Petru Cimpoeșu – Interludii (VI)

Numai morții știu dacă moartea e ceva adevărat. Îmi amintesc abia acum iarna aceea și fantomele ei ca niște mingi moi. Celelalte anotimpuri au fiecare locul lui, cu întâmplări mai mult sau mai puțin anonime. Dar iarna aceea lipsește sau e în altă parte. Ca muzica pe care o auzi răzbătând până la tine dintr-o altă cameră, sau poate de undeva din depărtare, încât în cele din urmă nici nu o mai auzi propriu-zis, doar o bănuiești. De parcă ar fi fost un singur anotimp, cu neînsemnate variații de peisaj. Știu că, pe vremea când căutam împreună perfecțiunea morală, Moșul m-a invitat odată, singura dată, la el acasă. Și îmi amintesc că era iarnă, dar nu-mi amintesc ninsoarea sau drumul prin zăpadă. Poate și din cauză că amintirea a ceea ce a urmat e mult mai puternică.

Era o casă tip vagon pe strada Călugăreni, printre alte case evreiești, ceva mai retrasă, iar camera Moșului se afla în capătul cel mai îndepărtat de stradă. Venisem la el să-mi împrumute cartea Mitul lui Sisif, pe care după aceea n-am mai apucat să i-o dau înapoi. De fapt, veniserăm împreună și am rămas îmbrăcați, în picioare, căci în casă era frig, deși mirosea puternic a cărbune ars. Tot căutând cartea lui Albert Camus, Moșul a dat peste altă carte și, cu spatele la mine, a început să o răsfoiască. Pe urmă, s-a întors către mine și m-a întrebat dacă există îngeri. Nu știam ce sunt îngerii. I-am dat un răspuns de care am fost foarte mândru.

– Pentru morți, noi înșine suntem morți.

Fără să țină cont de răspunsul sau lipsa răspunsului meu, începu să citească, poticnindu-se, aproape silabisind. 

– Când un Tzadik Nistar trage să moară și altul urmează să-i ia locul, cumpăna lumii rămâne pentru câteva clipe suspendată, până când primul își dă sufletul și se eliberează, iar celălalt primește pe nevăzute povara. În acele câteva clipe, fiecare dintre noi, bărbat sau femeie, este cercetat fără să știe. Sunetul cuvintelor adormite în lucruri ajunge la el și trebuie să-i răspundă, pentru a le vindeca. Dacă nu-l aude sau, auzindu-l, nu-i răspunde, sunetul se întoarce în adâncul realității. Când cei aflați în primejdie, sau nedreptățiți, sau persecutați, sau jefuiți strigă cerând ajutor cerurilor. Din acest motiv trebuie să stea mereu de veghe și să aștepte umil, fiindcă sunetul e, prin natura lui, ireversibil. Ceea ce pare că îl repetă este un alt sunet, adresat altcuiva, legat de alt timp. Dar există ceva etern în orice suflet și care se aude – Amprenta, punctul din inimă, ceea ce alții au numit Reșimot. Memoria și dorința. În liniile ei este înscris, ca într-un lanț, germenele viitorului, ciclul vieții. Ceea ce definește calea și numărul de pași până la Ațilut. Niciun sunet nu dispare definitiv. El numai diminuează asimptotic, apropiindu-se infinitezimal de vibrația fundamentală, până când ajunge la limita altui univers, al sunetelor doar gândite. La fel și amintirile. Ceea ce nu vedem e în spatele oglinzii în care ne privim. Ceea ce am uitat nu a dispărut. A rămas puțin în urmă, străbătând mai încet prin straturile suprapuse de întâmplări ale lumii. Suntem amintirea celor care vom fi.

Când l-am întrebat din ce carte îmi citise, mi-a răspuns că nu îmi citise, ci tradusese din cartea unui rabin secret, „poreclit de voi Jidanul Mioritic”. Nu i-a spus numele, dar am știut despre cine era vorba. De aceea spunea că fiecare om este, măcar o dată în viață, un înger?

[Vatra, nr. 1-2/2021, p. 4]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.