Inspirat titlu se dovedește a fi Glonte din amonte, ales de Nicolae Jinga pentru ultimul său volum de poezii^*, căci e deopotrivă grav și șugubăț, cuantificând o multitudine, inepuizabilă, de semnificații. Seriozitatea îi e numaidecât dată de aluzia la relația dintre prezent și trecut – în plan poetic, firește. Dintr-un anume raport cu trecutul vin deopotrivă creația proprie, cea a congenerilor și, oricât avânt contestatar și poftă de ruptură îi animă pe unii, inclusiv cea a ultimei generații poetice. Un trecut ce și-l asumă poetul fie și cu riscul expunerii la acuzația de-a fi desuet. Iar o astfel de asumare e numaidecât și una cu valență polemică, de vreme ce „glontele” e purtător de semnificație beligerantă. Caracterul ludic e corelat regimului sonor, unul ale cărui efecte duc gândul des la verva și sclipirile epigramei. De asemeni, sintagma e bine îmbibată cu ironie și autoironie. Glonțul poate fi și al altuia, ceea ce atrage automat un noian de semnificații.

 Suntem, după cum se vede, fie și dacă ne oprim strict asupra titlului, în fața unei poetici care mizează pe ingeniozitatea încărcării concretelor cu sarcini metaforice. Parcurgerea întregului volum nu face altceva decât să confirme legătura cu neomodernismul și totodată racordarea postmodernă. Iată-le, ambele, în Cocoșul de tablă, poemul care deschide volumul și care jonglează cu autoironia și gravitatea, constituind deopotrivă o mostră de virtuozitate în sens tehnic: „Am fost vânător de metafore/ mai demult împușcam câte una/ o despielițam de prisosul cuvintelor/ o lansam în eter/ mă lăudam cu ea pretutindeni/ mârâieli hăhăieli pe-nfundate/ coate surâsuri echivoce// «Vai de metafora lui!» –/ se-auzea dintr-o nișă// Ci eu ca un cocoș de tablă/ cu giruetă de șindrilă-n plisc/ perpendicular pe direcția vântului/ fluieram fluieram fluieram”.

Se face remarcată încă de aici o adevărată voluptate ludică, augmentată de destule alte pagini, cât se poate de potrivită cu o altă caracteristică a creației lui Nicolae Jinga: cerebralitatea. E vorba de o poezie neleneșă – ar fi zis Ion Barbu –, preocupată de idee până la captarea accentelor sapiențiale. Nu miră, în atare condiții, nici aerul epigramistic, de pildă, din H2O: „Cunoști formula apei? – cinste ție!,/ măcar formula apei s-o cunoști,/ chit că-ntr-un strop de apă/ adastă o stihie, un amalgam/ de vrășmășite oști.// Măcar formula apei s-o cunoști./ Măcar atâta lucru să-ți tihnească/ până-și țin norii săbiile-n teci.// Deci, când va fi, ca-n Biblie, să plouă/ și va dospi, hoțește, în spații viitura/ cu mult peste măsura oricăror albii seci,/ prins de puhoi – nu-ncape îndoială:// știi că-n formula apei te îneci.”

Poemul tocmai citat este, pe de altă parte, elocvent pentru o altă componentă importantă a liricii lui Nicolae Jinga, cea mistică. Volumul conține destule poezii în care religiozitatea nu e una emfatică, ba chiar am putea spune că e supusă, în ansamblu, unui efort de deghizare. Strategia sa poetico-pastorală este în bună măsură decanonizată sau contemporaneizată, își atinge gradul de subtilitate eliberând controlat teologicele printr-un limbaj diferit de cel al teologilor.  E o mixtură de figuri și aluzii mitologice, latinisme, inserții culturale umaniste, cuvinte din categoria arhaismelor, pe care știe să le scuture de crusta retrogradului. Am putea chiar bănui, de nu ne-ar contrazice atât de des inserțiile biblice, că poetul e mai mult un rătăcitor esoteric decât un canonic. Se face astfel cât se poate de vizibil, la fel ca prin desele aluzii la clasici, cultul optzecist al bibliotecii. Alături de acestea sunt prezente, desigur, și inserțiile neologice. Putem vorbi de o jonglerie cu arhaismul neaoș și împrumuturi eclatante, lăsate să se manifeste primejdios – voit primejdios, bineînțeles – pe buza prăpastiei prețiozității. Poetul pare să se amuze copios experimentând asemenea contraste, ce dau o notă jucăușă până și confesiunii: „Eu? – în aceleași haine/ și în aceeași transă,/ lătrat de javre sterpe/ și ocolit de șansă/ prin chiar obsecvioasele capricii/ ale iubitei mele, Euterpe.// N-am amintiri – / la ce le-aș fi avut?, mulți spălători de creier/ au sfâșiat prin mine/ și drumul către sine/ mi-a fost dinamitat.” (Drum)

Pe de altă parte, poemele lui Nicolae Jinga sunt pline și de fior. Notele grave sunt ușor perceptibile mai ales în creațiile nostalgice (câteva fiind adevărate prozeme), în care autorul se lasă adâncit în meditație, dominat de melancolie. Mai subtil și, firește, cu cât mai bine deghizate, cu atât mai intense, își fac simțită prezența și în cele cu interfață ludică. Aș spune că farmecul acestui volum stă tocmai în reușita alchimică a dozajului gravității și elementelor ludice, pe alocuri sarcastice, mai des ironice și autoironice. Prin astfel de dozaj creația lui Nicolae Jinga poate fi ba vizionară, ba sapiențială, deopotrivă ironică și autoironică, religioasă și laică, putând stârni când zâmbet luminat de sclipirea inteligenței, când tensiunea revelării unui adevăr apăsător și inconturnabil. Râsu’ plânsu’ străbate volumul de la un capăt la altul.

Demne de luat pe îndelete sunt și poemele în care atenția e focalizată asupra poeziei înseși. Într-un vers inspirat, o vede „(ultim) gest de revoltă” împotriva unei istorii generatoare de suferință, căci, spune în alt loc, „Fiecare își duce Destinul/ ca pe o cruce-nvelită în propria-i carne”.  Nu e propusă vreo poetică nemaivăzută, cum ar fi cele extrem avangardiste. Nicolae Jinga rămâne, cum am văzut, în cadrele unei tradiții pe care și-o asumă selectiv. Dar, aș spune, la care contribuie prin nuanță proprie, ceea ce nu e, desigur, la îndemâna oricui, constituind, în sine, o dovadă a valorii. Căci are și poezia capriciile ei, nu se lasă văzută, cu atât mai puțin scrisă, de oricine: „Scrii un poem cu teama/ de-a nu-l sfârși curând,/ de-a nu-i tăia cu rime/ răsuflarea. Scrii un poem/ de parcă el te-ar scrie,/ cumva îndurerat-prevenitor/ din vinovate pricini de cuscrie.// Scrii un poem și-n vreme// ce te muncești să-l scrii,/ bătrâna doamnă, iarna,/ îți troienește ușa,/ iar domnul frig îți pune gheara-n piept:/ îți ia din mâini poemul/ și-ți pune, scurt, cătușa.”

_________

^{* Apărut la Florești: Limes, 2020.}

[Vatra, nr. 1-2/2021, p. 42]