Pe suprafața netedă ca oglinda a unui lac, cade o pietricică. În jurul ei, cercuri concentrice par că se deplasează către maluri sau se pierd în larg, însă o frunză uscată de salcie sau bărcuța de hârtie care s-ar afla în preajmă nici nu se apropie, nici nu se îndepărtează, doar saltă și coboară de câteva ori în același loc – ca un semn de întrebare. Dacă în loc de o pietricică arunci două, undele se intersectează la un nivel secundar de ordine, pentru o clipă crestele lor se suprapun, bărcuța saltă de două ori mai sus, apoi fiecare își regăsește drumul de mai înainte.

Iar dacă arunci simultan mai multe pietricele, oglinda apei devine o sursă infinită de forme care se dizolvă unele în altele, dezordinea aparentă provocată de ele urmând traiectorii precise, datoare însă unor corespondențe imposibil de anticipat. Firește că deplasarea cercurilor de apă e iluzie. Sub ele, fluxul de umbre învelite în alte umbre care tresar nedumerite. Ceva se întâmplă, de vreme ce apa urcă și coboară în același loc, iar din suprafața ei decurg volume și ritmuri tot mai aproape de formula vibrației pure. Căutând să înțelegi cum, rătăcești în presupuneri tot mai nesigure, până la starea complet tăcută a gândului. Dar dacă în loc de suprafața lacului punem liniștea, iar în locul pietricelei, sunetul? Îmi amintesc că am rostit cu voce tare întrebarea, fără să o fi înțeles, doar acceptând că orice melodie conține și sunete tăcute, care organizează liniștea.

(Din „Scrisori către Taisia”)

[Vatra, nr. 3-4/2021, p. 6]