Etnologia românească – azi (VI)

Corneliu PINTILESCU

Alternative, ideologii, paradigme

Volumul Rediscovering Eastern-European Universities: Perspectives from the Interwar Period, coordonat de Irina Nastasă-Matei şi Zoltán Rostás se înscrie într-o serie de contribuţii privind analiza instituţiilor de învăţământ şi cercetare prin prisma rolului lor în producţia şi diseminarea cunoaşterii, a raporturilor între putere şi ştiinţă, precum şi a impactului lor social. Instituţiile amintite nu sunt abordate ca entităţi autonome, ci ca medii profund legate de curentele ideologice influente din epocă, de politicile publice sau tendinţele sociale. Iniţiativa celor doi coordonatori reprezintă varianta în limba engleză a unui volum lansat în 2016, al cărui corpus iniţial de 10 studii a fost extins cu încă 4 capitole (vezi Irina Nastasă-Matei, Zoltán Rostás «coord.», Alma Mater în derivă. Aspecte alternative ale vieţii universitare interbelice, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj/Eikon, Bucureşti, 2016). Cartea se înscrie, de asemenea, în agenda de cercetare a grupului de dezbatere intitulat „Cooperativa Gusti”. Publicaţiile promovate de acest grup informal de cercetători propun nu doar analize ale activităţii Școlii gustiene şi ale impactului acesteia la nivelul istoriei ştiinţelor sociale, ci şi investigaţii privind instituţiile şi a politicile inspirate de Școala gustiană în epoca interbelică, precum şi a reverberaţiilor sale postbelice.

Chiar dacă îşi asumă abordări inovatoare, volumul continuă o serie de linii de cercetare privind evoluţia învăţământului universitar românesc ca rezultat al politicilor modernizatoare şi „naţionalizante” ale statului român (lansate prin volumele devenite clasice precum cele propuse de Irina Livezeanu sau Vasile Puşcaş1 sau mai recentele contribuţii redactate sau editate de Lucian Nastasă-Kovács, Dragoş Sdrobiş, Cristian Vasile2) sau privind emergenţa ştiinţelor sociale în România şi a felului în care statul modern utilizează cunoaşterea produsă de acestea în definirea unor politici publice (vezi în acest sens publicaţiile lui Zoltán Rostás sau Corina Doboş3).

Cuprinsul volumului Rediscovering Eastern-European Universities: Perspectives from the Interwar Period ne propune atât aprofundări ale unor şantiere de cercetare deschise anterior, cât şi explorări care deschid noi direcţii. Pe lângă introducere, volumul cuprinde 14 capitole care au fost organizate pornind de la abordări generale cu focus pe ansambluri – vizând mai ales tendinţele structurale ale unor instituţii de învăţământ de importanţă naţională (vezi studiile semnate de Emilian Ghelase, Zoltán Pálfy sau Andrei Florin Sora) – către capitole care se concentrează pe traiectoriile unor figuri intelectuale emblematice ale interbelicului românesc (precum studiul Rucsandrei Pop). Finalul volumului dă o tentă comparativ est-europeană acestei panorame prin includerea unor studii de caz privind Polonia şi Bulgaria, dar şi una transnaţională prin capitolul semnat de Irina Nastasă-Matei privind contribuţiile germane la publicaţia congresului internaţional de sociologie de la Bucureşti din 1939.

În introducere, coordonatorii au schiţat agenda de cercetare a volumului trasând linii de legătură între capitolele ce propun perspective variate, de la studiile care se concentrează pe nivelul analizei emergenţei şi structurării unor instituţii la cele care insistă pe impactul lor social, pe abordări inspirate de studiile de gen sau de domeniul încadrat în lumea anglo-americană la „studii privind naţionalismul”. Irina Nastasă-Matei şi Zoltán Rostás afirmă aici ambiţia interdisciplinară şi intenţia de a depăşi paradigma majorităţii contribuţiilor publicate în ultimele trei decenii pe această arie, care au pornit mai ales de la abordări fundamentate pe istoria elitelor şi a procesului modernizării. Astfel, cei doi coordonatori îşi propun prin acest volum să ofere un cadru pentru construcţia unor noi paradigme în cercetarea instituţiilor care produc şi diseminează cunoaştere în/despre societate.

Prima parte a cărţii este dedicată preponderent structurilor instituţionale ale învăţământului superior din România interbelică. Această secţiune îmbină capitole unde accentul cade pe cadre instituţionale ample şi abordări cantitative (precum studiile propuse de Emilian Ghelase sau Zoltán Pálfy) cu studii care propun un focus pe traiectorii academice individuale ilustrând totuşi fenomene dominante în epocă (precum cel al lui Dragoş Sdrobiş). Secţiunea începe cu studiul lui Emilian Ghelase, care abordează o temă puţin vizitată de cercetătorii preocupaţi de aria în care se înscrie acest volum: evoluţia învăţământului tehnic şi politicile statului român privind formarea şi cooptarea acestor elite. Concluziile acestui prim capitol relevă faptul că – asemeni altor societăţi est-europene – evoluţiile mediului ingineresc din România sunt marcate mai mult de politicile statului şi mai puţin de evoluţiile pieţei (p. 21). Cu alte cuvinte, inginerii, asemeni elitei funcţionăreşti sau a celei culturale, sunt în primul rând agenţi ai modernizării întreprinse prin politici publice şi mai puţin rezultatul unor evoluţii economice create de forţele pieţei.

