Etnologia românească – azi (V)

Cosmina TIMOCE-MOCANU

Folclorul. Cum se poate citi cu bucurie și folos

„În «lada de zestre» a neamului care e folclorul, activiștii culturali au răscolit, neobosiți, de-a lungul deceniilor de comunism. Și au pus în vitrină numai «piese» eroice: ciobani și haiduci exemplari, cântări aseptice, basme pentru copii. Ba chiar au inventat ridicole strofe lăudând prezentul harnic și mărețul viitor. Rezultatul e că multor români li se face gura pungă numai auzind cuvântul «folclor»…” Nu știu câți dintre colegii de breaslă s-ar încumeta să scrie cu atâta luciditate despre felul cum s-a construit receptarea actuală a folclorului, darămite să vâre o asemenea frază sub ochii potențialilor cititori, pe coperta a patra a unei cărți care are drept obiect… folclorul.

Convins că „există, de altfel, o sumă de idei vagi și prejudecăți precise despre folclor” (p. 9), Constantin Eretescu n-are nicio problemă să-și asume o asemenea strategie retorică, tocmai pentru că, prin volumul Folclor literar al românilor, publicat la Editura Compania, în anul 2004, oferă o evidentă schimbare de optică în raport cu mai vârstnicele sinteze-surori semnate de foștii săi colegi de la Institutul de Etnografie și Folclor din București, Mihai Pop și Pavel Ruxăndoiu (Folclor literar românesc, 1976), respectiv Ovidiu Bîrlea (Folclorul românesc I – 1981, II – 1983). E o schimbare de optică asupra căreia ne avertizează răspicat sintagma „o privire contemporană”, aleasă drept subtitlu al volumului și ale cărei nuanțe le putem bănui inclusiv din preferința autorului pentru o construcție atributivă substantivală – un folclor al românilor, și nu românesc –, ceea ce sugerează o punere în discuție a mizelor ideologice „clasice” ale disciplinei.

Obișnuită cu exercițiul distanței, „privirea contemporană” a autorului funcționează, într-un anume fel, precum lévi-straussian-ul regard éloigné, fiindcă, de patru decenii încoace, Constantin Eretescu este una dintre personalitățile marcante ale exilului românesc din Statele Unite, unde a predat antropologie culturală la Rhode Island School of Design din Providence și unde și-a scris cea mai mare parte a operei literare și științifice, publicată aproape integral în românește. Desigur că această stare de fapt are consecințe evidente asupra tipului de scriitură pe care-l practică și asupra opțiunilor sale teoretice și metodologice.

Volumul debutează cu Câteva clarificări și reașezări, multiple exemple și căi deschise (p. 9-21), introducere în care Constantin Eretescu își explicitează mizele și maniera de lucru, trece în revistă principalele etape ale dezvoltării disciplinei în spațiul românesc și se poziționează în raport cu bibliografia existentă. Apoi, următoarele aproape trei sute de pagini sunt dedicate inventarierii și descrierii principalelor specii folclorice, pe care le distribuie în trei categorii mari: Folclorul obiceiurilor, Folclorul tradițional – etichetă ambiguă sub care sunt grupate categoriile de texte lirice și epice denumite, în manualele clasice, „neocazionale”, adică a căror performare nu implică un context ritual sau ceremonial – și Folclorul urban. Construind definiții limpezi și uzând de exemple pertinente prezentate în relație cu texte extrase din bibliografia anglo-saxonă, capitolul pledează convingător pentru considerarea anecdotei, bancului, zvonului și legendei urbane drept specii ale unei literaturi orale orășenești, care, chiar dacă nu sunt creații anonime, respectă mecanismele transmiterii de tip folcloric. E de observat că, din 2004 și până acum, au fost publicate câteva lucrări care focalizează problematica acestor noi specii și validează opțiunea teoretică a autorului. Mă gândesc, de pildă, chiar la unul dintre volumele semnate de Constantin Eretescu, Cerbul din Cadillac. Folclor urban contemporan (2010), dar și la Legendele urbane de Oana-Cătălina Voichici (2017), la seria de articole dedicate de Adrian Stoicescu Bancului, în anul 2005, la Farmecul discret al fundalului. Eseu despre anecdota românească (2015).

În aceeași logică a reconfigurării canonului folclorului, Eretescu se oprește asupra „speciilor ignorate ale culturii tradiționale” (p. 20), cele care, din rațiuni ideologice, au rămas străine preocupărilor teoreticienilor, deși au intrat, sporadic, în atenția unor cercetători de teren mai dezinhibați și/sau curajoși în raport cu cenzuri de tot felul, care le-au reținut în caietele de teren și, uneori, chiar în fișierele arhivelor-institut. E vorba, mai întâi, de lirica cu tematică anti-comunistă de circulație locală, dezvoltată în tiparele textuale ale strigăturii, cântecului de temniță și jurnalului oral, recuperată și publicată, în 1999, într-o colecție a Corneliei Călin-Bodea. Exemplele alese sunt tulburătoare prin dramatismul lor: „Pentru c-am horit o hore,/ Am stat doi ani la închisoare,/ Dar, când am venit acasă,/ Comuniștii iar mă lasă/ Fără boi și fără casă,/ Fără boi, fără curele,/ Fără-oleacă de avere/ Și îmi trăiesc tot în durere” (p. 210-211). Sau, un altul, care-și invită ascultătorii/cititorii să coopereze textual pentru obținerea unui efect de un comic memorabil: „Brâu, brâu,/ Colectivu ne ia grâu,/ Combinatu, paiele/ Și-am rămas cu…/ Brâu, brâu…” (p. 209-210). În al doilea rând, autorul invită la redescoperirea strigăturilor cu tematică licențioasă, fără de care imaginea asupra relațiilor interumane din societatea tradițională ar fi incompletă, continuând, astfel, o tradiție științifică deschisă de Gr. G. Tocilescu, Emilian Novacoviciu, Ion Mușlea ș.a., dar criticată vehement de vocile pudibonde ale folcloristicii.

În altă ordine de idei, o lectură atentă a volumului face transparente câteva dintre clișeele sau – cu sintagma deja citată – „prejudecățile precise” despre folclor, pe care Constantin Eretescu le observă și le deconstruiește în enunțuri concise: „ar fi un fenomen pe cale de dispariție, dacă nu chiar mort – eroare, este viu și productiv” (p. 9). Sau: „studioșii i-ar fi acordat atenție dintotdeauna – din nou, greșit, vârsta obiectului de studiu abia dacă a sărit de două secole, iar la noi și mai puțin” (p. 9). Sau: „Multă vreme a circulat ideea că folclorul, în calitatea sa de «operă colectivă», ar fi o sumă de capodopere. În fapt, numeroase creații populare sunt opere artistice de mai mică însemnătate” (p. 12). Sunt clarificări necesare și, totodată, mostre ale unui stil discursiv de o eleganță cuceritoare, purtând amprenta dublei vocații a autorului, deopotrivă folclorist/etnolog/antropolog și scriitor/memorialist. Textul pe care-l scrie Constantin Eretescu e simplu de receptat, fără a fi simplist; transmite chestiuni sofisticate, fără a fi pretențios și exclusivist; comentează creații folclorice de nișă, despre a căror existență știu o mână de cercetători, dar și creații folclorice precum Miorița și Meșterul Manole, intens popularizate prin intermediul manualelor școlare; reușește să se adreseze publicului larg, fără a fi lipsit de interes pentru specialiști.

