Gabriela Adameșteanu – Opțiuni și destine

 Când Drumul egal al fiecărei zile a apărut în traducere franceză (Vienne le jour, 2009), autoarea cronicii din Le Monde, referindu-se la nevoia de singurătate resimțită într-un cămin studențesc, a făcut o trimitere la eseul Virginiei Woolf – O cameră separată/ A Room of One‘s Own – deja clasicizat ca manifest feminist, contestat, apărat etc.

   Îi admirasem cu gelozie romanele, conștientă că arta ei nu-mi era la îndemână. Nu aveau să mă convingă nici acei generoși lectori francezi care au apropiat Dimineața pierdută/Matinee Perdue de Doamna Dalloway, probabil tot prin prisma scrisului feminin.

    Eseul O cameră separată l-am citit atunci, cu dificultate: mă  tot împiedicam în stilul artificial, cu volute de captatio benevolentiae. La unele din cerințele ei, de pildă ca „femeia  să aibă bani (care i-ar lăsa timp de lucru) și o cameră separată, ca să scrie romane”, visasem ani de zile.

   În schimb, dacă aș fi fost la început de carieră, alte sfaturi m-ar fi derutat: „E inutil să cauți ajutor la marii scriitori, chiar dacă te-ai îndrepta spre ei din pură plăcere. Niciunul n-a ajutat până acum o femeie, deși s-ar putea să fie și femei care să fi deprins câteva artificii de la ei. Primul lucru pe care-l va descoperi când va încerca să scrie la fel ca ei, va fi că nu există niciun stil comun care să se potrivească intențiilor sale.”

    Modelele mele literare fuseseră Thackeray, Balzac, Stendhal, Flaubert, Tolstoi, Proust -toți acești „nefrecventabili”.

   Mă salvase ignoranța.

*

   Citisem cu pasiune romanele și teatrul lui Camil Petrescu, care a făcut școală în proza românească, de la junele prozatoare din interbelic până la postbelicii diverselor generații (Radu Cosașu, Norman Manea, Virgil Duda ș.a.).

   Iar George Călinescu, al cărui strivitor talent de critic literar i-a umbrit excelentele romane, pare să fi lăsat urme în cărțile mele.  Am introdus în Drumul egal informația că Bietul Ioanide fusese scos din librării – elevă în clasele primare, o auzisem în familie. Ca liceeană, am încercat să-l citesc, dar m-a plictisit. L-am reluat când mă documentam pentru Provizorat, și mi s-a părut un roman solid, bine făcut. Fusese terminat în 1952 și publicat în 1954.

   Interesul pentru „cheile” lui este azi depășit. Nu era așa în 1960, când Dej, părând la curent cu ele, îl întreabă pe autor: „Sunt personaje care se pot recunoaște, oameni vii, ai avut ceva cu ei?”, ceea ce, firește, că acesta neagă.

  Poate la sugestia lui George Ivașcu, îi solicitase o audiență ca să i se permită întoarcerea la Universitate: își dorea contactul cu  oameni tineri („cred că nu a fost niciun motiv pentru îndepărtarea mea de acolo… eu sunt plin de tact”) și ca să grăbească publicarea Scrinului negru.

   Dar Dej tot revine la Bietul Ioanide, citise jumătate din el și era nemulțumit că legionarii, cu care avusese discuții și confruntări în închisori, nu fuseseră prezentați în culori destul de negre: „Nu mi-a plăcut forma criticii, sunt lipsuri acolo. Am criticat tovarășii că nu au dat indicații ca lucrarea să fie bună”.

  La  insistențele lui ca să o rescrie („Aveți timp să îmbunătățiți această carte”), Călinescu se apără („Repet, aici nu e vorba de Bietul Ioanide, aceasta mai pe urmă”),încercând să ajungă la ce-l doare – întârzierea Scrinului negru. Nu era adeptul cărții de sertar, de care se va face caz după 90. Cartea e perisabilă, trebuie să ajungă la public atunci când a fost scrisă: „Se tărăgănează prea mult… în timpul ăsta noi îmbătrânim, ne depășesc evenimentele, cartea, care era bună la timpul ei, rămâne în urmă”.

   Răspunde  astfel și reproșurilor celor care-l vor critica după 90:     

     „Eu nu vreau să stau deoparte… Voi pierde o parte din prestigiu din partea acelora care speră în anumite lucruri.”

