Coman ȘOVA

Steaua de aur

Nu întotdeauna când  te strigă cineva

trebuie să stai,

nici atunci când te cheamă  pe nume

nu răspunde nerăbdător la chemări –

şi gâdele te poate striga.

Nu întotdeauna trebuie să stai

la culoarea semaforului,

mai ales când e ora înaintată.

Lasă-i să alerge după tine,

să înjure că nu te prind –

zborul în linie dreaptă

e o ţintă bună pentru vânători.

Fă slalom!

Dispari în nouri de zăpadă, de praf,

dispari în mulţimea ocrotitoare,

poartă un fulgarin cu patru feţe,

o şapcă de licean în buzunar, dar mai ales

poartă libertatea la tine

cum poartă cerbul steaua lui de aur.

În frunte.

*

Aievea

Tu, cel ce cunoşti măsura speranțelor

puterea trupului capătul suferinței

tu, care pluteşti în memorie

pe coama veacurilor

prieten la cataramă cu Ecleziastul

cel ce a văzut aievea deşertăciunea

mâncătorule de nopți şi de zile

suferind la patruzeci de ani

de  neîmplinire

nu‐i aşa

că întreaga viață

învățăm…

A muri?

*

Ruga fierarului

Doamne, dă‐mi un ochi de soare

să torc fir de bronz pentru greblat,

dă‐mi din lăstărişul forței Tale

râvnă‐n meşteşugul ce mi‐ai dat.

Fă din fier să crească bogății,

țărna să se facă portocale –

şi să coacem roada sântelor‐mării

la zeițe tinere în poale.

Doamne, dă‐mi şi rodii, pâine caldă, vin,

strigătul copiilor ce‐aşteaptă

să se işte‐n aer de pe şoldul plin,

ca să‐mi ducă sângele în faptă.

*

În păstrarea apei

Ca un păstrăv

alunec, semn şi culoare,

săgeată împotriva curgerii

purtându-mi povara poemelor

către izvoare.

Sărind peste pietre şi valuri,

prin aer,

în susul sângelui

cu amurgul în spate,

alerg pentru a-mi lăsa la loc sigur

comoara cuvintelor mele de-acasă

în păstrarea apei…

*

Din zadar

S-au trimis păsări de pradă planând

în nopţile de ceară cu veghea adormită,

trec lungi prevestiri până când

ne prăvale în ziua aceasta oprită.

S-au trimis păsări de pradă şi ieri,

cu zborul mut şi ochii scurşi,

iar vulpi de aer vin din nicăieri

ca să ucidă puii albi de urşi.

O, Îngere, acoperă-mă-n ceaţă,

nici cerul nu mai e cum ştii.

Priveşte iarna care-aşteaptă-n faţă

şi fii aici, în preajmă-mi fii.

Nu mai cunoşti o lume unde

purtai brăţări de piatră, tu,

părere albă dispărută-n unde

şi-ajunsă clar în sângele de-acu’.

Eu te-am chemat şi-atuncea, dar

n-ai mai ajuns în noaptea-n care

cădeau mari aştri din zadar

şi urşii albi ucişi păreau  ninsoare.

*

Durere de dragoste

Plouă cu femei singure

şi câini de gheaţă vagabonzi,

plouă pustiu

cu statui fără chip.

Şi dincolo de ploaie e tot ploaie,

şi dincolo de tot încep fantomele,

şi unde se termină ele,

începe ea.

Femeia colorează aerul cu ţipăt,

cu insomnii, cu forme,

când plopii ard de seminţe.

Chiar aici, în miezul oraşului,

singurătatea vine de pretutindeni,

nimic parcă,

nimeni parcă, deloc parcă.

Doar o durere de dragoste

care nu trece cu ceaiuri.

*

Altă vârstă

M-a absorbit şi această zi de 17

precum m-a absorbit

o altă vârstă,

peste noapte.

Acum stau confortabil

ca într-un şarpe boa

şi plin de curiozitate

aştept

să văd

ce se întâmplă.