Nu am nicio îndoială că toate aspectele la care m-am referit fac din Folclorul literar al românilor exact ceea ce-și dorea Constantin Eretescu: „o carte de citit cu bucurie imediată și cert folos” (p.21).

_______________

*Constantin Eretescu, Folclorul literar al românilor. O privire contemporană. București, Compania, 2004, 325 pagini.

***

Partea leului în peisajul editorial etnologic al ultimului deceniu

În vara anului 2014, într-una din vizitele făcute regretatului Ioan I. Mușlea, după ce mi-a ascultat obișnuitul bilanț vesel al descoperirilor în corespondența rămasă de la tatăl domniei sale, m-a întrebat: „Taloș a apărut?” I-am replicat rapid printr-o întrebare care se dorea retorică: „Omul și Leul?” „Omul!” – a răspuns prompt interlocutorul meu. Am izbucnit amândoi în râs, dându-ne seama că, pentru mine, numele fostului meu profesor funcționa drept metonimie pentru cartea pe care mi-o dăruise cu puțin timp în urmă; domnul Mușlea se interesa dacă prietenul său revenise la Cluj, pentru obișnuita ședere pe timpul verii. Dincolo de hazliul ei, întâmplarea spune foarte multe atât despre fascinația exercitată asupra mea de tomul erudit la care mă refer, cât și despre destinul intelectual al celui ce l-a scris.

Omul. Voi încălca deliberat convențiile generice ale textelor de tip „recenzie”/„cronică”, referindu-mă mai întâi la autor, nu doar datorită deschiderii oferite de episodul narat anterior, ci mai ales datorită faptului că traiectul personal și profesional al lui Ion Taloș se dovedește extrem de relevant pentru înțelegerea pasiunii pentru o temă de cercetare, a opțiunilor sale teoretice și metodologice, a tipului de discurs pe care-l practică. Discipol direct al lui Ion Mușlea în Școala folcloristică clujeană și doctorand al lui Mihai Pop, dar beneficiind deopotrivă de mentoratul generos al lui Ovidiu Bârlea, Ion Taloș și-a completat formarea de tânăr cercetător ca bursier al Fundației Humboldt la Deutsches Volksliedarchiv din Freiburg. A condus Secția de Etnografie și Folclor din cadrul Filialei Cluj a Academiei Române, în intervalul 1969-1985, adică într-o perioadă în care disciplina își asumase proiectul alcătuirii Corpusului folclorului românesc, proiect materializat ulterior într-o serie de tipologii și corpusuri/antologii de texte ale principalelor specii, parte din ele publicate în „Colecția Națională de Folclor”, parte rămase până astăzi în fișierele instituțiilor care le-au elaborat. Din 1985, s-a stabilit în Germania, unde a predat cursuri de literaturi populare romanice, în cadrul Seminarului de romanistică al Universității din Köln. Cu excepția tezei sale de doctorat, Meșterul Manole. Contribuție la studiul unei teme de folclor european (1973), Ion Taloș și-a publicat principalele lucrări în calitate de reprezentant al diasporei disciplinelor etnologice românești, în urma unor demersuri documentare care tentează exhaustivitatea, dar având, cu toate acestea, convingerea că există „pierderi de o parte, câștiguri de alta, [iar] aceasta e soarta lucrărilor de folclor oriunde ar fi realizate ele: trebuie să piardă ceva, pentru a câștiga altceva” (Cununia fraților și nunta soarelui. Incestul zădărnicit în folclorul românesc și universal, 2004, p. 7-8). Cu alte cuvinte, la fel ca în cazul altor colegi de generație, pentru Ion Taloș, exilul nu a însemnat abandonarea vechilor proiecte personale sau deziderate ale instituțiilor lăsate în urmă, ci, dimpotrivă, un efort uriaș pentru finalizarea acestora, cu perspectiva recalibrată de noi bibliografii și terenuri, de rigorile altui sistem academic, de întâlnirile cu cercetători și studenți cu varii interese și formații, dar mai ales de un acut sentiment al responsabilității creionării specificului culturii noastre de tip folcloric în contextul romanic și european.

Omul și Leul. Publicată la Editura Academiei, în anul 2013, lucrarea reprezintă un răspuns exemplar construit la niște întrebări care, de la Nicolae Densușianu încoace, au punctat exact un secol de folcloristică românească și pe care Ion Taloș le formulează așa: „Cum a ajuns leul – animal străin faunei carpatine – în folclorul românesc și… chiar într-un text care se cântă la sărbătorirea Nașterii Mântuitorului? Iar dacă specia leului nu există la noi, atunci: de unde ne-a venit motivul?” (p. 5) Pentru a explica acest paradox, autorul a parcurs o bibliografie imensă și eterogenă, a cercetat cu minuțiozitate arhive de folclor și colecții de muzee, şi-a asumat o perspectivă de cercetare multidisciplinară, elaborând un amplu și documentat „studiu de antropologie culturală”. Prima parte a acestuia este dedicată reprezentărilor leonine în cultura materială și spirituală a populațiilor care, începând din mileniul al III-lea a. Chr. și până în Evul Mediu, au locuit teritorii întinse din Mesopotamia până în Peninsula Iberică și în Nordul Africii (p. 9-141). Sunt discutate apoi, în următoarele două secțiuni, raporturile din creștinism și leu (p. 142-161) și prezența acestuia în zoologiile antice și bestiarele medievale (p. 162-178). A patra secțiune comentează modul în care se configurează tema „Leului combătut” – în eposul Ghilgameş şi în epopeile homerice, în literaturile arabe şi în epica medievală europeană (Chanson de Roland, Niebelungenlied, Cantar de mio Cid) – și, respectiv, tema „Leului salvat”, cu variantele sale: „Leul cu spin în talpă” şi „Leul în gură de şarpe”/ „Leul şi cavalerul” (p. 179-204). În ultima parte, intitulată Leul în literatura orală, demersul de schițare a imaginarului leonin universal este completat prin referințe la basmele și legendele europene, dar și la tradiția orală africană, pentru ca, în sfârșit, autorul să aducă în atenția cititorilor Colinda leului sau a Junelui bun, atestată exclusiv în folclorul românesc, nu şi în bogatele repertorii de colinde ale bulgarilor şi ucrainenilor. Autorul a identificat 434 de variante ale acestei colinde, pe care le-a grupat în tipuri și subtipuri, restituindu-le integral în Corpusul de texte complementar studiului (p. 309-590).

