Mihók Tamás publică în 2013 primul său volum, Șantier în rai, pentru ca mai apoi să rămână o prezență constantă în peisajul poeziei contemporane cu winrar de tot (2015), cuticular (2017), cuticulum vitae (în limba maghiară, 2017) și cu cel mai recent volum al său – biocharia.ritual ecolatru.

biocharia.ritual ecolatru pleacă de la ideea „poeziei ca ecosistem”, după cum declară într-un interviu Mihók Tamás. Acesta abandonează, astfel, fandoselile antropocentriste sesizate de Andreea Pop, care domină poezia douămiistă, întorcându-se spre natură și spre raporturile care se stabilesc între aceasta și individ. Evident, imaginarul pe care îl construiește este unul viitor, al postumanului, ființele care îl populează fiind, potrivit poetului: „ființe trans-regnale cu limbaj și gesturi hibride.”

Încă din primele pagini ale tomului este vizibilă existența unui acestui tip de imaginar, care abundă în asocieri insolite, amintind de experimentele avangardiștilor, de acea „evadare în irațional și ilogic, găsit pur în stare onirică”, despre care vorbea Lovinescu: „păianjenii de apă goneau razele luminii artificiale/ catedrala epavă găzduia peste opt sute de specii de pești/ algele demineralizate aveau camere montate în spori/ măicuțele urmăreau reproducerea apoi se scufundau/ purtau zale cu bile de plumb la gleznă curenții marini/ făceau dragoste cu veșmintele lor lungi coloane minerale/ urcau de jur-împrejur astăzi rugăciuni mâine stalagmite/ când tălpile măicuțelor atingeau fundul epavei filtrele/ își înghițeau vuietul și plumbul se sublima devenea heliu.” (clopot submarin)

Limbajul care reunește registrul arhaic cu nuanțe regionale și registrul neologic augmentează contrarietatea lumii evocate: „întrebam de vârsta universului în turnul cu ceas bionic se tăcea chitic vara ne intra pe-o ureche ne ieșea pe alta rupeam toporași bureți divizam piramida lui maslow la porțile spinoase-ale poienii ne despicam.” (solarpunk physalis) Sunt opoziții peste opoziții surprinse în acest volum, care exploatează îndeaproape habitatul natural. Rezultatul este o poezie fragmentară, încifrată, dar și compactă, greu de urmărit: „ne ungeau cu seu de balenă și plecau/ așteptam trafaletele primăverii/ din când în când ne aplecam culegeam roșcove/ pe malul celălalt zăream un maldăr de cetini/ fluieram pădurarul cherchelit băteam pasul pe loc desculți/ forțam elasticul ne întindeam măștile cu bot de furnicar incantam/ din nepăsarea stagiarilor cerul nu era proptit.” (Vier Bäume)

biocharia.ritual ecolatru postulează un univers postapocaliptic, dominat de o natură deloc bogată, cu licheni, ciuperci sau roșcove ca principale coordonate, în care asistăm la o rezămislire din fărâme șubrede: „mai luminoși decât focul/ îngroziți și dârji/ ca aborigenii/ se reproduceau/ și strigau după ajutor/ filogeneza îi împingea la fapte/ (….)/ copiii își geometrizau/ figurile în strung/ bătrânii își parcelau pielea/ apoi își potriveau oasele-n contur/ fiecare zbiera pe limba lui/ și cine să-i audă.” (semnal fumigen) Aparenta imposibilitate a salvării din poemul cronici postumane (pulbere neagră), anunțată de versurile „Nu e loc de întoarcere”, este anulată în finalul volumului, care atestă existența speranței la capătul acestei călătorii în lumea distopică creionată, odată cu apariția curcubeului: „JET AL BALENEI SUB SOARE/ CURCUBEU VĂZUT DIN DRONĂ/ ÎMPACĂ-NE.”

Demersul experimental al lui Mihók Tamás își atinge scopul de renunțare la antropocentrismul douămiist, scriind o poezie ermetică, prin care ne face cu mâna din postumanitate. Reclădirea pe alte precepte are la bază rămășițele de lume, repoziționând însă naturalul, în raport cu umanul.

________________

*Mihók Tamás, biocharia.ritual ecolatru, editura fractalia, 2020.

[Vatra, nr. 1-2/2021, p. 44]