***

Lena CHILARI

seria celor 11 mii ochi, poezie post-debut

în cafeneaua bukowski lumea este îngustă la minte 
ouă & cârnați & fasole & linte 
împrăștiate sunt în loc de ochi 
diavolul miroase slăbiciunea & minima decență umană 
lebăda cu penaj imaculat este jumulită 
gătită în fri(ș)că & mușcată de gât 
la biserica fortificată cu unsprezece turnuri 
& o poartă de fier 
ochii mădălinei 
verzi ca d e z g u s t u l 
gri ca tristețea 
albaștri ca v u l n e r a b i l i t a t e a 
așteaptă singuri la masa de cleștar din cafenea 
să i se aducă fericire 
dar & o cafea făcută la ibric ca să nu adoarmă până 
când o primește 

am fost criticată pentru poezia mea 
care e bună & rea 
frumoasă & urâtă
directă & dezgustătoare 
   e x a c t  c a  m i n e 
de atunci m-am simțit ca-n copilărie 
căzută în râul înghețat din sat 
dezgolită la sobă 
batjocorită de mamă 
rece ca un hoit 
dar speriată ca o pradă 
în timp ce niște ochi străini 
de femei mature & fetițe 
împinse din vaginul lor 
și-au fixat privirea spre mine 
– îmi mănânc genunchii osoși 
ca să nu-mi vadă măruntaiele fragile 
& mă uit în craniul lor crăpat  
de unde ies molii 
& un straniu miros de mucegai 
îmi pun instinctiv mâinile la față 
apoi la craniu 
& găsesc un șarpe încolăcit 
ce mă mușcă în timp ce țipă ascuțit 
de exact o  e t e r n i t a t e & 11 timpi 
la rând 

fiul meu cu pijamaua albastră 
își aduce trenulețul pe genunchii mei 
— tata, ești cale ferată 
fiul meu nu știe cu ce-l hrănesc mâine 
la ce școală îl duc peste doi ani 
cum îl accept dacă îi plac băieții 
sau fetițele de culori diferite 
fiul meu nu știe cum îl apăr când este lovit 
de o mașină sau scuipat în ochi de puștii mai mari
fiul meu nu știe ce facultate o să alegem 
fiul meu nu știe ce durere este să fii părinte 
fiul meu nu știe că vocea lui este muzica mea favorită 
fiul meu nu știe dar înțelege atât de multe 
…………………………………………………………
tot ce știe fiul meu este că sunt o cale ferată 
pe unde trenulețul lui are voie să pornească 
liniștit – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

dansatoarea în întuneric 
cu colanții verzi & ochii migdalați 
s-a înscris la un concurs de frumusețe 
i s-a zis că e scundă grasă stângace 
& au aruncat cu pietre & roșii în ea 
colanții rupți & ochii smulși de juriu 
au fost incinerați într-un rug colectiv 
care a luminat întreaga încăpere subterană 
& a ținut cald tuturor celor bineveniți 
pentru a admira norma & ordinea socială
cu cea mai mare dedicare (im)posibilă

pletele tale dalbe & ochii roșii 
sunt cele mai frumoase lucruri de pe pământul meu 
mă respingi de fiecare dată 
dar tac pentru ca într-o scurtă zi să-mbujorez
atunci când te revăd 
mi-am propus într-o iarnă să citesc unsprezece mii de cărți 
                           & le-am citit 
iar pe tine te las până când păru-mi negru 
ca smoala va însuri 
la marginea orbirii noastre cu dinții de lapte căzuți 
în cafeneaua bukowski de unde am venit pentru prima dată 
                           d e  m â n ă 
urcând scările de lângă felinarul unde fusesem odată părăsită
de către altcineva

mama îi făcuse compot de gutui de peste Prut 
iar fecioara sorbise & înghițise toate patroanele
dați-i iubire celei ce e rănită 
dați-i atenție celei ce e abandonată 
n-o lăsați să putrezească-n sine 
ca restul realității eminesciene 
vă făgăduiesc că această realitate 
              n u  e x i s t ă
cum nu există flori mirositoare în loc de 
                  e x c r e m e n t e 
știu că te risipești odată ce deschizi internetul 
                         &  t e  e x p u i 
odată ce îți vezi liniștită de drum & explodezi 
pentru că e un atac terorist în zonă 
pentru că ai râs de caricaturile charlie hebdo & ți s-a tăiat capul 
pentru că ești medic din uniunea sovietică 
iar în europa nu ți se echivalează diploma 
& ești nevoit din domn’ doctor să devii 
un șobolan jegos & neînsemnat 
de care se tem gospodinele în bucătărie
până nu chem autoritățile să te extermine 
odată & pentru totdeauna