Răspândirea geografică a variantelor, diversitatea tipologică, frecvenţa lor, dar şi elementele genetice comune („ADN-ul tipurilor”) îl conduc pe Ion Taloș spre formularea ipotezei că nucleul epic care a generat Colinda leului are drept teritoriu de geneză sud-vestul Ardealului, Valea Mureşului Mijlociu şi Inferior, mai exact „Dacia Apulensis, iar epoca, secolele al II-lea şi al III-lea, când avea loc aici un intens proces de romanizare” (p. 267). Trecută prin filtrul cercetărilor de arheologie, istorie antică și istoria artei, ipoteza se validează, căci o serie de argumente suplimentare fac plauzibile existența structurărilor narative de acest gen în Dacia romană: succesul de care se bucurau luptele din arene – venationes – între gladiatori şi lei; domnia împăraţilor din dinastia Antoninilor, practicanţi glorioşi ai vânătorii de lei; popularitatea cultului lui Hercules şi al lui Mithra în rândul tinerilor romani; răspândirea sarcofagelor care figurau scene de vânătoare a leilor; funcţionarea, din perioada Republicii Romane, a unui sistem de valori care includea virtus romana, filozofia bărbăţiei şi a curajului, model în care Junele din colinda românească se încadrează perfect. Toate aceste aspecte conduc înspre concluzia potrivit căreia colinda analizată este „exemplul cel mai convingător al moştenirii latine în folclorul românesc” (p. 273).

Restituind integral variantele Colindei Junelui identificabile în publicații, arhive și colecții personale, sistematizându-le tipologic, rezolvând concludent paradoxul prezenței leonine în această categorie de texte, documentată aproape exhaustiv și scrisă într-un stil erudit și elegant, lucrarea Omul și leul este singulară în peisajul editorial al ultimului deceniu și ilustrează magistral o direcție de cercetare proprie vârstei clasice a disciplinelor etnologice românești.

___________________

*Ion Taloş, Omul şi Leul. Studiu de antropologie culturală, Bucureşti, Editura Academiei, 2013, 643 pagini.

***

Despre România reală. Altfel

Asumându-și formația de „psiho-socio-antropolog”, dar – prin solidarități profesionale, terenuri și proiecte de cercetare – mereu aproape de disciplinele etnologice, din 2000 încoace, Vintilă Mihăilescu și-a republicat în cinci volume eseurile scrise pentru abonații revistei de cultură „Dilema”/„Dilema veche”. Gândite să reprezinte „o altă sociologie a tranziției” (Socio hai-hui, 2000), devenite ulterior „note de antropologie publică” (Scutecele națiunii și hainele împăratului, 2013), apoi așezate sub semnul „sociologiei publice, care presupune un plus de implicare” (Apologia pârleazului, 2015), cărțile sale nu sunt simple antologii de autor, ci marșează pe recombinarea textelor într-o structură menită să le dezvăluie sensuri, valențe și mize pe care ordinea inițială a aparițiilor săptămânale le făcea dificil de intuit.

Prin volumul din 2018, autorul marchează sui generis Centenarul Marii Uniri, jucând, de dragul cititorilor, un rol pe care sunt tentată să-l plasez undeva între Harap-Alb și Cetățeanul turmentat al lui Caragiale. Adresată unei societății românești aflate la ceas de bilanț, întreita întrebare pe care Spânul i-o pune fiului de crai din basmul lui Creangă – „Acum să-mi spui tu mie cine ești, de unde vii și încotro te duci, că, de nu, acolo îți putrezesc ciolanele!” – nu e deloc străină de formula editorială sub care sunt reorganizate aceste „pilule” dilematice, chiar dacă, alături de părțile I: Actualitatea trecutului (p. 15-58), a II-a: Prezentul continuu. Acasă în casă, corp și suflet? (p. 61-112) și a IV-a: Dilemele viitorului (p. 141-204), autorul ne propune să adăstăm Între trecut și prezent, printr-o scurtă secțiune a III-a, dedicată Conflictului generațiilor (p. 115-137). Pe de altă parte, sugerată de titlul provocator Etnogeneză și țuică, apoi cvasi-asumată șugubăț prin fraza care încheie volumul, componenta de „Cetățean turmentat” din rolul pe care-l joacă antropologul rezultă din capacitatea acestuia de a se poziționa în miezul evenimentelor; de a rosti tare, pe un ton ludic-serios, întrebări de bun simț și adesea incomode, dar fundamentale și, cumva, aflate pe buzele tuturor; de a vedea lucruri pe care ceilalți sunt incapabili sau nu doresc să le vadă; de a fi „om sub vremi”, parte a societății civile, însă, totodată, fin observator și critic lucid al acesteia.

Date fiind aceste premise, aproape nu ne mai miră că Vintilă Mihăilescu ne invită să descoperim „povestea construcției statului-națiune numit România” (p. 17) altundeva decât în tratatele de istorie, adică observând atent arhitectura palatelor de justiție, situația exploatațiilor agricole și a peisajelor industriale sau chiar harta dedicată băuturilor alcoolice din Atlasul Lingvistic Român: „Vreți să înțelegeți istoria zbuciumată, la răscruce de drumuri și imperii a neamului nostru? Ei bine, nimic mai simplu: geografia istorică a băuturii noastre naționale stă mărturie în acest sens (…) Mai întâi, o pătrundere medievală dinspre Occident; mai apoi, una central-europeană dinspre vest, una otomană dinspre sud și una rusească dinspre nord-est. Și pretutindeni, rezistând imperiilor, difuză, dar persistentă, domnia țuicii, băutura noastră identitară cu etimologie necunoscută. Recunoașteți, suntem un popor complex!” Am citat fragmentul inaugural al volumului nu atât pentru insolitul demonstrației, ci mai ales pentru a mă referi la tipul de scriitură pe care l-a practicat Vintilă Mihăilescu: o scriitură accesibilă și savuroasă pentru publicul larg, dar profundă și plină de învățăminte pentru experții domeniilor socio-umane; o scriitură cel mai adesea la persoana întâi singular, (auto)reflexivă, asumată, speculativă, dar punctată cu referințe bibliografice și date statistice livrate în doze optime pentru a susține demonstrațiile de idei. Cu alte cuvinte, o scriitură altfel.

Discuții cu colegii din lumea academică, cu studenții, cu jurnaliștii sau cu oamenii întâlniți în cercetările de teren, conferințe, apariții editoriale românești sau străine, vernisaje de expoziții, evenimente politice sau sociale sau simple întâmplări cotidiene, toate i-au servit lui Vintilă Mihăilescu drept prilejuri pentru a decupa problematici bune de studiat prin filtrul ultimelor teorii antropologice, invitând la reflecție și, adesea, chiar la acțiune socială. După acest modus operandi, sunt abordate teme extrem de incitante precum vulnerabilitatea românilor „la șamani mediatici și babele digitale care alcătuiesc noua autoritate în materie de medicină” (p. 74), dar și „obsesia nutriționistă și fobia antivaccin” (p. 74), politicile antifumat, tehnicile de dezvoltare personală, parenting-ul, corupția și logica jocurilor de pe scena politică actuală sau chiar practica fațetelor dentare în rândul clasei de mijloc, care – ne atrage atenția antropologul – „ne poate dezvălui o adevărată economie politică a zâmbetului – și constituie, prin aceasta, o economie politică-n sine” (p. 89).