Zoltán Pálfy analizează rolul Facultăţii de Drept din Cluj ca structură de învăţământ superior creată pentru a fi un vehicul al românizării administraţiei şi a mediilor profesionale juridice din Transilvania (dominate iniţial de elitele maghiare şi germane). Miza este cu atât mai mare cu cât în România interbelică clasa de mijloc – asemeni altor societăţi est europene – era dominată de funcţionari şi alte categorii profesionale strâns legate de stat şi resursele sale. Tot privind tema formării elitei funcţionăreşti este şi capitolul lui Andrei Florin Sora, care propune o sintetică panoramă a evoluţiei „Şcoalei Superioare de Ştiinţe de Stat din Bucureşti” între anii 1919-1940. Sora îşi propune în acest studiu să răspundă la întrebări cheie precum: care erau mediile sociale din care se recrutau studenţii acestei instituţi şi care era relaţia între această structură de învăţământ şi aparatul administrativ? (p. 46).

Dragoş Sdrobiş este autorul celui de-al patrulea capitol din această secţiune, care surprinde prin intermediul analizei ramificaţiilor unor traiectorii personale atracţia unor intelectuali clujeni precum Dan Rădulescu sau Tudor Bugnariu faţă de extrema dreaptă sau comunism. Acest capitol ilustrează răspândirea din ce în ce mai intensă a extremei drepte în rândul intelectualităţii clujene în decursul anilor 1930. De asemenea, autorul aduce în atenţia cititorilor felul în care relaţiile personale şi filiaţiile ideologice influenţează adeziunea politică a unor intelectuali clujeni (pp. 75-78). Alina Branda se apleacă asupra activităţii aşa-zisei „extensii universitare” –  „un model educaţional românesc” – în decursul primului deceniu interbelic. Studiul suprinde rolul profesorului de sociologie Virgil Bărbat şi a celui de psihologie Florian Ştefănescu-Goangă de la Universitatea din Cluj în definirea şi implementarea acestui proiect educaţional inovator în contextul competiţiei pentru resurse, prestigiu şi influenţă între centrele universitare ale României interbelice (p. 85).

Capitolul semnat de Zoltán Rostás face trecerea către secţiunea dedicată sociologiei româneşti în perioada interbelică. Rostás analizează strategiile Școlii de sociologie de la Bucureşti în vederea instituţionalizării ştiinţelor sociale în cadrul universităţii din capitală, în mod special a rolului lui Dimitrie Gusti. În opinia lui Zoltán Rostás, activitatea profesorului Gusti relevă faptul că acesta a conceput iniţial cercetarea sociologică „într-un cadru extra-academic creat de el la Institutul Social Român” (p. 105). Studiul relevă practicile organizatorice din spatele şcolii monografice gustiene, precum şi cauzele crizei suferite de aceasta în anii 1932-1933 (p. 124). În al doilea capitol al acestei secţiuni, Theodora-Eliza Văcărescu propune o perspectivă inspirată de studiile de gen asupra implicării studentelor şi cercetătoarelor din Școala gustiană în campaniile de cercetări monografice. Autoarea susţine ipoteza că implicarea acestora în campaniile de cercetare monografică începând cu anul 1927 poate fi explicată prin existenţa unor precedente, care au pregătit această evoluţie. Aceste precedente au constat din „cercetări sociale întreprinse de femei asupra unor aspecte precum familia, gospodăria, viaţa şi condiţiile de muncă ale femeilor, creşterea copiilor, producţia domestică” (p. 156). De asemenea, capitolul încearcă să explice cooptarea femeilor în producerea de cunoaştere sociologică şi recunoașterea lor în „mediile informale”, pe de o parte, precum şi limitarea recunoaşterii contribuţiei lor în „mediile oficiale” şi direcţionarea lor către profesii cu prestigiu social redus, pe de altă parte (p. 157). Studiul semnat de sociologul Ionuţ Butoi aduce o analiză a „practicilor didactice” din sistemul de învăţământ al României interbelice create ca rezultat al politicilor oficiale. Secţiunea se încheie cu capitolele redactate de Irina Nastasă-Matei şi Rucsandra Pop. Irina Nastasă-Matei abordează legăturile dintre sociologie şi politică în Germania nazistă prin intermediul analizei programului şi contribuţiilor sociologilor germani la congresul internaţional de sociologie de la Bucureşti din 1939. Deşi evenimentul nu a avut loc din cauza izbucnirii războiului, studiile au fost publicate într-un volum care a adunat contribuţiile trimise de prestigioşii sociologi invitaţi de Dimitrie Gusti (pp. 180-181). Iar studiul Rucsandrei Pop propune o investigaţie a influenţei contribuţiilor lui Roman Jakobson asupra lui concepţiei şi carierei lui Mihai Pop, o ilustrare a interferenţelor Școlii gustiene cu circuitul global de idei şi concepte.

