Teodor Dună – gaura

nu știu cum sau de ce m-am nimerit

la vreo zece kilometri deasupra pământului,

lângă o gaură neagră. părea că abia se trezise

și că se pregătea să înceapă ceva.

cum era cât un balot de paie, mă gândeam să o împing

mai încolo, dar nu știam cum să mă apropii

și cum se poate împinge mai încolo

o gaură neagră.

părea pusă pe dezmorțire, așa că și-a deschis alene gura și,

dintr-o singură mișcare, a supt ca pe tăieței toate râurile,

și-a vărsat în gură farfuriile oceanelor,

a halit dintr-o singură înghițitură toți munții și toate câmpiile,

a făcut gargară cu întreaga lumină dimprejur.

oamenii se țineau cu unghiile de rămășițele

și cioturile pământului și se holbau

la ceea ce-i trage în ceruri

și, în nici măcar o secundă,

toți cei vii și oscioarele morților dintotdeauna

și gândurile oamenilor și gândurile celor care au fost oameni

și tot ce s-a spus și tot ce s-a scris

și marile construcții ale popoarelor

și marile întâmplări și dezastrele popoarelor

toate au fost înghițite pe dată.

gaura plescăia adormită

și sugea învelișul lumii și măruntaiele lumii

și după ce a terminat tot ce putea fi înghițit

s-a dus mai departe, greoaie, sătulă.

și în locul pământului nu mai era nici măcar o poză cu pământul,

nici măcar un fir de păr sau un capac de borcan.

eu am rămas să mă uit la locul

în care cândva a fost pământul

și mi-a venit să plâng,

dar nu știam cum să fac asta și cu ce ochi.

deși nu-mi plăcuse de pământ când era,

acum îmi părea foarte rău

și știam că nu e bine, că nu e deloc bine

să nu mai existe nimic, nici măcar o urmă, cât de mică.

și dacă m-ar fi întrebat cineva

cum a fost pământul și cum au fost oamenii lui,

n-aș fi știut să zic mai nimic.

iar din cei fericiți, din cei care au crezut,

din cuvintele și din trupurile pregătite de înviere

nu a mai rămas decât o mică cicatrice în întuneric.

și când am văzut că până și cicatricea aia

se șterge repede, mi-a părut și mai rău.

și dacă mai aveam ochi,

degeaba mai aveam ochi.

și dacă mai aveam mâini,

era doar să vâslesc cu ele cât mai repede

spre gaura aia și să lovesc în ea până se va deschide

și mă va primi laolaltă.

[Vatra, nr. 1-2/2021, p. 1]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.