În altă ordine de idei, e de subliniat că unele dintre textele lui Vintilă Mihăilescu vin să deconstruiască clișee și să nuanțeze teme, problematici, concepte cu care operează discursul etnologic. Mă refer, mai exact, la numeroasele comentarii făcute despre subiecții ‘clasici’ ai acestei discipline, locuitorii satelor, priviți, de această dată, nu drept depozitari ai unei culturi de tip folcloric, ci în noua lor calitate de „muncitori-gospodari, nici țărani, nici muncitori, necalificați în nimic, dar flexibili și descurcăreți în toate, taman buni de mână de lucru ieftină pentru șantierele de construcții ale Occidentului” (p. 31). În altă parte, o listă de proverbe extrase din colecția lui Iuliu A. Zanne servește unei ingenioase încercări de a defini „«cultura succesului» la români” drept „cultura muncii vrednice” (p. 45). Cât despre tradiții – explică autorul – , ele „reproduc trecutul, evident, dar o fac selectiv și electiv: îmi aleg trecutul care mi se potrivește, nu mă las determinat de acest trecut, nu practic obiceiurile moștenite din neam pentru că fac parte din acel neam și n-am încotro, ci pentru că – și în măsura în care – constituie o experiență care mă îmbogățește spiritual pe mine, aici și acum, când și cât îmi doresc” (p. 109).

Dincolo de schimbările de optică evidențiate, marea lecție a volumului Etnogeneză și țuică, valorând – acum, când profesorul Vintilă Mihăilescu nu mai este printre noi – cât un testament, rămâne îndemnul „de a cunoaște această «România reală», de a ne cunoaște și recunoaște așa cum suntem cu toții, nu cum ne-am dori fiecare să (nu) fim” (p. 192).

____________

*Vintilă Mihăilescu, Etnogeneză și țuică, Iași, Polirom, 2018

***

Andreea BUZAȘ

„Ora exactă” a etnologiei românești

Printre instrumentele de lucru indispensabile disciplinei noastre se numără Dicționarul etnologilor români (2006), cu variantele sale mai vechi, începând din 1979 și până în 20011.

Însăși denumirea edițiilor de care a beneficiat acest dicționar reflectă evoluția de la constatare și descriptivism (folcloristică) până la interpretare și încadrare în context (etnologie), iar conținutul lor permite acea perspectivă a sincroniei în diacronie, la fel ca în cazul arhivelor de folclor. Cu alte cuvinte, se creează posibilitatea de a rescrie etnologia tocmai prin cunoașterea celor care au practicat-o sau încă o mai practică.

Datorat eforturilor științifice deosebite ale editorului și folcloristului Iordan Datcu, Dicționarul etnologilor români pune la dispoziția cititorului informații vizând evoluția culturii populare de la cronicari și Dimitrie Cantemir până la etnologi născuți în anii ’80 ai veacului trecut. Ediția din 2006, cea de-a III-a, „revăzută și mult adăugită”, reprezintă o adevărată enciclopedie, anunțată încă din subtitlu. Astfel, în afară de prezentarea propriu-zisă a autorilor, dicționarul cuprinde date referitoare la publicații, colecții, bibliografii, specii, teme și motive folclorice, toate structurate în ceea ce Nicolae Constantinescu a numit „opus magnum, unic și de neegalat”.

Poate nu este o comparație tocmai inspirată, dar, la fel cum orice investigație în teren ar trebui să înceapă din cimitir, orice demers teoretic în ceea ce privește istoricul disciplinei ar trebui să pornească de la Dicționarul etnologilor români.

Deși a beneficiat de numeroase prezentări, realizate de importanți istorici ai folcloristicii românești, acest dicționar merită adus în atenție ori de câte ori se impune ideea de bilanț al proiectelor reușite din sfera noastră de activitate. Alături de alte asemenea sinteze (amintim aici doar Ioan Godea, Etnologia română contemporană. Lexicon bibliografic ilustrat2 și Dicționar etnologic român3), Dicționarul… realizat de Iordan Datcu reprezintă cartea de vizită, CV-ul disciplinelor etnologice românești.

O eventuală enciclopedie a culturii și civilizației tradiționale românești ar trebui să înglobeze demersurile celor doi cercetători, Datcu și Godea, care acoperă elemente esențiale ale patrimoniului imaterial, respectiv material. Dicționarele realizate de Ioan Godea completează informațiile existente până atunci cu date despre muzeografi, dar oferă și explicații ale unor cuvinte sau expresii din sfera semantică a arhitecturii vernaculare, a industriilor textile, meșteșugurilor artistice etc.

La fel ca o arhivă de folclor, un dicționar trebuie din când în când adus „la zi”, în timp straturile informaționale mai vechi devenind din ce în ce mai prețioase, direct proporțional cu riscul de a se fi pierdut dacă nu ar fi fost menționate la momentul respectiv. Cu atât mai mult, un asemenea proiect, precum cel al Dicționarului etnologilor români sau al altor lexicoane de acest fel, ar trebui dus mai departe, chiar și sub forma unei baze de date care să fie periodic actualizată, completată cu date recente ale etnologilor deja consacrați, dar și cu nume noi, din generații mai tinere. Prin astfel de proiecte se poate vedea, în orice moment și din orice colț al lumii, „ora exactă” a etnologiei românești.

______________

* Iordan Datcu, Dicționarul etnologilor români. Autori. Publicații periodice. Instituții. Mari colecții. Bibliografii. Cronologie, București, Editura Saeculum I.O., 2006, 983 p.

1 Iordan Datcu, Sabina C. Stroescu, Dicționarul folcloriștilor. I. Folclorul literar românesc, prefață de Ovidiu Bîrlea, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979; Iordan Datcu, Dicționarul folcloriștilor. II. Folclorul muzical, coregrafic și literar românesc, București, Editura Litera, 1983; Iordan Datcu, Dicționarul etnologilor români, vol. I și II (1998), vol. III (2001), București, Editura Saeculum I.O.

2 Ioan Godea, Etnologia română contemporană. Lexicon bibliografic ilustrat, București, Editura Enciclopedică, 2002.

3 Ioan Godea, Dicționar etnologic român, București, Editura Etnologică, 2007.

***

„Documente inedite” – un proiect de recuperare și valorificare a elementelor de cultură tradițională din arhivele sibiene

Odată cu înființarea „Astrei” (1861), Sibiul a devenit, alături de Blaj și Brașov, unul dintre cele mai importante centre sociale și culturale ale românilor transilvăneni. Din această perioadă datează cele dintâi colecții de folclor păstrate în arhivele unor instituții precum Biblioteca Mitropoliei Ardealului, Arhivele Statului – filiala Sibiu, Biblioteca Județeană Astra, Muzeul Astra și Institutul de Cercetări Socio-Umane Sibiu al Academiei Române.

În 2015, sectorul de etnologie al Institutului nostru a demarat programul de cercetare intitulat „Patrimoniul tradițional imaterial la începutul mileniului III: arhive naționale de folclor” (2015-2020), care și-a propus evidențierea specificului autohton, precum și a relației minoritar-majoritar pe fondul alinierii, din punct de vedere metodologic, la exigențele europene ale vremii. Proiectul de cercetare 2015-2017 a avut în vedere Arhiva de Folclor a Institutului de Cercetări Socio-Umane Sibiu, înființată în 1977, și s-a finalizat cu inaugurarea seriei „Documente inedite”, îngrijită de prof. univ. dr. Ilie Moise.