Volumul se încheie cu secţiunea a treia care cuprinde patru studii privind mediul academic din Polonia şi Bulgaria. Astfel, în timp ce studiul Sabinei Lausen se concentrează asupra organizaţiilor studențești de tip frăţii din Polonia interbelică ca vehicule de mobilizare politică, Zosia Trębacz abordează tema organizaţiei „Żydowska Strzecha Akademicka”, active la sfârşitul anilor 1920 şi începutul anilor 1930. Trębacz abordează mai ales structura organizatorică şi relaţiile dezvoltate de această asociaţie a studenţilor evrei din Polonia. Ultimele două studii ale acestei părţi semnate de Georgeta Nazarska şi Liana Gabalova reprezintă cercetări privind mediul academic din Bulgaria. Nazarska propune o analiză a activităţii primelor femei din Bulgaria care s-au afirmat în cercetarea ştiinţifică în perioada 1920-1950 din perspectiva studiilor de gen, în timp ce Liana Gabalova dezbate rolul Facultăţii de Teologie a Universităţii din Sofia ca instrument al transferurilor culturale şi al colaborărilor academice ruso-bulgare. Această ultima secţiune are scopul de a înscrie fenomenele analizate în primele două secţiuni într-un cadru est-european mai amplu şi de a evita abordarea României interbelice dintr-o perspectivă care să sublinieze excepţionalismul.

___________________

*Irina Nastasă-Matei, Zoltán Rostás (eds.), Rediscovering Eastern-European Universities: Perspectives from the Interwar Period, Pro Universitaria, Bucureşti, 2020, 278 pp.

1 Irina Livezeanu, Cultural Politics in Greater Romania: Regionalism, Nation Building and Ethnic Struggle, 1918-1930, Cornell University Press, Ithaca, 1995; Vasile Puşcaş, Universitate, societate, modernizare. Organizarea şi activitatea ştiinţifică a Universităţii din Cluj, 1919-1940, Presa Universitară Clujeană, Cluj, 1995.

2 Lucian Nastasă, Intelectualii și promovarea socială (Pentru o morfologie a câmpului universitar), Limes, Cluj, 2004; Lucian Nastasă, Victor Karady, The Medical Faculty of the University of Kolozsvár/Cluj and its students (1872-1918), CEU-CRDE, Budapesta-Cluj, 2004; Lucian Nastasă, Dragoș Sdrobiș, Politici culturale și modele intelectuale în România, Mega, Cluj, 2013; Cristian Vasile (ed.), „Ne trebuie oameni!” Elite intelectuale și transformări istorice în România modernă și contemporană, Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2017.

3 Între contribuţiile lor vezi: Zoltán Rostás, O istorie orală a Școlii Sociologice de la București, Printech, Bucureşti, 2001 şi Atelierul gustian: o abordare organizațională, Tritonic, Bucureşti, 2005; Corina Doboş, “The Economic Efficiency of the Romanian Higher Education at the End of the 1960s. A Demographical Perspective”, International Review of Social Research 4 (2), 2014, pp. 25-40 şi “Between Statistics, Demography, and Monographic Research: GH. Retegan (1916–1998), A (Nother) Sociologist Without A Sociology”, Studia Universitatis Babes-Bolyai-Sociologia 65 (1), 2020, pp. 29-50.

***

Narcisa ȘTIUCĂ

Statornicia construirii

De mult prea multă vreme vocabularul nostru – academic și profesoral – utilizează cu parcimonie sintagme precum „spirit enciclopedic”, „personalitate plurivalentă”. Suntem cu toții fiii unei epoci care reclamă specializare, aprofundare, plasarea (și cantonarea) într-un domeniu, cu descinderea atentă, consecventă pentru a cunoaște profund și a trata analitic obiectul de studiu. Abordarea interdisciplinară gravitează și ea, timid, temător chiar, în câmpul mai larg al științei-mamă: suntem folcloriști, uneori tentați de perspectiva etnologică, suntem literați, dar nu toți critici și doar cei mai hărăziți, creatori, suntem filologi, dar ne lăsăm seduși doar de un sigur segment al lingvisticii…

Cu atât mai mult atunci când trebuie să alcătuim o fișă biobibliografică filtrele se impun și se suprapun, dacă nu de la sine, cel puțin în urma unei ierarhizări. Această ierarhizare nu pare dificilă atunci când vorbim despre un om de știință care și-a dedicat întreaga energie unui domeniu, a revoluționat, a deschis căi de cunoaștere, a inaugurat o specializare, a impus teorii și interpretări: formulele și clișeele consacrate sunt pregătite, gata să ne salveze pentru un discurs sec, enumerativ și evaluativ per se: „Astăzi vom vorbi despre personalitatea lui X, care a excelat în domeniul Y lăsându-ne următoarele opere și teorii….” Cam atât și captatio benevolentiae se stinge fiindcă mai apoi noi înșine, ca profesori (fie că am fost exegeți, discipoli sau doar ne-am format prin studiul operei respective), trebuie „să mergem mai departe”, „să avansăm în materie”, „să ne oprim asupra textului”… Este prea puțină vreme pentru a cunoaște viața unei personalități cu devenirea, zbaterile și dilemele, insuccesele și momentele de recunoaștere, negările și penumbra temporară. Ne spunem că toate acestea fiind „exterioare operei autorului” au relevanță redusă: un fel de… Graeca sunt, non legunt… Adesea însă aceste „detalii biografice” sunt ingredientul „magic” al înțelegerii unui parcurs profesional, al unei pasiuni statornice și chiar al excelenței într-un domeniu. Cu atât mai mult am avea nevoie de ele atunci când destinul personalității despre care vorbim a urmat meandrele unei epoci complicate, dramatice, pe care nu și-a propus s-o desconsidere ci s-o înfrunte.

