Departe de a fi o nonconformistă eclatantă, teribilistă și gălăgioasă, Teodora Coman nu e mai puțin autentică în oricare din ieșirile ei la rampă. Discreția și timiditatea ei firești, înnăscute, au amânat puțin mai mut decât în cazul congenerelor douămiiste debutul și au făcut-o mai degrabă să evite, decât să caute cu tot dinadinsul prezența la festivaluri, recitaluri, lansări de carte, concursuri poetice, dezbateri literare intens mediatizate, adică tot tacâmul a ceea ce presupune mediatizarea și managerierea conștiincioasă  a propriei imagini și cariere, de dragul unui narcisism auctorial de înțeles.  Cu toate acestea, cele trei volume de poezie publicate din 2012 până în 2019 nu au rămas fără ecou, ba chiar au confirmat și depășit așteptări. Iar prezența sa constantă în paginile  revistei Poesis Internațional i-au conferit, în timp, o indiscutabilă autoritate lirică și critică. Timbrul său poetic distinct, cu luciri diamantine, a tăiat cu precizie chirurgicală atât universul anost și angoasant al existenței cotidiene și al propriei biografii, proiectate pe acest fundal descurajant, în primele două volume,  cât și universul social traumatizant de cea mai acută actualitate, în cel de-al treilea, soft guerrilla*.  Ieșirea din microcosmosul domestic anchilozant, care anonimizează și aneantizează, în final, unicitatea oricărei ființe, dar oarecum indiferent față de realitatea social-politică,  se petrece sub imperiul necesității morale de a nu mai accepta așteptarea pasivă, neimplicarea civică, ”somnul rațiunii” din comoditate sau conformism, în speranța – nu atât iluzorie, cât de-a dreptul imorală – că lucrurile se vor îndrepta de la sine și în absența mea din câmpul social.                     

Înainte de a fi o voce care rostește adevăruri incomode, în soft guerrilla, Teodora Coman a fost o privire care s-a alăturat celorlalte priviri din Sibiu,  protestând prin tăcere și  sancționând prin prezența neîntreruptă, timp de 669 de zile, în fața sediului sibian al PSD, inițiativele legislative aberante și antidemocratice ale partidului aflat la putere. N-are rost să intru în detalii, faptele se știu, mișcarea  ”Vă Vedem din Sibiu” a făcut, în final, nu doar înconjurul țării, ci și al lumii, perseverența civică unică pe plaiurile mioritice, unde  resemnarea rapidă e boală străveche, a intelectualilor sibieni contribuind decisiv la schimbarea climatului social autohton. 

Experiența a devenit literatură, iar cartea a fost lansată în decembrie 2019, la scurtă vreme de la încetarea protestelor, odată cu moțiunea de cenzură care demitea guvernul Dăncilă, concomitent cu volumul Psalmi, al lui Radu Vancu, unul din membrii cei mai cunoscuți și activi ai comunității. Cartea a apărut ca formă de a da glas unei experiențe de o intensitate maximă, care a însemnat ieșirea din zona de confort social și asumarea unui rol civic activ, dar nu fără ca autoarea să conștientizeze riscurile care o pândeau: nu doar narcisismul social, pericolul ”autoeroizării”, după cum mărturisea într-un interviu, ci și cel al desuetudinii, căci nu e ușor să scrii poezie social-politică într-o epocă a biografismului, și al efemerității, odată trecut evenimentul care a generat respectivul material tratat poetic. Căci, nu-i așa, ce i-ar mai putea spune unui potențial cititor referințele directe la Dragnea – Dracneea, Tudorel Toader, , ”femeile vide, Videle femei”, ”armata de teracotă a prostiei din Parlament”,  ”ne apropiem de 200 de zile”, ”poate ieșim pentru iluziile care ne dau sens maximal timp / de 15 minute (…) , ”Zona liberă de corupție” ?