Primul volum din serie, Corespondență Ovidiu Bîrlea – Doina Blaga1, are la bază scrisorile donate arhivei noastre de către profesoara Doina Blaga, nepoata folcloristului. Volumul conține 28 de scrisori expediate de Doina Blaga în perioada 1966-1983, pe care le-am luat din Arhiva Institutului de Teologie Greco-Catolică de la Blaj și 47 de scrisori trimise de Bîrlea către nepoata sa. Bineînțeles că multe scrisori nu s-au păstrat, de aceea ajutorul Doinei Blaga a fost unul neprețuit, pentru că a reușit să ne completeze informațiile în așa fel încât să rămână cât mai puține semne de întrebare și să permită o lectură continuă, pe care am încercat să o facem cât mai plăcută și utilă prin note explicative. Am publicat, de asemenea, un interviu cu Doina Blaga despre Ovidiu Bîrlea, am luat legătura cu alte rude ale folcloristului, inclusiv cu instituțiile din Mogoș și Bucium – locuri unde Bîrlea își are rădăcinile – și am obținut fotografii inedite, pe care le-am grupat sub titlul O lume în imagini. De asemenea, ediția conține schițele bio-bibliografice ale celor doi corespondenți, precum și un indice de nume și locuri. Din scrisori, reies legăturile de familie, grija și atașamentul lui Bîrlea față de cei apropiați, față de mama și fratele său, monseniorul Octavian Bârlea, dar și aspecte legate de modul în care și-a gândit o parte din operă, în special proza. Scrisorile ne apropie de prozatorul Ovidiu Bîrlea, relația dintre cele două dimensiuni ale operei sale fiind destul de clară. Toate toponimele din scrisori se regăsesc și în proza sa, care este una eminamente autobiografică. Pe volumul Șteampuri fără apă îi scrie nepoatei: „Doinei Blaga, o carte care trebuie să o intereseze și altfel decât strict profesional”, o carte în care Bîrlea prezintă trăsăturile atipice ale buciumanilor: „Era o altă lume, dulce și amară, râvnită și afurisită, bogată și săracă, unde se lucra îndrăcit și se petrecea înfricoșat”2. Tocmai de aceea, o eventuală monografie Ovidiu Bîrlea ar trebui să pornească de la corespondența cu membrii familiei și de la proza sa. La 100 de ani de la nașterea lui Ovidiu Bîrlea, scrisorile îi dezvăluie personalitatea și îl pun într-o lumină pozitivă, oferindu-ne imaginea unui om intransigent, ironic, sincer și extrem de corect, calități ale uneia dintre cele mai complexe personalități ale Apusenilor și, cu siguranță, cel mai important folclorist român din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Volumul al doilea din seria amintită este „Musa” – implicații naționale. Folclor poetic într-o revistă manuscrisă din secolul al XIX-lea3, publicat la Editura Andreiana, a Mitropoliei Sibiului, deoarece valorifică materiale inedite, în special de folclor poetic, din revista manuscrisă „Musa” a Societății de lectură „Andrei Șaguna”, de la înființarea căreia s-au împlinit 150 de ani! Am avut șansa să lucrez la acest volum cu profesorul Virgiliu Florea, care îl avea în plan cu mulți ani în urmă, la sugestia lui Ion Mușlea! Cartea se încadrează, alături de alte restituiri folclorice de acest gen, în reconstituirea unei imagini cât mai complete a liricii populare din Transilvania. Conține 550 de cântece, doine, strigături, balade și colinde culese în cea mai mare parte din Transilvania, publicate în revista manuscrisă „Musa”, de 27 de studenți teologi în perioada 1871-1907. Textele au fost copiate de profesorul Virgiliu Florea în 1967, iar între timp, din cele 35 de volume ale revistei „Musa”, au mai rămas doar 12, prin urmare restituirea lor a fost posibilă tocmai datorită manuscriselor profesorului Florea. Pe lângă glosar, sumarul după primul vers și alte capitole imperios necesare unei astfel de ediții, am realizat și scurte fișe biobibliografice ale culegătorilor de folclor, pentru că am vrut să urmărim și preocupările lor folclorice ulterioare. Culegerea folclorului prin intermediul elevilor și studenților capătă la Musa proporții neobișnuite, împlinindu-se în chip magistral, printr-un interesant tandem cu „Telegraful român” sau cu „Tribuna” lui Slavici. Alături de cele două ziare sibiene și împreună cu ele, Musa – revista manuscrisă a teologilor și pedagogilor din orașul de pe Cibin – a contribuit din plin la pregătirea acelor elite românești care au avut un rol important în momente istorice deosebite precum Memorandumul (1891-1892) sau Marea Unire de la 1918. Mai mult, în perioada 1916-1918, un număr însemnat de absolvenți ai Institutului sibian au primit ani grei de închisoare sau au fost deportați în Ungaria, ca urmare a atașamentului lor față de valorile specific românești. Așadar, am încercat să punem în evidență locul revistei „Musa” în contextul celorlalte reviste manuscrise din Transilvania, dar și să aducem în atenție activitatea colaboratorilor „Musei”, dintre care amintim aici pe: Vasile Bologa, Laurențiu Ciorbea, Ioan Duma, Iosif Gomboș, Valeriu Literat, Ioan Pavel, Ioan Teculescu.

Cel de-al treilea volum din serie, Folclor din Valea Sebeșului4, valorifică materiale reprezentative pentru literatura pastorală culese în perioada 1954-1959 de profesorii Nicolae Munteanu, Constantin Pașoiu, Pimen Constantinescu din Sibiu și Elisaveta Imbăruș din Sebeș-Alba – membri ai Cercului de Etnografie și Folclor înființat în 1954 pe lângă Filiala Sibiu a „Societății de Științe Istorice și Filologice”. Volumul, reprezentativ pentru literatura populară din Valea Sebeșului (Șugag, Tău, Mărtinie, Nedeia din Șureanu, Căpâlna, Sebeșel, Sebeș), aduce în atenția specialiștilor, dar și a amatorilor de folclor, literatura pastorală de la mijlocul veacului trecut, deceniul cinci al secolului al XX-lea fiind ultimul în care s-a mai putut vorbi de folclor autentic.

„Documente inedite”, nr. 4, intitulat Sebeșu de Jos – sub semnul identității5,recuperează, din aceeași arhivă a institutului nostru, trei culegeri de folclor realizate în perioada 1953-1960, de două personalități ale disciplinei, profesorul Gh. Pavelescu, ajuns, în urma mai multor restructurări, dascăl la Sebeșu de Jos și Pimen Constantinescu, fostul asistent al prof. Ramiro Ortiz de la Universitatea din București. Cea de-a treia culegere este semnată de învățătoarea Maria Stoica, directoarea Școlii generale din Sebeșu de Jos. Textele care alcătuiesc această antologie valorifică parte din tema noastră de plan axată pe recuperarea unor culegeri din perioada 1953-1970, ale membrilor „Cercului de etnografie și folclor” de la Sibiu.

Numărul 5 din seria Documente inedite urmează să apară până la sfârșitul acestui an și este intitulat Caiet de versuri, semnat de Constantin Prică din Tilișca, datat 1869, pe când era cătană împărătească la Fiume (Triest) Croația.