Aceste gânduri m-au stăpânit parcurgând volumul omagial pe care colegii noștri, doi distinși universitari bucureșteni, i-l dedică doamnei Sanda Golopenția. Volumul a fost o provocare, desigur, atât pentru editorii coordonatori, cât și pentru autori, o strălucitoare pleiadă de intelectuali care au scris cu admirație și emoție despre, dincolo și în jurul operei Sandei Golopenția. Nu doar contextul cu totul straniu și aparent acaparator de energie în care trăim de zece luni încoace a fost provocator (căci contactul, conversația, salutul cordial au fost brutal suspendate și substituite cu e-mailul, convorbirea telefonică și schimbul de mesaje pe messenger sau whatsapp), ci și felul în care acest dar îndelung pregătit a fost oferit, primit, retransmis: online. Sunt sigură că nu va trece multă vreme și distinsa cercetătoare, atât de pasionată de schimbul comunicațional în variate situații, va scrie despre acest fenomen pe care azi îl trăim. Mai dificilă încă a fost, de bună seamă, ordonarea lucrărilor – de la evocări la exegeze, de la ample recenzii la dialoguri vii sau imaginare și, în fine, la studii inspirate de direcțiile în care doamna Golopenția excelează. Citind fiecare dintre aceste contribuții descoperim cu fascinație felul în care firul vieții trăite, împărtășite și povestite se împletește intim cu opera. Nu este vorba însă de preocupări pasagere, de pasiuni fulgurante, abandonate în favoarea altor mode și modele: este vorba despre o statornicie a construirii, prin sine, pentru ceilalți.

Privilegiul de a fi contemporani cu Sanda Golopenția și, prin domnia-sa, cu iluștrii săi părinți se materializează într-o operă pe cât de consistentă, pe atât de profund revelatoare și totodată diversă. Pentru fiecare dintre autorii pe care volumul îi găzduiește, sărbătorita pare a fi altcineva și altceva, ca și cum opera ar contribui printr-un miracol la multiplicarea personalității sale: profesoară și cercetătoare în domeniul lingvisticii și semioticii pentru unii, discipol al unor iluștri înaintași și arhivar al memoriei culturale al elitelor intelectuale pentru ceilalți, mentor – de aproape ca și de la distanță – pentru generațiile de folcloriști de teren, critic și istoric de teatru, memorialist și prozator. Cititorului – care ar afla pentru prima oară acest nume – acest volumul îi oferă un model din orice perspectivă l-ar privi: rigoare științifică și pasiune nedezmințită, atașament și dăruire pentru tot ceea ce a însemnat în viața sa Patrie (pământ și sat, părinți și limbă, prieteni și cărți), altruism și dragoste optimistă de viață, dublate de o capacitate de luptă remarcabilă.

Doamna Sanda Golopenția nu are secrete pentru că nu a dorit probabil niciodată să țină nimic doar pentru sine: nici temerile și nici triumfurile, nici apăsarea desțărării și nici mângâierea prin vorbele neaoșe, nici muțenia impusă și nici revolta îndelung reprimată, nici bucuriile vechi și simple din satele de altădată și cu atât mai puțin poveștile despre ele. Despre toate aceste drumuri – fie ele bulevarde sau simple cărărui abia bănuite prin penumbră – fiecare articol și toate laolaltă vorbesc întocmai ca într-unul din acele jurnale colective, „oracolele” liceenilor de altădată; mai vorbesc despre intersectări și popasuri, despre întâlniri și sejururi, conversații spumoase și sfătuiri tainice, despre amintiri care dor și balsamuri de cuvinte, dar mai ales despre prodigioasa și inepuizabila muncă științifică a doamnei Sanda Golopenția. Este o carte-omagiu pentru domnia sa și un dar pentru multe generații pe care merită să-l prețuim și din care să luăm aminte.

_______________

*In honorem Sanda Golopenția, editori: Róstás Zoltan și Theodora-Eliza Văcărescu, București, Ed. Spandugino, 2020

***

Elena SIMIONESCU-ZAHARIA

Semnul, în basmul fantastic

Lucrarea dnei Ligia Bârgu-Georgescu* se constituie într-un punct de referință în contextul determinării specificului național, pe fondul unei globalizări excesive, la care asistăm. Prin analiza semiotică (a basmului, în cazul de faţă), se pot obține unele elemente care pot fi comparate cu altele omoloage, aparținând narațiunilor unei alte culturi, cum bine preciza însăși autoarea cărții. Se va putea constata dacă apar semne comune, dar și specifice unei anumite culturi, iar aceste rezultate concrete contribuie la definirea specificului național.