Dar Teodora Coman e o poetă prea inteligentă pentru a cădea în oricare din aceste trei capcane, evitate cu tact și măiestrie. Cea a autoeroizării, poate cea mai ispititoare – e fentată prin topirea eului subiectiv în cel colectiv, ”eu” devine ”noi”, așișderea ”eu văd” –  ”vă vedem”, sau într-un generic ”tu”: când taci în stradă zile la rând / nu poți fi acuzat de nimic. / nici comunicatele celor de la putere nu au convins autoritățile / locale / să caute o breșă de ilegalitate în insistența reînnoită  / de a rămâne. de a rezista și frigului, printre altele. / tăcerea te legitimează fără acte, invers față de cum o fac / jandarmii. / vă vedem. / noi, subiecți curtați de mass-media, / unii abia ieșiți din neutralitatea naivă / de a nu avea cont pe facebook. / nimeni nu ne concurează-n solidaritate, / în imunitatea la vocile surescitate de minciună / de la înălțimea unei tribune. ( Vă vedem. Soft guerrilla, p.20)                                          

Riscul căderii în anacronica poezie de revoltă socială sau într-o poezie evenimențială, dictată de circumstanțe,  ce nu-și propune mize prea mari, e evitat altfel, prin proiectarea acestui veritabil jurnal de stări (din care o parte coincid, probabil,  cu cele ale tuturor protestatarilor solidari atâtea zile, o parte sunt doar ale Teodorei – revoltă, oripilare, speranță, oboseală, teamă de ridicol, cinism, saturație, încăpățânare) pe un ecran mult mai larg, care depășește o banală criză politică dintr-o neînsemnată țară est-europeană. Teodora Coman e conectată la toate marile crize ale Occidentului decadent, postmodern și postuman, discursul ei radicalizându-se mai degrabă când iese din granițele naționale și atinge subiecte globale. Eco-poemele ei, de pildă,  sunt adevărate manifeste ale unei conștiințe oripilate nu doar de barbaria ecologică, de origine consumeristă, la care asistăm mai  mult neputincioși, ci mai ales de nevoia stringentă a unei eco-umanități care să ia locul celei alienate de consumerism, exces de tehnologie și virtualitate. Dotată cu un barometru foarte sigur al derapajelor morale colective, Teodora Coman e sclipitoare în două poeme dinspre finalul volumului, două anti-ode, în care discursul său de o mare directețe și luciditate subminează două mari simboluri ale establishment-ului, deconstruind idealul ipocrit al păcii universale și reziduul indestructibil al societății de consum, plasticul omniprezent: dragi laureați ai Premiului Nobel, cu tot respectul / pentru numele voastre sonore, ați acceptat recompense și  / ați transformat-o în categorie, domeniu, interviu, curent / de opinie și, la limită, / post-adevăr / (…) cea mai durabilă și constantă pace  a demonstrat-o perioada / post-Cernobâl, depopulat de oameni, repopulat de specii / sălbatice, invadat de vegetație, șansa naturii de a învinge, / de una singură, oribilul accident nuclear. Pacea începe cu / autoexcluderea omului din peisaj. (păcii nu ar trebui să i se acorde niciun premiu, cu atât mai puțin nobelul, p.68) Iar dacă premiul Nobel pentru pace e simbolul absolut al ipocriziei noastre și al eșecului moral și axiologic, plasticul e corolarul său în plan economic, simbol absolut al eșecului ideologiei capitaliste, nihiliste în chiar gesticulația isterică și compulsivă de moiră perpetuu producătoare de bunuri otrăvite, căci plastifiate: pungile de plastic umplute de copii cu aer au forma ciupercii / atomice (…) / fâșiile de plastic pot doborî cele mai mari și greu accesibile / mamifere, particulele lui ne intră în sânge prin rutina vieții / contemporane (…)  / plasticul umilește  / conceptul divinității omniprezente / (…) plasticul trebuie oprit înainte de faza de producție / anticoncepție la scară planetară. (future atomic bomb sau viața după moarte, pp.82-83)

Guerrilla Teodorei Coman nu e nici atât de soft nici atât de localistă pe cât vrea să pară în punctul de pornire, evenimentele excepționale cărora le-a fost martoră și participantă directă fiind privite în perspectivă transnațională, la scară universală. Problemele mici ale colțului nostru de lume, reflexii ale marii crize universale, sunt transpuse într-un limbaj atât de transparent și tranșant, de lucid și direct, totuși uman, încât apocalipsa pe care o anunță parcă mai poate fi indefinit amânată. Și asta doar prin precizia diagnosticului – căci, după cum se știe, diagnosticul e jumătate din vindecare – unei poete care mânuiește limbajul  cu demnitatea, eleganța și curajul  unei luptătoare-samurai. 

____

*Teodora Coman, soft guerrilla, Casa de Editură Max Blecher, 2019, 93p. 

[Vatra, nr. 1-2/2021, pp. 40-41]