***

Nicolae LEAHU

Poeme recreaționale

 (… ovidice )

Stau în casă

Încarantinat:

                       stau, stau

                                      printre mailuri,

directive, regulamente, mușcate-nflorite

                                          și alte cuvinte.

Mozzy, în poza oficială, mult mai cuminte

ca de obicei. Stau, stau,

iar el (Surică!) – niciun  „miau!”.

Pruncul, în camera lui, jonglează electronice;

Raisa, între bucătărie și sufragerie,

joacă simultane (precum Kasparov)

cu borșurile, iahniile și cele metodice.

Mint, un poco. Am fost (jumătate de oră) la Catedră

să hidroameliorez trandafirul chinezesc,

ficușii și alte ființe botanice.

                                Sărmanele! Și ele pătimesc!

Mai ales trandafirul. Sînt doi: … licențiesc!

Are doi muguri, dar tînjește după

forfota aia, literară, română și universală;  după

Gao Xingjian, franțuzitul,  sau cine știe după

                                             ce guadelupă

adusă-n spațiul sacrosanct de Maria,

Anatol, Margareta, de vreo Valentină

sau, încă acum un deceniu (demuuuult,

parcă-ar fi fost în era lui Traian!),

de Lucia, Tatiana sau Adrian. 

În tot cazul, l-am găsit trist. L-am (și i-am)

                                                       mîngîiat

pe frunze, cu mănușile puse. N-a (și n-au)

                                                       tremurat.

Mi-a(u) și zis: „Numai Natalia,

Daniela și Corina mai sună, au mai sunat!”

Mai rabdă puțin, i-am (și le-am) zis,

vor veni și vremuri mai bune.

Scăpa-vom de huni, de varegi

                                     și de semilune

și vom ieși afară să sărbătorim

zdrobirea pochemonilor ăștia

ținîndu-ne de mînă. Vom merge așa

ziua întreagă, dar poate și-o săptămînă;

topăi-vom  la  piață, la mall, în parc,

pe falezele Răutului, la Disneyland.

Povestea e tristă, dar are și happy end.

M-a ascultat, clipind, din cei doi muguri,

ascunzînd tandrețea în ruguri

                                            de petale

și-n alte seducții vegetale.

Am trecut și pe la lăptărie,

să ascult ce mai spun babele

care cumpără sare, en gros, și chibrituri

pentru mileniul următor, dar și pentru

tot felul de rituri

                         eliadice și balcanice.

Nici zare de babă! M-am burdușit

cu chefiruri, am urcat scările.

Cam multe. Acum sînt în baie.

                          N-o fac pe nebunul.

Stau de vorbă (în ordine inversă!)

cu șamponul și cu săpunul.

P.S. Sublima conversație

poate ține și-o recreație.

*

Bărbierul din Sevilla

                                                         la Bălți

Kafkiană întindere, mijire,

                                          trezire.

Parcă am visat, parcă n-am visat,

Parcă eram eu, parcă era altcineva.

Da, și la Rimbaud găsim așa ceva,

                                                     curat-

                                                  Necurat:

                               „EU este altcineva!”

Și, totuși, să merg, pe întuneric, în tindă.

Pîș-pîș. Ajung. Duc mîna la întrerupător

             cu un aer profesoral, multeștiutor

și aprind lumina.

                           Mă uit în oglindă.

Fac înconjurul așa-zis vizual al antreului,

                  dar mă regăsesc în aceeași tindă.

Mă uit (mă holbez, mai intens) în oglindă.

Incredibil, dom ҆ le, beznă

                                        -beznă!

S-o tai calup și s-o duci la piață,

                                       dis-de-dimineață,

cu toate rațiunile epistemologice,

interdicțiile Curții și olecuțele dodonice.

