Mircea Andrei Florea debutează cu un volum în care discursul biologic e principala rațiune de coagulare a poemelor. Vegetalul și animalul sunt filtrele prin care Larvae recompune o realitate ce funcționează în parametrii unei naturi decadente.

N-aș zice că scopul volumului ține, de aceea, de un ecologism cu morală, nu cred că e intenția poetului să militeze, chiar și indirect, pentru o politică de amendament social. Mai degrabă, textele lui funcționează sub forma unor exerciții contemplative de recuperare a lumii din cadre naturiste sumbre care să echivaleze cu vacuitatea afectivă pe care o prizează poemele. Pentru că, în fond, la asta se rezumă textele lui Mircea Andrei Florea, chiar dacă reveriile sale peisagistice o indică direct. E aici o poetică a hipersensibilității și a crizei identitare (și a corporalității, pe alocuri) pe care poemele o „împachetează” discret în texte ca [închid ochii, sunt în casa de vară, găsită de tata] sau [flori aurii, imperiale] și unde decupajul sinistru al notațiilor devine canalul predilect de prelucrare a anxietății. Nimic idilic în episoadele naturiste din Larvae, deci (amintesc, în câteva rânduri, de stranietatea descrierilor din Sputnik în grădină, volumul de anul trecut al lui Gabi Eftimie), peisajul e mai degrabă o formă de reprezentare a lipsei sensului, un desen aseptic aproape nihilist, așa cum se întâmplă în [înspre periferie iarba deja s-a uscat, e rafie]: „înspre periferie iarba deja s-a uscat, e rafie/ mașinăriile se mișcă altfel, cum se mișcă/ timpul și oamenii// un prieten spunea: soarele/ când îi atinge privirea/ îi lasă păienjeniș// acum nu e soare, sunt calm/ în faţa cerului uscat, fără vreun sens/ ce se propagă spre general”. Amenințătoare și sursă de defulare a unor obsesii, natura traduce aici o senzație de materialitate enigmatică, are un aer minimalist-mecanic.

E o impresie care vine și din frecventele inserții cu caracter științific care întrerup la tot pasul planul principal al poemelor. Observațiile de tipul ăsta completează tablourile descriptive bizare amintite anterior, de o glacialitate difuză. Mai ales că decupajele astea de tip „curiozități National Geographic”/ știri locale sunt, în multe locuri, niște portrete ale unor freaks of nature, indiferent de regnul pe care îl bifează. Se vede și mai clar, în astfel de secvențe, predispoziția poetului pentru recuperarea anomaliilor, a elementelor ieșite dintr-o ordine mai mult sau mai puțin firească a lucrurilor. Și, dincolo de ele, o formă de febricitate mentală consumată mai degrabă printr-un rafinament al notației, care nu atinge niciodată tonalități ardente, ci evoluează la o temperatură destul de constantă, aproape monotonă. Monotonia asta se dovedește a fi productivă, însă, pentru ansamblul poemelor, le trimite într-o zonă a experiențelor cotidiene care survolează cu cerebralitate bucățile de realitate care intră în vizorul poetului. E, cred, fizionomia cea mai specifică a textelor acest plictis existențial, dar nu interpretat în cheie miserupistă, ci mai degrabă unul care care vine din convulsie interioară mascată și dintr-o anxietate ceva mai cronicizată și generalizată.

Tot în nota asta se citesc și poemele conjugale care iau cu asalt ciclul al treilea al volumului. Și aici, descrierile austere merg tot în direcția unei crize post-antropocene, lipsită de amănunte triviale prea concrete și care „trădează” mai degrabă o neliniște aproape apocaliptică: „[…] căutăm pe youtube/ egrete omorând popândăi, manguste/ omorând șerpi micoze făcând/ să pocnească corpurile furnicilor/ căutăm ceva să provoace confuzie, orașele noastre/ industriale, dragele, descompuse/ și recompuse din mii de lăcuste/ te caut pe tine”, [vii pe canapea, vrei să ne uităm la porn împreună] vs. „îţi pun mâna peste picior/ înregistrez o vibraţie, din vibraţie/ emoţie. lumina suspendă în aer fire de praf/ când e prea mult vrei să scapi/ când informaţia nu mai ajunge// când tu te gândești la oameni, eu ameţesc/ sunt chel, unghiile îmi cresc/ mereu mă gândesc la un loc pentru noi/ aseptic, rece, alb, unde să fim/ mai productivi, vulnerabili/ unde liniștea va scoate la suprafaţă gheţari”, [îți pun mâna peste picior]. Cu atât mai evidentă cu cât e dublată, pe alocuri, de plictiseala jocurilor video și experimentarea ultimelor mode mileniale (vezi poemul [e fata asta pe youtube, face asmr]), ori de imaginarul desprins din seriale. E o recuzită care face din poemele lui Mircea Andrei Florea niște radiografii destul de empatice cu sensibilitatea contemporană, fără să alunece în didacticism sau poză cool, păstrând, deci, un aer genuin.

E drept că în câteva locuri textele mizează pe stilizare milenială în derularea imaginilor, cum e cazul, de exemplu, al poemului [suntem printre raioane], o cronică glam, în culori vibrante, a unei premoniții negative: „pe cer păsări neon survolează/ extinct în străinătate, păsări flamingo/ magnetizate, se apropie de noi/ pun stăpânire pe clădiri și parcare/ un dezastru va începe, da/ dar nu știm de care”. Sunt pasaje de genul ăsta care dovedesc faptul că înainte de orice, Mircea Andrei Florea e un poet care mizează pe vizual ca formă de organizare discursivă. E simțul cel mai acut al acestei poezii și care îi servește foarte bine pentru tot repertoriul de angoase pe care îl pune la bătaie. Încercat de sugestii când sinistre, când aseptice, vizualul e aici principalul mijloc de canalizare a emoției în Larvae și care lasă în urmă câteva imagini ce se rețin, cinematografice: „unde sunt oamenii, unde migrează și ce nu le place/ acolo de unde au venit am fumat două ţigări/ am intrat să așteptăm în mașină, și acum așteptăm/ soarele a fost arzător, apoi un timp n-a mai fost/ o benzinărie părăsită, un craniu viril de mustang/ mă abţin să tușesc, îmi tremură pieptul,/ dar reușesc// se face târziu, tot mai târziu o să fie// pornesc motorul mașinii, broboanele se împrăștie/ uniform pe capotă, am gura uscată, privirea fixată/ te-ai gândit vreodată la ceva ce ne-ar putea face/ pe toţi fericiţi m-am gândit, a fost comod și facil/ am condus până la capătul lumii, am găsit plaja/ împrejmuită de sârmă ghimpată, o carcasă de vacă/ uitată de partea cealaltă și// și nimic”, [unde sunt oamenii, unde migrează și ce nu le place]. Un debut curat și reușit prin croiala extrem de calculată a textelor pe care și le arondează, și care plusează și printr-o capacitate de captare a inefabilelor, în câteva texte, notabilă prin consistență. 

________

*Mircea Andrei Florea, Larvae, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2020

[Vatra, nr. 1-2/2021, p. 47]