  Ce mai era de sperat în 1960? Monica Lovinescu mi-a spus că până la înăbușirea revoluției maghiare, ei, tinerii din emigrație, își tot repetau: ”la toamnă, la București.” Abia în 1956, văzând indiferența Occidentului, au pierdut speranța. Și tocmai de aceea trebuie continuată lupta, spunea paradoxalul Ierunca.

   „Nu-mi place să spun despre mine că sunt o victimă”, își argumentează Călinescu pledoaria. Era membru în Marea Adunare Națională, dar  când  voise să țină o conferință sau să vorbească în public, fusese anunțat că doar membrilor de Partid li se permite, se plânge la Dej.

   Va face cerere de primire peste doi ani. A mai trăit încă trei.

*

   Eram obișnuită din familie să privesc cu severitate oportunismul  scriitorilor din anii 50. Acum însă, după 30 de ani de libertate, resimt dureroasă  și umilitoare zbaterea acestui om genial, prins, ca într-o cușcă de fier, între alternativa anihilării eroice prin tăcere și cea a compromisurilor pe care încearcă să le negocieze, într-un limbaj împănat cu sloganurile epocii: „Am făcut modificările și îndreptările necesare fiind gata de a face și altele, dar bineînțeles cu regulile artei… Atunci când începe lucrarea să ni se dea ajutor, nu cinci ani mai târziu, pentru că se produce un fel de deprimare a scriitorului care nu mai poate scrie nimic”.

   Dej are principii. Despre unele prototipuri din Bietul Ioanide spune: „unii au venit în acești ani în contact cu persoana mea și … mi-au făcut foarte mult rău. Ei se așteptau la cine știe ce măsuri din partea mea. Eu nu am uitat o nuanță din acele tablouri, dar… m-aș coborî la nivelul lor dacă le-aș face ceva.”

   Dar se coborâse la torturarea și uciderea lui Pătrășcanu? Etc.

   În privința scriitorilor, era mai informat decât va fi Ceaușescu, dar avea aceeași rețetă de cum să te comporți cu ei: „Avem și noi destui care sunt ca Pasternac. Important este să nu li se dea tribună de unde să-și expună lucrările.

  Are un nivel intelectual mai ridicat decât urmașul său. A aflat că Scrinul negru avea 800 de pagini și-l sfătuiește pe autor: dacă vrei să fii citit, caută să te exprimi în puține pagini.” Dar Călinescu ar fi  preferat ca Dej să nu deschidă Bietul Ioanide, decât să-i spună: „Eu am citit cartea și i-am reproșat lui Răutu că nu a citit-o și el. Am făcut adnotări pe partea citită. Am spus ce e bine și ce e rău.”

  La sfârșitul audienței este binevoitor: Ministerul Învățământului va rezolva problema întoarcerii lui Călinescu la Universitate, iar Scrinul negru este dat pe mâna șefului Secției de Cultură și Propagandă a CC: Uite așa, tovarășul Răutu, tovarășul Călinescu trebuie ajutat să-și termine lucrarea. Să fie explicat ce anume trebuie scris.

*

    Printr-o ciudată coincidență, cei doi „interlocutori”, George Călinescu și Gheorghe Gheorghiu Dej, aveau să moară amândoi, relativ curând, în același an, în aceeași lună. Nu le-am sesizat dispariția, eram sub șocul morții tatălui meu, în  același malefic martie 1965.

    Nu știu dacă George Călinescu a mai apucat să-și vadă publicat Scrinul negru, apărut tot în 1965, la cinci ani după audiența la  Dej. Am citit romanul imediat, și jumătate mi s-a părut jenant de fals. Mă întreb cum o fi arătat versiunea inițială, înainte să fi primit „ajutorul” lui Leonte Răutu.                             

   Stenograma, publicată într-o Românie Literară din 2003, mi-a reamintit începutul studenției mele, când l-am zărit și ascultat pe George Călinescu. Un incredibil personaj teatral cu un cap patetic, voce pițigăiată, cântată și un pântece imens – semnul cirozei care îl va răpune. La catedra amfiteatrului Odobescu, plin ochi, invocându-l din când în când pe George Ivașcu, „managerul” evenimentului, făcea ironii în trombă la adresa sloganurilor realist-socialiste, arătând tinerilor înghesuiți în bănci, între bănci, cățărați pe pervazurile ferestrelor etc., adevăratul chip al Literaturii.