Într-un tîrziu

                     (cîrmîziu),

zăresc o șuviță

                       de luminiță.

                                          Și-atît!

Mă uit și mai bine.

                             Tot pe atît!

Tot pe-atîta! Precizez (scris!) și Vă și spun,

              că nu-mi arde de (auto)ironie, acum.

Păi, ce, oameni buni,

                           să fi îmbucat, ca-n basme,

covidul ăsta, blestemat,

                           Lumina, isteață,

și să ne fi lăsat

                        numai

                                  o zdreanță?

Dragă,

          atîta văd

          sau atîta

                      se mai vede

                                        îndeobște?

Fug deja, în gînd,

                             cale de șapte poște!

Brrr! Rămîn antidialectic, o vreme,

(caut lexeme, caut motive,

                                    mai caut și teme).

Dacă nu știți,

pe-ntuneric vremea-i și mai frumoasă.

Și-apoi, oricum, și azi stau acasă,

chiar dacă ieri, probozind larii

                                               Casei Presei,

neglijența însăși mi-a spart ochelarii.

Acum, dacă privesc,

ochi de lup mă înconjoară:

                                          clipesc,

                                      strălucesc.

Să ne întoarcem, însă, la oglindă,

că de-atîta privesc și privesc

și nu vizionez decît o

                               șuuuuviiiiiițăăăă

                                            de luminiță.

REVELATIO!

Asta-i, Dom ҆ le, măcar ia

                și-ți dă pletele la o parte

cum ai da draperiile lui Bonaparte!

Măcar ia și-ți leagă o gordianică fundă

pînă vine Bărbierul din Sevilla

                            ca să ne tundă…

*

Trandafirul și Crăciunița

Scriind, transcriind

                           poezele și onlainele,

uitat-am – 

               bată-le-ar ploaia! –

                                   uitat-am de ele,

                                         dar și de IELE.

Cînd mi-am dat seama, O – caligrafiam!;

         Luna se și cocoțase în Marele Car;

                 ornicele arătau ațipite-n Orar;

cafeaua însăși se turburase în ceașcă;

țigările răspîndeau

                   un miros de mărar á la Ceașcă;

scriam mallarméan, eram bleașcă.

Le și vedeam (color, veștede și plioștite),

florile, ca și cum plimbate prin olande

                                            și nederlande

                                    (mai noi, felurite).

Aoleu! Sar în blug, arunc pe mine

                                            pulovărul dungat

și ies, da (yes), afară, sumar îmbrăcat,

cu lanterna într-o mînă și felinarul într-alta.

Iute ieșii, cu un picior de vers,

                             pur și simplu, pășeam,

cu celălalt, aproape olimpiakoseam:

                                                      alergam

                                                           și-alergam.

În 5 min. trecui de Soroca, eram deja pe la Balta

(Brâncuși, în tîmpla-mi, își ciocănea ritmic dalta)

cînd, cogito-ul mi-a insuflat să fîlfîi și eu

(fîl!-fîl!) ca Dedal, în noaptea nu tocmai albastră

și să amerizez (în plină stare de urgență),

                                                           în Catedră,

                            sigur că în cea unică, poliedră!,

                                                  (Oho!) prin fereastră,

cum spuneam, în noctis,

                                    în noaptea nu tocmai albastră.

Bineînțeles că lăsată, ferestruica, deschisă

         (cît s-ar iți sîmburul, lumii, din caisă)

pentru aer proaspăt și vreo escapadă florală

                                 după vraja de preț, selenară.

Fîl-fîl și, 

              cît ai zice ONU!,

din Balta-s în Bălți,

                               burg,

                                       în Ceru-i, O! NU,

nu chiar atît de onlainic, de repede,

că nu vin bașibuzucii, prin țară, să trepede!

Dar… ce-mi zăresc ochii negri,

                                                 hypernicolaici, de sus:

Trandafirul nostru și o crăciuniță se oglindesc,

    de la etaj, unduind, în academicul și-auriul Havuz!

