Mihaela Vancea – Intimități expuse

Scris într-un registru recuperator-nostalgic, cel mai recent volum al Angelei Martin decantează punctual Cartea Neliniștirii, sub forma unui dialog imaginar cu Fernando Pessoa. Lăuntrul ca scenă se află mai degrabă într-o relație de subordonare cu volumul portughezului, devenit unul de căpătâi pentru eseista noastră. Pasiunea pentru acest scriitor e declarată și asumată, iar rezultatul e tocmai această cărțulie în care ea își manifestă plăcerea de a repera temele obsesive ale acestuia. La fel cum Bernardo Soares, heteronimul lui Pessoa, realizează un jurnal al detaliilor din cotidian, ridicate la rangul temelor spirituale sau filozofice, Angela Martin încearcă același tip de experiment (nu neapărat la fel de reușit) precum filele neliniștirii lui Soares.

În tentativa de a descoperi și cuceri teritoriul interior al lui Pessoa, Angela Martin cade pradă unui discurs atotștiutor, în care i se adresează scriitorului în mod direct, ca reacție la jocurile de cuvinte create în adâncimi lexicale ale acestuia: ,,Și-atunci s-o luăm altfel: dacă noi suntem realmente cei ce nu suntem, cine ar fi cei pentru care viața e ‹‹scurtă și tristă››?”. Astfel, selectând câte un vers care i-a ridicat curiozități sau a stârnit nevoia de a oferi niște răspunsuri, Angela Martin vine, ani mai târziu, cu o replică la Cartea neliniștirii. Uneori, alege o abordare egală cu postura unui psiholog care  analizează rece, detașat, trăirile scriitorului: ,,Te pasionezi să dramatizezi sau să idealizezi, iar idealizând, mai ales să minimalizezi, de parcă ai suferi de superioritate. Și asta, până la un punct, firește, când te apucă criza de anxietate și te potolește (…) ori greșesc? Căci am senzația că te opui cu vehemență percepției mele cu întreaga ta alcătuire ocultă”. De la un capitol la altul, Angela Martin dă senzația că pășește pe un teren minat, nesigur, oscilând între a avea atitudinea ucenicului fidel, format în siajul textelor maestrului său prin căutări obsesive, cu tendințe exagerate de laudatio (,,Caut centrul filosofiei tale și nu găsesc nimic care să fie la înălțimea termenului”) sau a manifesta un ton acuzator. Adesea, în dialogurile sale imaginare, Pessoa e așezat în loja inculpaților, fără drept de apărare. Textele vorbesc pentru el, dar și acestea depun mărturie împotriva lui, dezvăluindu-i cele mai personale gânduri: ,,te vaieți că te dor ‹‹lucrurile simple››, un malițios, indispus, un melancolic deasupra căruia stă ‹‹un cer apăsător ca un plafon decorat cu casetoane oarbe îndesate cu zdrențe de zbor eșuat››”. Pe măsură ce volumul înaintează, e tot mai pregnantă această perfidie a discursului care lucrează în sfera vulnerabilității lui Pessoa, intrând cu piciorul în intimități pe care nu le tratează deloc cu delicatețe.

Invitația la onestitate îi scapă puțin de sub control. Angela Martin încearcă să identifice și să pună degetul pe acele zone ale scriiturii lui Pessoa unde emoția e simulată, în special în privința aspectelor legate de vis: ,,Recunoaște și tu că nu toate, dar măcar câteva secvențe dintre cele cu visele sunt povești pentru adormit copiii.” Ea caută să detabuizeze imaginea scriitorului ideal, absolut, care trăiește doar în sfera ideilor înalte, însă eșuează rușinos prin apelul la această atitudine cârcotașă. Pentru ce, până la urmă, tot efortul acesta scriitoricesc cu tente arțăgoase? Lăuntrul ca scenă e o încercare de hermeneutică la persoana a doua, presărat cu multe observații alunecoase venite mai degrabă din ipostaza admiratoarei înfocate, dezamăgite de prestația idolului său. Angela Martin îi reproșează lui Pessoa faptul de a nu fi făcut mai mult, de a exista pentru ceilalți, iar nu pentru sine: ,,Ești un reper indispensabil pentru orientarea altora și rătăcit definitiv în tine.”

