Nina Corcinschi – Adrian Ciubotaru. Eseuri de gurmand (al literaturii)

Adrian Ciubotaru este un nume mai puțin cunoscut în mediul cultural românesc. Și asta doar din cauza modestiei sale, a unei sobrietăți aristocratice de veche faimă, care nu-l lasă să se arunce în epicentrul vieții culturale, strigându-și meritele. Despre el vorbesc textele de poezie, cele de critică literară, traducerile (peste 30 de volume de eseu, studii, proză literară), antologiile și edițiile academice coordonate, îngrijite și prefațate la Editura Știința din Chișinău. Subiectele de interes ale criticului și eseistului sunt autorii mari și fenomenele artistice de anvergură europeană, cum e, bunăoară, decadentismul, analizat cu acribie într-o lucrare de doctorat, publicată  cu titlul „Sfârșit de secol” românesc. Decadentismul literar și ideea de decadență (Știința, 2016).

Noua lui carte Idei și fantasme. Lecturi în hialin(Cartier, 2020) nu se abate de la mizele mari ale cercetării. Nebunia, boala, erotismul, ura, frumosul și alte concepte grele, care au generat abordări diverse în perimetrul științei și al artei suportă un temeinic exercițiu de sinteză, Adrian Ciubotaru trecându-le printr-un filtru hermeneutic interdisciplinar. Cărți de filozofie, istorie culturală, literatură, sociologie și antropologie despre aceste date ale umanului sunt citite și comentate deopotrivă cu acribie și voluptate. Acestea devin pentru Adrian Ciubotaru un bun pretext pentru propriile sale digresiuni eseistice. Scrisul lui Umberto Eco, bunăoară, îl lansează în spațiul generos și neuniform  al receptărilor gânditorului italian. Gianni Vattimo, care îi dispută semioticianului prioritatea poststructuralismului în raport cu „gândirea slabă” de tip postmodernist, îl determină pe comentator să nuanțeze cum anume natura postmodernistă a discursului lui Eco poate fi înțeleasă just doar în contextul general al gândirii acestuia. „Raționamentul de tip tomist”, despre care Vattimo crede că asigură rigoarea și exactitatea conceptuală, persuasiunea concluziilor și a judecăților în opera lui Eco, este chestionat și pus la îndoială de Adrian Ciubotaru:„tocmai ceea ce conferă vigoare și forță de convingere discursului savant al lui Eco îl face, uneori, vulnerabil. Orice formă de raționalism este o expresie, fie și superioară, ca în cazul lui Toma, a reducționismului. Iar reducționismul, deși funcționează foarte bine în și ca literatură, dă obligatoriu greș în știință. Mai ales când această știință nu este a naturii, ci a istoriei sau a produselor sale culturale. Așa se întâmplă și în studiul de care ne ocupăm aici, în Artă și frumos în estetica medievală”. Urmează o analiză scrupuloasă a esteticii lui Eco, printr-o plimbare prin pădurea lui de linkuri, unde suita de asocieri îi generează comentatorului narațiuni critice inspirate. „Spectacolul intelectual” al creației lui Eco devine viu, policrom prin interpretările savuroase ale unui „cititor gurmand”, cum este autorul Ideilor și a fantasmelor. Analiza esteticii lui Eco, ca și cea a lucrărilor lui Agamben, se desfășoară în volute interpretative generoase, cu detalieri și nuanțări surprinzătoare.

Chiar și cele mai laconice și expeditive texte ale lui Adrian Ciubotaru nu sunt niciodată neutre, lipsite de empatie. Comentariile lui denotă o deosebită pasiune pentru speculația filozofică, pentru dezbaterea de idei. Interpretarea urii de către André Glucksmann în baza tragediei antice sub forma: dolor, furor, nefasse articulează într-o sinteză personală a eseistului, care extinde cadrul individual spre cel social: „această configurație psihică se poate răspândi prin contaminare, putând declanșa o stare de spirit generală atunci când o colectivitate își depozitează frustrările și resentimentele în cel mai vindicativ reprezentant al său (Stalin, Hitler, Khomryni, Mao, Pol Pop etc.) și dă naștere totalitarismului, adică unicului sistem politic și social construit în întregime pe ură”. Civilizația spectacolului, a lui Mario Vargas Llosa, îl angajează pe autorul basarabean în procesul disocierilor contradictorii despre societatea actuală, care a cedat marile întrebări legate de existență rezolvărilor facile în spațiul public, dramele umanului găsindu-și vindecarea în „farmaciile fericirii”, cum le numea Lipovetsky. Acest pericol al dispariției popasului în bibliotecă, al transformării intelectualului în showman, al plasării vieții private în orizontul „transparențelor obscene” (B.C. Han) îl semnalează și alți gânditori contemporani: Pascal Bruckner, Alain Finkielkraut, Byung-Chul Han etc. „Desacralizarea erotismului”, „amurgul erosului”, „vânzarea de intimități” etc. amenință societatea contemporană cu disoluția vechilor convenții. Chiar dacă judecățile lor sunt prea drastice și pronosticul prea sumbru (Lipovetsky se întreba întemeiat dacă de dragul păstrării vechilor convenții și paradigme existențiale, femeile ar fi de acord să renunțe, bunăoară, la vopsirea părului – un atribut al așa-zisei societăți narcisiste), aceste eseuri impun un exercițiu exigent al reflecției și al interogației despre valorile culturale ale lumii în care trăim.