Se vede că abia se-ntîlniseră

și-n nocturnele H₂O-uri abia își zîmbiseră

Trandafirul (de stînga) și Crăciunița (de dreapta).

Ferestrele, diferite, înregistra-vor

                           partida, partidul, etajul și fapta.

Mă rog, studiantine jocuri, nevinovate.

Noi să nu le înțelegem, cu direptate?

Chiar dacă ocheadele, se pare-s, neaprobate…

                                                                acum,

cînd Mao Covidovici duhnește pe drum.

Ah! M-am gîndit. Dar dacă-i filează

                                           (și-i pune la oală?)

Departamentul 

                         studii cu frecvență vegetală?

Dacă-și răcesc imaginile în apa ușor boreală?

Dacă, elementar, instrucțiunile spun

                                      că nu-i voie (și basta!)

să te proiectezi (prin ferastră)-n Havuz?

                                           Și încă la ora asta?!

Și: dacă le administrează-un perdaf?

Dacă le aplică, mecanic, și-un ștraf,

reducîndu-le rația de suplimente alimentare,

                                  de apă, de aer și soare?

Ba și de alte chestii costisitoare

                                                 pentru Buget

sau pentru al meu, umil, exuviu exeget?

MDa… Deschid, una după alta, ușile

igienizez, cu minuție, mănușile,

dau mîna cu mine însumi

și ascult, atent-atent, plînsu-mi

după vremurile vechi… odinioare…

P.S. Poimîine sau răspoimîine: continuare.

O găsiți la:  Recreația (cea mai) mare.

***

Daniela HENDEA

The day become older than my mother (I)

Succesul unei zile ca acestea

se bazează pe uneltele esențiale

supraviețurii, fără excepție

la locul lor prestabilit.

No wrench in the system. Adică

fără vreo șurubelniță scrâșnind

între roțile dințate.

Panica ce prosperă-n letargie

nu va putea să ne încetinească.

Reflexele rodate cu timpul

vor prelua automat controlul.

Chiar și de-aș bâjbâi pe întuneric

după chei, le-aș găsi: în dulăpiorul

de lângă ușă. Ghiozdanul,

pe cârligul lui din cuier.

Îmi va fi frică tot timpul,

însă, însă, însă

vom ieși din casă

la vreme. Între

7:30 și 7:33.

La timp

tu vei ajunge la școală,

eu voi ajunge la bazinul

de înot. Tot ce contează.

Gândul acesta mă animă, sugrum

în pumn buretele de vase, balonașe

cu aer cald țâșnesc, își iau zborul,

reflexii-n verde, violet, portocaliu,

se lipesc de geamul bucătăriei, și-apoi

puf! Ca și cum n-ar fi fost.

Bucătăria e lustruită lună, sclipește,

parcă-mi trage cu ochiul.

Succesul unei zile ca aceea de mâine

începe cu a clean slate.

O pânză curată.

Tomorrow, the day I become older

than my mother.

Las capacul sticlei cu detergent de vase

deschis, știind bine

că cineva-l va pune la loc

când va trece mai târziu pe acolo

să coboare storurile de bambus.

*

Test de aptitudini

Primul exercițiu, plus test de aptitudini:

scufundă capul și deschide ochii!

Nu-i așa că înainte țineai

mereu ochii închiși? Cum ai putea

astfel să te orientezi

sub apă? Privește

atent la pătrățelele de faianță azur,

descrie-mi ce vezi, de la bun început:

în vis, fața ei trasă, vocea ei stinsă

ai grijă de fratele tău.

Nu, fir-ar, am zis de la

– n c e p u t! Asta numești tu începutul?

Degetele ei se înfășoară-n jurul cefei mele,

apasă cu putere. Eu zic să-i dai bice,

îți mai poți ține respirația

c i n c i s p r e z e c e secunde. Zece, nouă, opt.

Depinde doar de tine. Derulare, derulare

rapidă până la pereții

verzi ușor decolorați de soarele

pătrunzând prin balcon la apus,

urmele de rolă, ovale alambicate.