Mai mult, eseista se angajează în cugetări facile, enunțate oarecum cu superioritate, enunțând lucruri evidente, adevăruri general valabile, asupra cărora revenirea nu e necesară. Autoarea dă impresia de umplere de pagini în privința capitolelor gândite, de pildă, în jurul visului: ,,Ai dreptare, visul presupune o discuție mult mai serioasă și nuanțată. Deocamdată să cădem de acord asupra faptului că oamenii visează în mod diferit. N-ai cum să stabilești o sinonimie între visători”. De altfel, ideile ei cu privire la chestiunea diferențelor sunt redundante, căci ceva mai târziu în capitolul 42 reia aproape aceeași formulare: ,,sigur că privirile noastre diferă, pentru că diferă vederile”. Sunt lesne de observat, printre altele, și multe comentarii facile, lipsite de profunzime pe marginea temei  visului: ,,Toți avem vise urâte și frumoase”.

Căutarea unei viziuni totalitare, atotcuprinzătoare a lui Pessoa și imposibilitatea descoperirii ei determină un lanț al trăirilor scindate, de tipul love-hate relationship: ,,Mă fascinezi ca nimeni altul, până și cu cel mai mărunt detaliu pe care îl aduci la maximă strălucire anume parcă pentru a-mi ascunde întregul”. Nota discordantă vine de fapt din contradicția care se creează între ceea ce gândește și ceea ce simte autoarea pentru el, ,,din nesăbuința de a simți în contul tău”. De lăudat rămâne poate faptul că eseista e conștientă de propria rătăcire prin ,,suprainterpretarea acelorași idei”, o rătăcire pe care și-o asumă și pe care o găsește captivantă. După tot acest periplu de incertitudini și extazieri, undeva pe la mijlocul seriei de monologuri, se produce un switch, un schimb de ipostaze, iar Angela Martin este cea care devine vulnerabilă, care ,,își pierde cuvintele” și inspirația, iar scriitura sa devine similară unor fragmente de jurnal, confesiuni către Fernando Pessoa. Convingerea ei cum că l-ar înțelege se diminuează. Din acest punct până la finalul volumului, înțelegem concret cum lucrează Cartea neliniștirii în conștiința scriitoarei care cade pradă unor amintiri personale cu tatăl său, iar ulterior unor amintiri despre jocurile cu sora ei precum ,,mersul orbește”. De abia de la mijlocul cărții cititorul va putea simți real o amprentă personală a autoarei.

Lăuntrul ca scenă expune în forma cea mai brută intimitatea dintre ea, Angela Martin, cititoarea, și el, Fernando Pessoa, cel citit, adusă aproape de statutul familiarității dintre doi amanți, în care unul îi reproșează celuilalt imposibilitatea de a-i înțelege pe deplin universul. Volumul stă sub semnul incertitudinii, nu este despre Pessoa, cât despre încercarea autoarei de a-l înțelege: ,,dacă mă îndoiesc de ceea ce gândesc eu însămi, cum să am vreo certitudine că printre numeroasele mele bâjbâieli mai emit din când în când la adresa ta și câte o judecată corectă?”. Angela Martin își oferă astfel șansa de a-i spune scriitorului preferat tot ceea ce crede sub pretextul unor așa-zise dialoguri (monologuri, de fapt), într-un mod relativ haotic, aleatoriu, prin intermediul unor capitole scurte, ca niște frânturi de idei cu tente filozofice.  Însă de această dată, filozofia ei se clădește pe seama textului pe care îl ia drept reper și sprijin al întregului său discurs. Ideile în care se lansează pe marginea conceptelor de singurătate, vis și visare, compasiune, frământări interioare, dragoste, fericire, copilărie sau călătorii, nu ar fi avut aceeași greutate în lipsa argumentelor preluate din textele lui Pessoa. În acest sens, lăuntrul scriitorului pare exploatat și transformat în punte de lansare filozofică a Lăuntrului ca scenă.

________________

* Angela Martin, Lăuntrul ca scenă, Dialoguri cu Fernando Pessoa, Tracus Arte, București, 2020

[Vatra, nr. 1-2/2021, pp. 43-4]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.