  Oricât de neștiutoare eram în acel moment, când lipită de un perete mă tot ridicam pe vârfuri ca să văd mai bine, înțelesesem din primul moment că cel care ținea cursul pentru anii mari, unde dăduse buzna toată studențimea, era Profesorul. N-aveam să mai văd altul în această viață. Când voi fi întrebată ce cursuri, ce profesori mi-au plăcut în facultate, am să ridic din umeri, avusesem o treaptă de comparație prea înaltă pentru ca oferta didactică a altora  să-mi pară altfel decât palid-onorabilă. 

  Să pleci din țară și doar vocea să ți se mai audă pe unde scurte, sub bruiaj – ca  Ierunca și Monica Lovinescu? Să stai retras în exilul tău interior, lucrând la cartea de sertar – ca Radu Petrescu? Să încerci, cu cât mai puține compromisuri, să-ți trăiești viața – de dascăl, de autor – într-un context cultural atât de jos încât orice fărâmă de informație corectă avea să conteze pentru generațiile de copii, de tineri de până în 1989 – ca  Vianu, Călinescu sau Noica?

  Opțiuni și destine.

*

    Stenograma m-a făcut să dobândesc un respect întârziat față de George Ivașcu. Un om al puterii și compromisului, venit din interbelicul ziarelor de stânga, trecut prin închisoare (salvat, s-ar părea, de același Dej) care, în Contemporanul, una din revistele create de el, dăduse Profesorului izgonit din fața studenților o rubrică. Acea  cronică a optimistului, considerată jenantă azi, dar pe care tatăl meu o aștepta săptămânal, fiindcă era altceva.

   Altceva dacă privim contextul, pe care n-ar trebui să-l uităm. Poate că tata  găsea uneori altceva citind printre rânduri, așa cum dealtfel citea până și Scânteia? Acum sunt privite cu dispreț șopârlele din cărțile și presa comunismului, dar cum altfel ar mai fi întrezărit libertatea oamenii striviți de comunism? Așa era atunci, iar acum e altfel.

   George Ivașcu, un universitar fără strălucire, a influențat, cât și cum a putut, destinele unor personalități de ieri și de azi, și, prin intermediul lor, cultura deceniilor 7 și 8 și mințile câtorva generații școlite. Un bărbat de o eleganță studiată (ca să-și manifeste individualitatea în plin regim proletar? ca să-și susțină renumele de coureur?), care a reușit să-l aducă pe George Călinescu, fostul lui profesor din Universitatea ieșeană, în amfiteatrul Odobescu de la București. Dar nici când acestuia, în ultimii lui ani de viață, i se permisese să vorbească în fața tinerilor, după care tânjea, inimitabila lui Istorie a literaturii române continua să fie închisă la Fondurile Speciale ale Bibliotecilor.

  Iar ultimul său roman avea să se nască cu grave malformații, datorate coabitării cu cenzura. Peste un deceniu, presiunea cenzurii ar mai fi slăbit și cartea putea fi publicată mai aproape de forma în care o gândise. Numai că ața vieții lui se rupsese deja, cu cinci ani înainte. 

  Nici „colaboraționismul cu regimul comunist”, reproșat lui Călinescu după 90, nici misoginismul și opiniile despre literatura feminină, descoperite ulterior, nu mi-au clintit admirația față de el.  Nu agreez dărâmarea statuilor, am crescut în orașe cu socluri goale.

   La una din ultimele dăți când am mai văzut-o pe Monica Lovinescu, mi-am permis (cu totul deplasat, mă jenez azi când îmi amintesc), s-o sfătuiesc să-și amâne publicarea memoriilor care răniseră și, uneori, nedreptățiseră. (Nu la mine mă refeream, în viața aceea, mereu grăbită, a mea, nu apucasem încă să le deschid.)

   Monica, altminteri adepta cărților de sertar, mi-a răspuns, foarte drastic NU! Vroia ca memoriile să-i apară atunci, cât mai era în viață: ritmul presei și replicile iuți îi curgeau prin sânge.

  Avem principii foarte clare când ne referim la alții. Când ele ajung  la noi, devin  mai greu aplicabile. 

[Vatra, nr. 1-2/2021, pp. 2-3]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.