Documente inedite este un proiect gândit în 10 volume pe care sperăm să le publicăm până în 2023. Din tematica viitoarelor volume, menționăm, orientativ, următoarele titluri: Pimen Constantinescu și cultura tradițională; Gh. Pavelescu în arhiva de folclor a Institutului de Cercetări Socio-Umane din Sibiu; Ion Delu – folclorist; Cântece și jocuri de copii (la români și sași); Arhiva de folclor a ICSU Sibiu: corespondență și alte manuscrise.

______________

* Documente inedite. Corespondență Ovidiu Bîrlea – Doina Blaga, ediție îngrijită și adnotată de Andreea Buzaș, prefață de Ilie Moise, Alba Iulia, Editura Centrului de Cultură „Augustin Bena”, 2017, 236 p.

Corespondență Ovidiu Bîrlea – Doina Blaga, ediție îngrijită și adnotată de Andreea Buzaș, prefață de Ilie Moise, Alba Iulia, Editura Centrului de Cultură „Augustin Bena”, 2017, 236 p.

2 Ovidiu Bîrlea, Șteampuri fără apă, București, Cartea Românească, p. 8.

3 „Musa” – implicații naționale. Folclor poetic într-o revistă manuscrisă din secolul al XIX-lea, ed. îngrij., note bibliogr., indici şi glosar de Virgiliu Florea şi Andreea Buzaş; pref. de Ilie Moise, Sibiu, Editura Andreiana, 2018, 322 p.

4 Folclor din Valea Sebeşului, texte stabilite, studiu introd., note şi bibliografie de Ilie Moise, Bucureşti, Editura Etnologică, 2018, 122 p.

5 Sebeșu de Jos – sub semnul identității, texte stabilite, studiu introd., note, anexe şi bibliografie de Ilie Moise, Sibiu, Casa de Presă și Editură Tribuna, 2019, 156 p.

***

Un epistolar etnografic

Dedicația editoarei, un fel de motto extrem de sugestiv, „Lui Ion Mușlea, împreună cu care mi-ar fi plăcut să lucrez această carte”, anunță ideea de continuitate a eforturilor științifice ale precursorilor, pusă în practică magistral în paginile care fac obiectul acestei prezentări.

Studiul introductiv al Cosminei Timoce-Mocanu,intitulat inspirat și ușor sentimental, Șapte sute cincizeci și cinci de autori în căutarea unui personaj: Arhiva de Folklor a Academiei Române (p. 11-83), este excelent documentat și cu o structură echilibrată: 1) Extensiunea schimburilor epistolare; 2) Semnăturile Culegător/ Colaborator/ Colecționar/ Colportor/ Muncitor/ Bun român și oamenii din spatele lor; 3) „Doresc să Vă cunosc părerea științei respective, cum se adună acest material?”; 4) „Când citesc bogăția obiceiurilor din alte ținuturi, parcă nu m-aș arăta Arhivei cu ceea ce posed!”; 5) „Cât se muncește pentru un chestionar, până vezi o copie în caietul pentru Arhivă …”; 6) „Vă spun, Dle Director, că, în județul în care mă aflu, obiceiuri, credințe, dansuri vechi etc. se duc ca pe gura lupului”; 7) Ion Mușlea în „șaptesprezece ani de viață. Cei mai buni!”.

Practic, volumul valorifică dosarele păstrate în Institutul „Arhiva de Folclor a Academiei Române” de la Cluj, conținând scrisori schimbate între Ion Mușlea și respondenţii la chestionarele Arhivei de Folklor a Academiei Române, în perioada 1930-1949. Scrisorile sunt inedite, cu excepția celor 12 către și de la preotul profesor Victor Ioan Oprişu, publicate de Ioachim Lazăr.

Primul volum cuprinde 967 de documente, explicate de editoare prin 215 note, iar cel de-al doilea, 1062 de documente și 165 de explicații.

Atât documentele, cât și informațiile oferite de Cosmina Timoce-Mocanu, ne poartă în culisele folcloristicii de altădată. Aflăm structura celor 13 chestionare trimise de Mușlea, pe teme dintre cele mai interesante: calendarul poporului, obiceiuri de vară şi primăvară, Crăciunul, credinţe şi povestiri, tovărăşiile de feciori, teatrul religios, naşterea, botezul şi copilăria, moartea şi înmormântarea, credinţe despre duhuri şi fiinţe fantastice, animalele în literatura poporului român, casa, gospodăria, viaţa de toate zilele, cosmologia populară etc. Aflăm, de asemenea, despre „instrucţiunile pentru culegerea datelor şi alcătuirea răspunsurilor”, pe care Mușlea le-a adunat într-un util ghid metodologic destinat informatorilor (învăţători şi preoţi de la ţară, studenţi, militari, ţărani, funcţionari etc.). Printre aceștia regăsim și folcloriști mai cunoscuți, precum: Gh. Alexandrache, Ion Barna, Victor Brătulescu, Gheorghe Cătană, G.F. Ciauşanu, Dumitru Colţea, N. Dumitrescu Bistriţa, Aurel Filimon, E. Ar. Zaharia etc.

Nu lipsite de importanță sunt datele despre stipendiile Arhivei de Folclor, Ion Mușlea găsind soluții să răsplătească material eforturile celor pentru care chiar și costul expedierii poștale era o problemă.

Un alt aspect important este cel care vizează tocmai preocupările științifice ale lui Mușlea, pe aceste teme insistând sau revenind cu solicitări: icoanele pictate pe sticlă, Miorița etc.

Pe lângă răspunsurile pertinente, găsim relatări privind activitatea științifică de culegere a folclorului a unora dintre respondenți, dar și mărturisiri savuroase privind soarta disciplinei: cei ce culeg folclor, vai!, „umblă după potcoave de cai morți”; „Vă spun, Dle Director, că, în județul în care mă aflu, obiceiuri, credințe, dansuri vechi etc. se duc ca pe gura lupului” etc.

Prin acest demers științific uriaș și extrem de solicitant, Cosmina Timoce-Mocanu a reușit să aducă un binemeritat omagiu lui Ion Mușlea, dar și-a asigurat și un loc aparte în peisajul științelor etnologice românești.

_____________________

*Ion Mușlea. Schimburi epistolare cu respondenții la chestionarele Arhivei de Folklor a Academiei Române. Vol. I și II. Ediție critică, note și studiu introductiv de Cosmina Timoce-Mocanu.  Prefață de Ion Cuceu, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2014-2015.Volumul I: A-L, 2014. 706 (+9) p.;Volumul II: M-Z, 2015. 684 (+10 p.) cu ilustrații: hărți, documente, portrete.