În dreapta pictura în ulei, pădure iarna,

în depărtare printre brazi,

un vânător c-un ogar. Ajunge cu detalii inutile,

mai departe, mai departe. În stânga masa din rumeguș

presat, dat cu lac, macrame, vaza

din cristal roșu, tulpini de mac din plastic.

Jart. Rememorarea vâjâitului în aer.

Nu te lăsa purtată de neliniști. Mergi la țintă.

Apoi pe ea. Nu-i văd chipul. Nu mi-l mai amintesc

decât dacă-l privesc cu atenție în fotografiile

minuscule alb-negru, zimțate pe margini. o văd

cum bate pasul pe loc, ca prinsă după gratii,

cum trage în piept aerul cu greutate.

Cum….cum…

mă împinge cu toată puterea!

Trag la mal amintirea zvâcnind.

Nu mă mai strânge (șuierat)

în brațe, nu vezi (șuierat)

că mă sufoc?

Ridic capul de sub apă. Mă-ntorc

cu groază-n ochi spre instructoare.

Mă privește de sub cozorocul roz.

Metodele mele nu dau greș niciodată.

Nu ai citit cu atenție anunțul din ziar?

Zâmbește cu bună știință. Lecțiile

de înot abia acum pot începe.

*

Tutorial de machiaj for women over 40

you look nothing like your mother

you look everything like your mother        Warsan Shire

Le-am strecurat fără să știe

în camera mea.

Cutiuța de aluminiu cu capac din plastic:

fard albastru-violet pentru pleoape.

Tubul de ruj din alamă:

rămășițe grena pe scobitoare.

my mouth is a wound                              Warsan Shire

Te descurci foarte bine.

Prea mult ruj.

Vocea ei în spatele meu.

Scrutăm imaginea celeilalte

în oglindă.

Nu uita.

Ce dorești să deghizezi → întuneci.

Ce dorești să scoți în evidență → luminezi.

*

Escapadă

Plonjez cu capul înainte

din amintirile cu tine.

În stare

să-mi țin respirația până aproape

de leșin.

*

Lanț trofic

Feliuța cu scopul în viață,

găselniță recentă a

evoluției. Tertipul

creierului de-a-și asambla stimuli

suficienți pentru-a stârni hormonii, teren

arat în circumvoluțiuni pe care biochimicalele

ne irigă pofta de-a supraviețui.

odată petrecut

pragul de extincție, odată

ce goana după hrană nu ne mai contractă

grupele musculare, nu

ne păstrează instinctele tăioase, zgândărim

un nou izvor de noradrenalină.

N-am tras aseară draperiile să se îmbine,

acum șlițul tremură sub adierea concentrată

a aerului condiționat, dozează

radiațiile solare care pătrund în încăpere.

Trăisem cu încredințarea că țânțarii

nu pot zbura sub o anumită temperatură, totuși

aud cum zbârnâie unul deasupra capului meu,

corzi minuscule de harpă-n curs de acordare.

Cotrobăiesc după rolul ecologic al tânțarului. Personalizat. Pentru că ne invadează spațiul personal cu ușurință. Nicio altă creatură nu mă face să-mi dau palme de bunăvoie, nici măcar învățătoarea din clasa a treia. Ea trebuia să-mi comande să mă ridic în picioare, să-mi impună: „trage-ți o palmă. Mai tare. Mai tare.” Din ecuația țânțarului lipsește umilința. Sau să-l luăm pe fiul meu cu autism. Îi repugnă atingerea, îmbrățișările, contactul fizic. De bunăvoie și cu grabă-mi ghidează mâna spre mușcătura umflată, roșie, pentru a-i ușura din usturime.

Transportori iritanți de intimitate.

Pungulițe de transfuzii cu elitre.

Tânțarul există pentru că mamiferele au sânge

cald cu care-și poate alimenta existența. Pentru că

parcurge circuitul care-l menține-n viață.

Cercetătorii de la Marine Lab al Universității din Florida investighează corelația dintre hormonii din sângele păsărilor și preferințele de hrănire ale țânțarilor. hormonii steroizi, eliberați de glandele adrenale, traversând sistemul circulator în condiții de stres influențează major modelul de hrănire a țânțarilor. Studiul demonstrează că țânțarii preferă sânge agitat, depunând mai multe ouă decât în cazul hrănirii cu sânge calm.