            Volumul supus demersului analitic este o provocare și un câștig, totodată, atât pentru cititorul român și străin avizat (cercetătorul din domeniul semioticii, lingvisticii, stilisticii, dialectologiei, etnologiei, literaturii), cât și pentru cititorul neavizat, care poate descoperi valențe semantice neașteptate în timpul audierii sau citirii unui basm pentru sine sau pentru copil, nepot etc.

            Elementele de noutate la nivelul descrierii întreprinse sunt trasate de dna Sanda Golopenția-Eretescu, cercetător științific principal III la Institutul de Cercetări Etnologice și Dialectologice din București, actualmente profesor la Em. Brown University Providence, SUA. Rândurile care au evidențiat importanța lucrării, structura acesteia, metodele de cercetare folosite fac parte din referatul din data de 16 aprilie 1979, prezentat de doamna Sanda Golopenția-Eretescu, cu prilejul susținerii tezei de doctorat a dnei Ligia Bârgu-Georgescu, intitulată Topologia personajelor și funcțiilor în basmul fantastic românesc. Analiză semiotică: semn, comunicare, conducătorul lucrării fiind reputatul folclorist Mihai Pop.

            Textul acestei teze de doctorat nu s-a găsit multă vreme; abia anul trecut, cu ajutorul eforturilor unei echipe inimoase de specialiști: Mina-Maria Rusu (inspector general la Ministerul Educației și Cercetării), Elena Tîrziman (Universitatea din București), Claudia Lungu  (Biblioteca Națională a României),  lucrarea a putut fi publicată prin grija conf. univ. dr. Ioan Dănilă, de la Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău. Din umbră, dar eficient, a coordonat operaţiunea Sanda Golopenția-Eretescu. Adresăm, pe această cale, felicitări întregii echipe.

            Titlul Semnul, în basmul fantastic este de tip analitic, iar virgula propusă în varianta de editor punctează doi centri de interes ai lucrării: semnul, în accepțiune generală, și basmul fantastic, cu decodarea semnelor specifice în cadrul acestei specii și al narațiunii fantastice, în general. Structura volumului de față este bine gândită, cu elemente distincte, constituite într-un tot unitar, coerent: referatul dnei Sanda Golopenția-Eretescu (în loc de prefață, cu unele adăugiri care vizează profilul uman ce întregește profilul de specialist al dnei Ligia Bârgu-Georgescu, conținutul propriu-zis al lucrării, bibliografia, postfața, nota editorului (ultimele două, realizate de Ioan Dănilă) și câteva pagini reproduse din varianta dactilografiată a lucrării, cu impact emoțional puternic asupra cititorului.

            Premisele cărții introduc cititorul în universul analitic. Se prezintă metodele de cercetare folosite: metoda comparativă, metoda semiotică (semiotica descriptivă, pe linia lui Charles Morris, cu menționarea realizării convenționale a sistemului de basme fantastice), analiza fenomenului povestitului ca act de comunicare, stabilirea inventarului de semne specifice basmului fantastic, analiza acestora la nivelul structurii de adâncime, ca rezultat al tradiției, dar și studiul semnelor ca realizare stilistică (prezentate sub formă de obiecte, acțiuni, trăsături fizice care anunță trăsături morale etc.), analiza și clasificarea semnului după rolul pe care îl joacă în realizarea structurii basmului, concluzii asupra identificării semnelor comune, dar și specifice basmelor fantastice românești, compararea lor cu alte semne aparținând narațiunilor unor culturi diferite, care pot trasa profilul unui anumit specific național.

            Pentru aplicarea analizei semiotice asupra unui corpus de basme semnificativ – analiză care are la bază delimitarea unui sistem –, autoarea a folosit premisa că prin convenție, basmele fantastice constituie un sistem și că orice semn din afara sistemului stabilit devine obiect în raport cu semnele existente în sistemul semiotic al basmelor fantastice. Ligia Bârgu-Georgescu pornește de la două lucrări de referință: Motif-Index of Folk-Literature, de Stith Thompson și Morfologia basmului, de Vladimir I. Propp. Autoarea identifică o serie de motive convertibile în semne, în basmele fantastice românești, făcând precizarea că nu toate motivele se pot transforma în semne și nici invers. De asemenea, se argumentează păstrarea unor citate în limba originală, pentru o mai bună înțelegere a ideilor.

            Morfologia basmului, de Vladimir I. Propp, prin schema generală a basmului fantastic, a inspirat-o pe autoare în decodificarea unor microstructuri-semne care să poată fi comparate cu basmele altor culturi. Stabilirea unui inventar de semne specifice basmului fantastic, inventar aplicabil și pentru definirea speciilor narative în parte, poate deschide orizonturi în cercetarea basmului. Se pot reliefa semne comune, pe de o parte, între basmul fantastic și cel nuvelistic, pe de altă parte, se pot înregistra și semne specifice fiecărui tip de basm dintre cele menționate.