***

Marius LAZĂR

O carte nouă despre antropologia de teren în Europa de Est1

Cel care dorește să înțeleagă mai îndeaproape specificul antropologiei ca domeniu și câmp de cercetare în fostele țări-satelit ale Uniunii Sovietice din ultimelor decenii ale socialismului, laolaltă cu transformările aduse disciplinei de epoca postsocialistă, poate consulta cu folos recenta culegere de studii coordonată de Raluca Mateoc și François Ruegg privind cercetările de teren efectuate în regiune de câțiva antropologi de naționalități diverse, cu stagii de formare academică dintre cele mai diferite și cu stiluri relativ distincte de abordare a muncii de teren. Fără să aibă ambiția unei reflectări complete a fenomenului – și, de asemenea, fără să se autopropună drept inițiativă capabilă să contureze direcții de evoluție a antropologiilor est-europene – cartea stârnește interesul prin studiile de caz reunite și prin conținutul autoreflexiv pe care îl oferă invitația oferită autorilor de a revizita propriul parcurs de cercetare, demersul lor plasându-se astfel la egală distanță între confesiune, rememorare și reflecție analitică. Confesiunile lor trimit mai ales la terenurile derulate în România, Bulgaria și Slovacia, înainte și după căderea „cortinei de fier”. Fiind vorba de cercetători deopotrivă occidentali și indigeni, luările lor de poziție completează un curent interogativ ce își trage substanța din meditația asupra procesului de constituire a antropologiei ca discurs academic în context postsocialist, pornind de la efectul catalizator pe care exemplul cercetătorilor vestici l-au produs asupra colegilor lor din Est  – un demers ilustrat, cel puțin pentru cazul românesc, și de câteva publicații anterioare a căror mențiune poate contribui la completarea tabloului schițat aici2.

Autorii „străini” prezenți în acest volum reprezintă școli diferite și tipuri distincte de practici de cercetare. Katherine Verdery, Gail Kligman și Steven Sampson – nume deja cunoscute publicului de la noi – sunt cercetători americani centrați în mai mare măsură pe terenul de lungă durată, intensiv, din România, în perioade acoperind stagii de teren și înainte și după 1989, atenți mai ales la specificul relațiilor sociale și conținutul transformărilor post-socialiste din Europa de Est. Carol Silverman și Gerald Creed, în schimb, (americani la rândul lor) au acoperit, tot prin sejururi lungi, mai ales regiuni din Bulgaria, interesați preponderent de cultura grupurilor locale romany (Carol Silverman) sau de relațiile agrare socialiste și postsocialiste (Gerald Creed). Pe de altă parte, „străinii” de proveniență vest-europeană din această selecție (elvețienii Christian Giordano și François Ruegg) practică un demers mai curând comparativ, punând în relație procese similare ce evoluează în contexte regionale și culturale mult diferențiate. Acesta e cazul lui François Ruegg, ajuns la etnologie dinspre istoria artelor și studiul arhitecturii vernaculare. Aflat la studii în Franța în căutarea unui teren în vederea definitivării unei dizertații de master – și după câteva experiențe descumpănitoare de antropologie „acasă” (într-o regiune din Sudul Franței), Francois Ruegg va intra repede în contact cu România (la începutul anilor 70) prin intermediul lui Paul Stahl, director de studii pe atunci la École des hautes études din Paris, unde va practica un soi de teren itinerant asistat de etnografi din București. Alături de aceștia, Ruegg va cunoaște experiența (oripilantă pentru autor) expedițiilor de cercetare de durată scurtă ale folcloriștilor, soldate cu obținerea de „trofee” desprinse din patrimoniul etnografic material și imaterial local (obiecte domestice, înregistrări de cântece și texte folclorice etc.). În continuarea acestui tip de „nomadism” etnografic, sondează de asemenea spațiul iugoslav (Croația și Bosnia) ar apoi cel polonez, pentru a reveni după 1989 în România, prin sejururi scurte, împărțite tematic între observarea diversității etnice, inclusiv a specificului arhitectonic al „palatelor” noilor îmbogățiți și monitorizarea politicilor naționaliste ale primului deceniu postsocialist. La rândul său, înainte să fie tentat să vină să predea cursuri în România în perioada anilor 2000, Christian Giordano lucrase extensiv pe un teren din Sicilia, unde studiase fenomenul corupției și al impactului Mafiei asupra țesutului comunitar – iar după căderea zidului Berlinului în Bulgaria și Malaezia – abordase dintr-o perspectivă deopotrivă sociologică și antropologică, studiul rețelelor bazate pe întrepătrunderea relațiilor de rudenie, de prietenie dar și de clientelism. Una dintre concluziile de ordin general ale acestor studii comparative duceau la ideea că neîncrederea în autorități și emergența spontană a unor sisteme de complicități informale în interiorul acestor societăți marcate de sărăcie adânceau prăpastia creată între legitimitate și legalitate. Într-un spirit cumva eclectic și eliberat de constrângerile școlilor anglo-saxone ce tindeau să marcheze din ce în ce mai strict granițele dintre sociologie și antropologie, Giordano își propunea totodată, astfel, să facă aceste discipline să fuzioneze într-o formă de antropologie politică inspirată de teoria sociologică a grupurilor informale și totodată multiculturalism. Relația cercetătorilor europeni cu țările din Europa de Est este însă la fel de apropiată precum în cazul colegilor americani, împărtășind în perioada socialistă aceleași dificultăți de documentare, datorate intruziunii instituțiilor de supraveghere ale statului în relația cercetătorilor cu subiecții – un aspect documentat amplu de Katherine Verdery pe cazul românesc3.

Volumul nu se organizează însă doar în jurul faliei ce separă Vestul și Estul în maniera de a apropria cercetarea antropologică (deși aceasta este una dintre distincțiile de maximă relevanță ce definesc practicile de cercetare din Europa de Est), ci deschide mai multe paliere de reflecție privind diferențele în variatele filosofii și stiluri de înțelegere a relației cu un teren specific din partea antropologilor „vestici”, precum, de asemenea, impactul diferențiat pe care îl are contactul cu antropologia ca „știință occidentală” asupra celor care, în această regiune, practicau diverse forme de teren sub umbrela etnografiei de tip folcloristic sau sociologiei. La toate acestea se adaugă diferențele de viziune generate de o abordare multi-sited, comparativă, față de una single-sited a terenului, sau perspectivele diferite asupra obiectului cercetărilor datorate duratelor mai lungi sau mai scurte de sejur în regiune. Este vorba, mai precis, de posibilitatea oferită cercetătorului – singur sau în cuplu – de a se instala în teren pe o durată mai lungă (de cel puțin un an, conform cerinței malinowskiene) sau de a fi constrâns să își reducă sejururile la perioade de două până la patru săptămâni – acest din urmă caz compensând compresia de timp prin efort intensiv sau afiliere la echipe ce funcționează aidoma unor corpuri expediționare, precum în campaniile de odinioară le „gustienilor” din Școala sociologică de la București. Aceste alternative se suprapun peste un set de opțiuni conceptuale și metodologice oferite de sociologie, folcloristică și antropologie – toate asimilabile generoasei etichete de „știință socială”, dar care vin cu constrângeri de tip diferit, adesea conflictuale, precum divergența dintre pozitivismul antropologic-„biologist” (de tipul celui cultivat în România de Institutului Reiner) și interpretativismul antropologiei culturale sau poziționările în raport cu o perspectiva dominant culturalistă sau una sociologizantă, în tradiția „antropologiei sociale”. Nu pe ultimul loc în această listă de oportunități alternative se situează raporturile de putere implicite ce decurg din tipul de formație și proveniența cercetătorilor: subordonați unui plan de carieră în care contribuția personală la avansul disciplinei favorizează  traseu academic de tip universitar sau arondați unor institute mari, ce impun planuri de cercetare de ansamblu, în conformitate cu strategii de acroșare a unor proiecte științifice cu rol strategic în economia instituției. 

