nichita Stănescu 

toamna în Gara de Nord

așteptând amândoi pe un peron măturat de vânt

să intre vagoanele  care să ne scoată din hărmălaie și viruși

(să ne ducă într-un cub despre care 

  …Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
– Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

sau cea cu ((completeaza tu) Virgil Mazilescu

în care amețiți  de frumusețea

unei zile de primăvară sub

castanii din cetate urmăream zborul gâzelor abia

ieșite de sub pământ (multe, proaspete și verzi ca pisicile)

pentru altădată m-aș gândi să postez și una cu

(completeaza tu) Angela Marinescu

vara la umbra  din curtea părintească

imediat după operația de (completeaza tu) cancer la sân

care-i ieșise atât de bine încât voia să se

fotografieze așa pentru eternitate.

Dar n-am postat niciuna din toate acestea

pentru că nu există nici o fotografie,

există doar galeriile mele mentale

pe care sunt expuse pe pereți albi și

celelalte  imagini și filmulețe cu (completeaza tu) 

pe care le privesc zilnic uimit de frumusețea lor

și-n care

eu nu sunt.

[Vatra, nr. 12/2020, pp. 77-84]