Nume grele din literatură și cultură: Umberto Eco, Lliosa, Agamben, în plan românesc –  Gabriel Liiceanu, Dan Alexe, Lucian Boia etc. îi prilejuiesc lui Adrian Ciubotaru descinderi spectaculoase în spațiul ideilor. Astfel, opera marilor gânditori îi determină acea „cădere pe gânduri”, la care se referă Gabriel Liiceanu ca despre o formă superioară de a gândi cu mintea ta și nu cu mintea altora. Întrucât „orice text literar, ficțional sau nonficțional, trebuie să-ți stârnească pofta de mâncare”, cele mai savuroase și îmbietoare sunt în această carte textele senzitivității. Autorul ne oferă o plimbare prin bucătăria lui Rabelais, „cel mai mare gastroenterolog literar al tuturor timpurilor”, a lui Cervantes, a lui Flaubert, dar și prin bucătăriile literare românești, ale lui George Călinescu, Calistrat Hogaș. Lista deserturilor e și mai generoasă: instrucțiunile pornesc de la Toma din Aquino, cu Summa theologica, până la gurmanzii Georges Duby, Johan Huizinga, Gilbert Durand etc. Iar când ajunge la capitolul băuturilor alcoolice, autorul comite un poem bahic, propunând o tavă generoasă cu un „mijito de la Bodeguita del Medio, whiskyu-ul recomandat de Faulkner și băutura doamnei Carson Mc Cullers, „mixtură din sherry și ceai fierbinte, pe care o păstra în termos și pe care o consuma de cu zori și până la lichiorul de la prânz, iar uneori până la berea și cocktailurile nocturne…”. Finalul e pentru cei care nu se lasă seduși de niciun fel de esențe tari: „dacă nu sunteți, cu tot dinadinsul, un băutor, v-aș propune un pahar de apă rece. De la robinet”. Analiza avansează senzorial la cartea lui Roger Scruton Beau deci exist. O călătorie filozofică în lumea vinurilor. Aici umorul și ironia lui Adrian Ciubotaru dezvoltă partituri sărbătorești, în siajul unei admirații pentru„bețivii de geniu”. Înclinațiile lor bahice îi inspiră lui Adrian Ciubotaru o fenomenologie personală asupra puterii creatoare a viciului. „De aceea, un Jean Sibelius, atât de pătimaș în ale vițiului, încât trebuia cărat, noapte de noapte, de la crâșmă spre casă de tovarășii de pahar, ori veșnic jilavul Modigliani, care își ruja chipurile feminine din tablouri cu un roșu intens ca vinul de Montepulciano, din care, admit, am gustat și eu, și care, într-adevăr, are aroma unei femei, pardon, a unui strugure răscopt, taninat, gata-gata săse desprindă de pe viță, ori mereu însetatul Hemingway, al cărui scris are aceeași, esențială, puritate ca și spiritul în care i s-a primenit, cu anii, sângele, dar și atâția alți pilaci nepereche, cu toții mi-au părut un fel de martiri, nebuni întru Dionysos, (der)vișinați cărora numai o putere transcendentă le-ar fi putut încredința cheile de la porțile percepției”. Gustul este urmat de miros, simțul fundamental pentru Nietzsche. Provocarea i-o lansează eseistului cartea Mădălinei Diaconu Despre miresme și duhori, o interpretare fenomenologică a olfacției. Mirosul nu e doar simțul primar al intimității. Istoria culturii universale ne demonstrează că acesta ține de o percepție filozofică și estetică mai mult decât ne-am putea imagina.  „Spiritul care adulmecă”, „geniul din nas” sunt, ne asigură eseistul, importante prilejuri de reflecție pentru mari gânditori, cum a fost Nietzsche, Kant, Schopenhauer. Aflăm, așadar, din cartea Mădălinei Diaconu, că mirosul, muzica și dansul sunt cele trei arte ale lui Zarathustra. Sau că Immanuel Kant își potolea setea respirând.

Toate aceste „frivolități” senzitive sunt dezvoltate de Adrian Ciubotaru în narațiuni eseistice elegante, pe cât de documentate și erudite, pe atât de ludice și savuroase. Parafrazându-l pe gurmandul autor\interpret, am punea spune că în cartea Idei și fantasme, merită să-ți bagi nasul!

[Vatra, nr. 1-2/2021, pp. 45-6]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.