Cazurile prezentate de cercetătorii indigeni – din păcate subreprezentați în această culegere – oferă indicii revelatoare mai ales asupra condițiilor în care practica terenului era subordonată unor cerințe administrative sau politice mai curând ostile antropologiei de tip occidental, suspicioase în raport cu orice relatare capabilă să pună în conflict versiunea construită ideologic asupra lumii socialiste și  realitatea empirică. Astfel, pentru românul Gheorghiță Geană, absolvent de filosofie angajat înainte de 1989 la Institutul Academiei fără o pregătire specială în științe sociale – dar ajuns după revoluție conducător al Departamentului de Antropologie Culturală la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer” al Academiei și profesor de antropologie la Universitatea din București – drumul spre profesionalizarea în antropologie făcuse trecerea de la deținerea unui capital mai curând teoretic de cunoștințe spre cercetarea empirică și achizițiile practice generate de contactul cu terenul. Este vorba însă de o experiență deopotrivă formativă și demobilizantă, în condițiile în care ea era talonată, deopotrivă, de apropierea benefică de unul dintre cercetătorii cu experiență ai Școlii sociologice de la București (Vasile Caramelea, „recuperat” în perioada comunistă ca cercetător la Academie) și de cenzura pozitivistă inspirată de mentalitatea dominantă a unor cercetători de formație bio-medicală, pentru care abordarea subiecților cercetați și a interacțiunilor dintre ei e privită dintr-o o perspectivă clinică, apropiată unei antropologii biologice revolute.

Un alt parcurs – și un alt mod – de a depăși aceleași bariere ideologice îl evidențiază profesorul ceh Petr Skalnik, ale cărui ambiții de a deveni antropolog africanist sunt deturnate în anii 70 de către establishmentul intelectual al perioadei de practica instituționalizată a terenului etnografic orientat spre lumea rurală, cu evitarea dezvăluirii transformărilor sociale efective ale „socialismului real” și cenzurarea opțiunii pentru un stil de abordare tematică influențată de modelele occidentale. Aceasta va însemna pentru cercetătorul ceh cantonarea în studii de teren derulate în nordul Slovaciei, zonă unde se va stabili permanent și „naturaliza”, adoptând o formă de „indigenat” ce îi va permite să dezvolte o antropologie „acasă”, axată pe decriptarea structurilor  și proceselor sociale locale, ghidată metodologic de manuale redactate de clasici ai antropologiei structuro-funcționaliste britanice.  Soluția salvatoare pentru Skalnik a fost însă obținerea de mobilități academice internaționale care i-au permis mai apoi instalarea ca cercetător independent sau profesor în universități străine de renume și îndeplinirea visului său de africanist practician pe terenuri exotice.

Mărturia lui Zoltan Rostas dezvăluie un traseu ce pornește de la experiența de jurnalist și sociolog atras de reconstituirea istorică a condițiilor în care a apărut și a evoluat Școala sociologică de la București, pornind de la interviuri luate la începutul anilor 80 supraviețuitorilor ai acestei mișcări intelectuale. Rostas e angajat într-un demers de tip istorico-antropologic de reconsiderare critică a rolului jucat de această grupare în configurarea câmpului cercetării sociale în România și acreditarea unui model de teren pliat pe munca în echipă și diviziune pe specializări a sarcinilor de cercetare,  subordonate proiectului metodologic gustian. Studiul lui Rostas completează axa diacronică ce ordonează mărturiile din Recalling Framework, punând în evidență continuitățile, rupturile și crizele pe care le-a cunoscut cercetarea socială din această regiune.

Așezând față în față prezențele occidentale și cele indigene din acest volum se poate lesne identifica rolul benefic jucat de conjuncția acestor perspective. Cercetările occidentalilor au fost un catalizator atât pentru constituirea unui câmp de reflexie și cercetare antropologică în Europa de Est cât și pentru coagularea unui spațiu academic pliat pe așteptările și instrumentele de legitimare științifică impuse de un tip de specializare modelat global. Raporturile de putere simbolică dintre global și local sau dintre Est și Vest (dar și din interiorul lumii Vestice, date de competiția între tradițiile britanice, franceze sau americane) sunt tranșate în funcție de forțele care reușesc să impună patternuri de recunoaștere academică și consacrare universale. Din acest punct de vedere, distincția dintre antropologia ca disciplină academică și antropologia ca practică de teren pune în valoare modalități specifice de legitimare, aflate însă într-o competiție din ce în ce mai puțin echilibrată, datorită eroziunii modelelor locale – și, implicit, a influenței pe care o exercită institutele moștenite din epoca socialistă. În cazul parcursului de profesionalizare academică, el apare tot mai mult asociat cu fenomenul achiziționării unei diplome doctorale în Vest, modelul american fiind însă acela care prevalează îndeobște – un efect ce întărește hegemonia globală a Statelor Unite și în plan intelectual, în dauna parcursurilor legitimate local. Cu o astfel de balanță în curs de accentuată dezechilibrare, nu e întâmplător faptul că o bună parte a cercetătorilor din această zonă au cunoscut după 1989 un proces de „rebranding” a identității profesionale, trecând pe nesimțite de la autoapelativul de  „folclorist” la cel de „etnograf”, pentru a aluneca apoi pe nesimțite spre denumirea de „etnolog” (antropolog à la française) și apoi – finalmente – „antropolog cultural”, fără ca structura conceptuală a disciplinei practicate și modalitatea de abordare a terenului să fie prea mult transformate în raport cu tradiționala „culegere de folclor”. Dar cartea de față nu își propune nici să ofere un diagnostic al transformărilor disciplinare survenite în câmpul studiilor antropologice din Europa de Est, nici să judece sau să ierarhizeze. Ea oferă totuși un bun prilej de revizitare a statutului recent al științelor sociale pe multiple paliere și de regândire a strategiilor acestora de dezvoltare în această parte a Europei.  

_____________

1 Raluca Mateoc, François Ruegg (eds). Recalling fieldwork. People, Places and Encounters, LIT Verlag GmbH & Co. KG Wien, Zweigniederlassung Zürich, 2020. Raluca Mateoc este cercetător postdoctoral al universităților din Fribourg și Geneva iar François Ruegg profesor (emeritus) al Institutului de Antropologie Socială a Universității din Fribourg.

2 Merită menționat aici volumul colectiv coordonat de Magyari‐Vincze, Enikő, Colin Quigley, and Gabriel Troc (eds). (2000). Întâlniri multiple. Antropologi occidentali în Europa de Est (Multiple Encounters. Western Anthropologists in Eastern Europe), Cluj: EFES, precum și un grupaj recentă publicat în Studia Universitatis Babes-Bolyai Sociologia – numărul 2/2018, în cadrul unui număr tematic asupra terenului din România al antropologilor americani în perioada anilor 70-80, reunind rememorări ale lui Steven Sampson, David Kideckel, Sam Beck și Steven Randall – membri ai unui grup informal semnificativ autointitulat The University of Massachusetts Romanian Research Group).

3 Vezi: Katherine Verdery, Viața mea ca spioană. Investigații dintr-un dosar de securitate, Editura Vremea, București, 2018.

[Vatra, nr. 1-2/2021, pp. 100-111]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.