            Partea intitulată Preliminarii teoretice vizează principalele teorii semiotice, teorii ale basmului, teorii ale comunicării, ale semnului, variante ale teoriei limbajului care au reprezentat un punct de referință în realizarea cărții și pe baza cărora s-au făcut fine observații, comentarii originale din partea autoarei. De remarcat faptul că cercetătoarea Ligia Bârgu-Georgescu se desprinde de unele teorii și își expune punctul de vedere cu acribie, rigurozitate științifică; argumentează și oferă exemple din corpusul de basme studiate: un număr impresionant de 1775 de basme, din arhiva Institutului de Cercetări Etnologice și Dialectologice.

            Autoarea pornește de la gândirea semiotică americană Charles-Sanders Peirce – Charles Morris – Thomas A. Sebeok. Sunt studiate minuțios variantele europene ale teoriei basmului (V. Propp, E.-M. Meletinski, A.-J. Greimas, Cl. Lévi-Strauss, Tz. Todorov, teoria comunicării, cu variantele europene și americane (R. Jakobson, É. Benveniste, A. Martinet, E. Sapir), teoria semnului în variantele europene (Ernst Cassirer, Jacques Derrida), variantele europene ale teoriei limbajului (É. Benveniste, J. Duboist, O. Ducrot) și teoria culturii orale, în variantele europene semnificative (A. Jolles, A. Van Gennep, A. Leroi-Gourhan, G. Calame-Griaule). Ligia Bârgu-Georgescu dezvoltă teoria lui Robert Brown și afirmă că va utiliza uneori termenii semnal, index, icon și simbol (singurii folosiți ca aspecte ale semnului), în accepția autorului amintit. Referitor la simbol, acesta va avea semnificația strictă a simbolului literar.

            Capitolul intitulat Povestitul – act de comunicare analizează fenomenul narării ca instituție a culturii orale și ca proces de comunicare. Comunicarea narativă într-un anumit mediu de povestit presupune existența mai multor condiții: a unui cod lingvistic și paralingvistic comun povestitorului și ascultătorilor, a unor cunoștințe și perspective comune, a unei ambianțe favorabile povestitului și a unei anumite evoluții a comunicării verbale (Elena Simionescu-Zaharia, Basmul popular – orizonturi stilistice, Bacău, Editura „Alma Mater”, 2012).

            Ca instituție a culturii orale – afirmă autoarea –, povestitul basmelor se realizează între indivizi omogeni din punct de vedere cultural, în forme prestabilite și la ocazii relativ fixe: de muncă, nu de relaxare, prilejuri la care se cântă și balade. Din perspectiva procesului de comunicare, povestitul de basme este o comunicare explicită individ-grup, însoțită (sau încadrată) de o comunicare numită de autoare „mutuală” sau „de climat”, între indivizii din grupul receptor. Cercetătoarea Ligia Bârgu-Georgescu pornește de la schema lui Roman Jakobson cu privire la actul comunicativ, insistând asupra a trei factori principali: emițătorul, receptorul și mesajul narativ. Autoarea analizează și contextul social în care are loc comunicarea.

            Povestitul este guvernat de reguli de adaptare povestitor – receptor (care poate transforma basmul fantastic în basm nuvelistic), norme care stabilesc rolul activ sau pasiv al povestitorului-emițător, receptorului-ascultător. Astfel, rolul clasic de povestitor îl au bătrânii și bărbații, în general, tinerii, femeile fiind în rolul de ascultător de povești. Asta nu înseamnă – opinează autoarea – că tinerii sau femeile nu povestesc, și atunci când o fac în cadrul colectivității tradiționale, actul povestirii devine notabil. Emițătorul este determinat de relația sa cu receptorul, reprezentat printr-un singur individ sau un grup. Emițătorul suferă și influența propriilor stări psihice sau fizice din timpul actului povestirii, de unde intervine o permanentă schimbare în modul de a povesti, aceasta ducând la apariția mai multor variante ale aceluiași basm. Informația comunicată de basm este prioritar redundantă: basmul este cunoscut de grupul receptor, care îl poate re-recepta.

            Mesajul transmis prin basmul fantastic se realizează prin diverse coduri: lingvistic, gestual, cod mimic, muzical (foarte rar, spre deosebire de cântec, care adoptă un cod muzical). În cazul basmului, predomină codul lingvistic, în timp ce în cântecul epic există o echivalență între codul muzical și cel lingvistic. În basmele fantastice, codul gesturilor are o funcție metalingvistică, dar și fatică, de asigurare a contactului verbal cu ascultătorul. Gesturile au rol fatic și dramatizează acțiunea. Interesantă este clasificarea gesturilor povestitorilor populari, în patru categorii, după conținutul lor: gesturi ale mâinilor (subliniază semnificația cuvintelor și aspectele cele mai importante ale acțiunii), gesturi făcute în timpul deplasării povestitorului în cameră sau în locul unde povestește (poate sugera dimensiunea unor obiecte din poveste), gesturi care imită acțiunea exprimată prin cuvinte (reprezintă un limbaj paralel cu cel lingvistic, pe care îl dublează), gesturi care înlocuiesc cuvintele (ideea poate fi continuată numai prin gesturi). Toate acestea sunt menționate în lucrarea lui Ovidiu Bîrlea, Antologie de proză populară epică, I, București, Editura pentru Literatură, 1966.