Zumzăitul amuțește. Mă neliniștesc. Sunt singura lui sursă de hrană din încăpere. Prin deducție a aterizat undeva pe suprafața pielii expuse, pregătindu-se să-și înfigă trompele-n capilare. Una care injectează saliva cu anticoagulant și un slab anestezic, alta care extrage sângele. Mă dezmeticesc din panică instinctele de ucigaș, strivite-n viziunea de tunel: sunt gata să-i iau viața fără remușcări. În moartea lui m-ar înroși ironia: pe podul palmei o dâră din sângele meu.

Astfel se închide lanțul trofic.

***

Bogdan SUCEAVĂ

***

dimineața mă trezesc cu imaginea lumii

cum se găsea înainte de spaimă

noaptea reface punți

adună imagini de altădată

cristalizează amintiri

recompune speranță

apoi o crevasă diurnă

țăndări –  visul ce am fost

***

ce mai poți decupa din realitate

atunci când nu o mai ai?

îmi lipește o ascensiune spre polul austral

fereastra ce nu s-a deschis niciodată

îmi lipsește haosul unei zile aglomerate

cerul privit dintr-un colț al livezii asediate de oraș

ceasul care arată ora exactă

îmi lipsesc lucrurile pe care le detestam

pașii pe iarbă, mirosul de cafea amară

ultima rază de lumină a serii, aglomerația autostrăzii

îmi lipsesc lucruri care nu sunt eu

rămas închis în mine

***

când mă întorc

morții îmi aștern un covor de flori

încă de la aeroport

le-am scris epistole de sub orizont

acum mă salută acasă

când mă întorc

cimitirele mă așteaptă cu salve

eroii noștri prezintă onorul

patria e un fum presărat peste Atlantic

când mă întorc

văd verdele câmpiei la timpul trecut

din înălțimile cerului de ieri

norii mai mult ca perfectului imaginar

când mă întorc

***

nu pot respira dacă rămân la suprafața lucrurilor

de unde vine acest gând? întreb

în prezența unui alt gând

înaintea mea se află lumina amurgului

liniștea unei grădini dintr-un paradis pasager

o stradă pe unde trece puțină lume

nu au loc revoluții

așa se cuvine în paradis

chiar și aici te întrebi

ce este în miezul lucrurilor

iară nu la suprafața lor

ce este în miezul luminii

ce este în miezul amurgului

ce este în miezul grădinii

al ideii de grădină

ce este oare în miezul ideii de paradis

nu la suprafața lui lucitoare

***

nu a fost nici un an în care să nu-mi fie frică

frică de umbre, de uraniu, de plumb

de apă, de secerarea eterului

frică de hârtii, de cerneala roșu cu verde

nu a fost an în care să nu import frică

din cuvânt scris, de pe ecran

din șoapte și din priviri

din promisiuni, din îndepărtări

nu a fost an în care timpanele să nu doară

simfonia stridenței

să nu usuce vântul carnea vremii

să nu stingă coșmarul privirea-n ochi

nu a fost an în care să nu plătesc

pentru căderea imperiului roman

pentru căderea imperiilor ulterioare

la fiecare dezintegrare a unei idei, azi o spaimă

la fiecare umbră, un regat de frică

căderile trecutului devin otravă azi

***

pe atunci înțelesesem totul greșit

creta alerga pe tablă și eu notam tot

credeam că se vor cerne dintre noi

cei strălucitori cei înțelepți cei etereali

ei vor ieși la rampă, credeam

ei vor străluci, îi vom asculta și iubi

o singură scală a lumii este

– strălucirea

apoi au început să se stingă

pe unul l-a ucis dragostea

pe altul politica

pe altul fierul, pe altul apa

la suprafață a ieșit un fel de praf

înțelesesem greșit

înțelesesem altfel lumina

la suprafață a ieșit o trecere

și nu mai știu de unde a plecat totul

de la cei strălucitori înțelepți etereali

de pe urma cărora rămâne trecerea

[Vatra, nr. 1-2/2021, pp. 119-126]