            Cele mai frecvente gesturi apar din categoria întâi, iar repetate, acestea și-au pierdut din expresivitate. Nu același lucru se întâmplă în cazul codului gestual din dansurile clasice indiene, perfect sincronizat cu codul muzical, dar și cu cel lingvistic. Folosirea unor gesturi, a unor instrumente muzicale se face după reguli foarte stricte și are o funcție simbolico-ritualică, evidențiind anumite părți din dramă, anumite stări și sentimente ale actanților-dansatori. De exemplu, sentimentul de uimire produs prin iluzie, magie, contemplare a unor opere de artă etc. se exprimă printr-o multitudine de gesturi: o deschidere mare a ochilor, păstrarea privirii ochilor fără a clipi, mișcarea sprâncenelor, mișcarea capului, țipătul („well done!”), apariția lacrimilor de bucurie, în cazul uimirii născute din bucuria înfăptuirii unor acte glorioase (The Nātyaśāstra by Bharata-Muni, translated into English by Manomohan Ghosh, M. A., Ph.D., Calcutta, Asiatic Society of Bengal 1, Park Street, 1951).  

            Capitolul de rezistență al lucrării îl constituie Semnul, în relația sa cu funcțiile și actanții. Autoarea descompune basmul în actanți, funcții și motive. Analizând vastul corpus de basme, Ligia Bârgu-Georgescu observă că, pe plan general, existența semnelor este sigură în toate basmele, indiferent de țară, dar ele iau formă diferită în raport cu un context social, cu o anumită cultură. Sunt identificate și examinate episoade (motive) din basmele românești care fac trimitere la semne, acte de producere, distrugere, utilizare, modificare, interpretare de semne sau care funcționează ca semne față de alte episoade ale basmului. Se propune, astfel, o detectare a episoadelor importante din punct de vedere semiotic în basm, făcându-se abstracție de natura de semn a basmului însuși.

            Cu privire la teoriile unor cercetători care consideră că în mare măsură basmele rămân mituri și din punct de vedere funcțional (Meletinski, Nekliudov, Novik, Segal), autoarea formulează opinii pertinente, diferite, bine argumentate. Consideră că basmul și-a creat forme proprii de dezvoltare și realizare, o structură specifică, precum și elemente corespunzătoare acestei structuri. O mare parte dintre aceste semne constituie, în opinia autoarei, microstructuri specifice genului, atât prin existența lor doar în cadrul narațiunilor fantastice, cât și prin ordonarea pe baza funcțiilor sau a personajelor. Existența unei similitudini de elemente prin care basmul se interferează cu mitul se explică nu atât prin legătura lor genetică, cât prin identitatea materialului, a schemelor, tiparelor, procedeelor adaptate doar la modalități diferite. Se poate realiza un paralelism între geneza basmului și cea a mitului, dacă îl privim ca fundament al diversității și conștiinței umane. Eroul mitologic singular, care depășește unele probe fără ajutorul personajelor auxiliare, se regăsește în basmul fantastic clasic. Semnele sunt mărturii prezentate de erou sau parabole, cu caracter simbolic, cu rol de a rezolva o situație ambiguă și de a restabili adevărul. Comparația făcută de autoare între mit și basm are scopul de a reaminti unele trăsături pertinente ale basmului, de a face trimitere la formele sale paralele, acelea ale mitului, fapte necesare pentru studierea basmului.

            Un obiectiv fundamental din acest capitol al lucrării este stabilirea semnelor existente în basmele fantastice românești, care pot distinge stratul unităților de semnificație de diferite niveluri și diverse patternuri ale viziunii imaginative și corelarea lor în cadrul structurii narative. Autoarea își propune, de asemenea, nu o interpretare, ci mai curând o lectură a semnelor narațiunii fantastice românești în raport cu funcționalitatea, cu rolul lor în structura narativă. Termenii sunt utilizați conform teoriei lui Peter Zumthor, care consideră lectură o acceptare benevolă, un fel de descoperire inițiatică, având un caracter foarte intim.

            Analiza Ligiei Bârgu-Georgescu implică o reliefare a semnelor aparținând lexicului cultural existent în universul narațiunilor, presupunând și o atomizare a acestora. Semnele se realizează în unitatea discursului ca act, se amestecă, se confundă cu o încărcătură de energie evocatoare, având o natură diferită față de aceea pe care semnul o poartă în sine. Autoarea consideră necesară gruparea acestor semne în jurul funcțiilor proppiene pentru a se putea avea imaginea unui ansamblu, a constituirii unui discurs, unitatea narațiunii reprezentând o integritate dinamică în desfășurare.

            De remarcat este stabilirea unei echivalențe între cuvânt și semnul narațiunilor fantastice avute în vedere de autoare, în sensul că deși semnul este format din mai multe cuvinte, pe planul semantic al narațiunii, el funcționează ca o unitate care intră în relație cu alte unități similare. Din numărul total stabilit de Propp în Morfologia basmului, numai nouăsprezece funcții au posibilitatea de a grupa semne în sfera lor de acțiune. Semnele astfel grupate evidențiază legăturile lor cu actanții narațiunii, oferind informații atât asupra trăsăturilor lor fizice și morale, cât și a relațiilor existente între ei. De asemenea, considerăm util de amintit și semnificația funcției la V. I. Propp: „E o faptă săvârșită de un personaj și bine definită  din punctul de vedere al semnificației ei pentru desfășurarea acțiunii”.

            Prezentarea rezultatelor analizei întreprinse a avut la bază enumerarea episoadelor, prin indicarea funcției căreia ele i se subsumează și prin precizarea motivului corespondent. Există funcții care favorizează episoade semiotice indexice, altele iconice, simbolice.

I. Unul dintre membrii familiei pleacă de acasă (definiție: absența; semn convențional = „a”). Doi frați născuți prin naștere miraculoasă se despart după ce au stabilit semnele prin care le va anunța moartea. Picăturile de sânge de pe batista unuia semnifică faptul că celălalt este mort (A.I.C.E.D., mg. 1228 b). Aceste semne sunt și indexice, dar și simbolice. Visele ca semne preponderent iconice sau preponderent simbolice apar, de obicei, în partea inițială a basmului, ca un anunț al celor ce vor urma. Ca și semnele morții, visele au caracter de prevestire, dar visul derulează o perioadă din viața eroului și are întotdeauna un final fericit (cf. „Semnul…”, p. 94).

.IX. Nenorocirea sau lipsa sunt comunicate; eroului i se adresează o rugăminte sau o poruncă; el este trimis undeva sau lăsat să plece (definiție: mijlocirea, momentul de legătură: semn convențional: „B”). Fata vitregă este trimisă în pădure cu un servitor pentru a o omorî, acesta trebuie să îi aducă drept dovadă ficatul și ochii. Fata este cruțată, și servitorul aduce ficatul și ochii unei cățele (A.I.C.E.D., mg.1252). De factură preponderent indexică, dar și simbolică uneori, semnele acestei funcții marchează relația dintre indivizi din două lumi diferite, dar și indivizi din aceeași lume; relația formează opoziția bun/rău (copiii, în raport cu mama lor vitregă) sau opoziția propriu/ străin (substituirea unui individ „străin” care joacă rolul de „propriu” – personajul maștera) (cf. „Semnul…”, pp. 110-111).

XIV: Unealta năzdrăvană intră în posesia eroului (definiție: înzestrarea, obținerea uneltei năzdrăvane; semn convențional = „F”). Eroul se desparte de calul său, care îi dă curelușa de la gât. El o va învârti la nevoie și calul va veni să îl ajute. (A. I. C. E. D., mg. 1259) (cf. „Semnul…”, p. 117).

Prezentarea personajelor miraculoase care îl ajută pe erou (calul, Setilă, Fomilă etc.) este capabilă să formeze o imagine mentală, de aceea ele pot fi considerate semne de tip icon. Toate obiectele cu puteri magice pot fi considerate semne de tip index, deoarece acestea relevă la un anumit nivel forța eroului.

            XVI. Eroul și răufăcătorul intră în luptă directă (definiție: lupta; semn convențional =„ L”). Luptele eroului cu cei trei zmei sunt localizate în trei poduri: primul pod este de aramă, iar zmeul are un singur cap, a doilea pod este de argint, iar zmeul are două capete, iar al treilea este de aur, zmeul având trei capete (A.I.C.E.D., i. 14121) (cf. „Semnul…”, p. 127).

.Semnele grupate în cadrul acestei funcții au rolul de a evidenția, în special, forța personajului negativ cu care intră în conflict eroul narațiunii și față de care manifestă o superioritate evidentă, la început. Distincția netă dintre cei doi actanți are la bază o opoziție de tipul propriu/ străin; bun/ rău; lumea aceasta/ lumea de dincolo, marcată prin separarea unității individului, a personajelor provenite din altă lume. Eroul basmului fantastic reprezintă o singură unitate. Forța sa constă în relația stabilită între obiecte și personaje miraculoase ori în propria putere. În cartea sa Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, V. I. Propp analizează acest actant negativ, reprezentat al nonumanului. Zmeul este o făptură fioroasă; el înghite, răpește, se transformă într-o putere necurată. De multe ori intră în luptă directă cu eroul. Zmeul devorator devine o formă arhaică, legată de ritul înghițirii, iar înghițirea eroului de către zmeoaică și regurgitarea ei sunt de origine totemică (cf. V. I. Propp, Rădăcinile…, op.cit., București, Editura „Univers”, 1973). Am considerat că elementele respective trebuie precizate pentru a înțelege mai bine natura simbolică a acestui semn. De asemenea, lumea de dincolo a zmeilor, căpcăunilor și a altor actanți negativi face trimitere către mitul spațiilor subterane și al grotelor, mit asociat prin tradiție cu imaginea infernului, așa cum observa Umberto Eco în Istoria tărâmurilor și locurilor legendare (București, Editura RAO, 2018).

Contribuția teoretică și metodologică a lucrării Semnul, în basmul fantastic este incontestabilă din punct de vedere semiotic, folcloric, lingvistic și ne-am dori o continuare a studiului adaptat la alte creații folclorice (de exemplu, la legendele populare românești).

_________________

* Ligia Bârgu-Georgescu, Semnul, în basmul fantastic, Bacău, Editura „Egal”, Seria „Semne”, 2020, 196 p.

[Vatra, nr. 1-2/2021, pp. 111-118]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.