Ana Blandiana – Trei scrisori și o meditație

Nu mă îndoiesc că orice carte este o carte de amintiri, literatura nu este de fapt decât un alt nume al memoriei. Cu atât mai mult o carte mărturisită de memorii. Nimic mai simplu, s-ar părea: scrii ceea ce îți aduci aminte. Dar ce îți aduci aminte? Ce nu cât. Pentru că îți aduci aminte, evident, doar o parte din ceea ce a fost. Dar se poate întâmpla să îți aduci aminte și ceva diferit de ceea ce a fost? Memoria își ia libertatea de a selecta, iar selecția este făcută în funcție de starea de spirit și de ideile de atunci și de acum (ceea ce nu e nici pe departe același lucru) ale celui care își amintește. Iar valoarea, sensul, farmecul, arta cărții de memorii se naște din relativitatea aflată în continuă mișcare a acestei selecții, din golurile și plinurile căreia se naște nu numai construcția amintirii, cu portretele personajelor pe care le conține, ci și portretul celui ce își amintește.

Toate aceste gânduri îmi vin în minte în timp ce urmăresc impresionată cronicile scrise pe marginea cărții mele „Soră lume”. Sunt multe și, deși toate empatice, nu seamănă nici una cu alta, privirea cronicarilor este de fiecare dată alta și –  dacă cineva ar încerca să schițeze, pornind de aici, cartea despre care vorbesc fiecare dintre ei –  ar rezulta tot atâtea cărți diferite. Pentru că, în mod firesc privirea cronicarilor a făcut din punctul lor de vedere o selecție, adăugată selecției pe care am făcut-o eu deliberat și selecției pe care a făcut-o memoria mea inconștient, încât realitatea despre care e vorba rămâne doar cea mai mică și ascunsă dintre păpușile îmbrăcate una într-alta ca o fascinantă Matrioska.

Nu cred însă că aș fi ajuns să pun pe hârtie toate aceste gânduri dacă nu ar fi intervenit un schimb de scrisori cu istoricul norvegian Jardar Seim, – prieten vechi și personaj al cărții mele – care m-a tulburat și m-a obligat la meditație.

Iată scrisorile:

Dragă Ana,

Îți mulțumesc foarte mult pentru cartea frumoasă și foarte interesantă „Soră lume”. Mulțumesc de asemenea pentru salutarea așa de caldă, scrisă cu mâna, pentru Ragni și pentru mine. Cartea e minunată! Acum am citit-o în întregime. Cred că toți cititorii se vor bucura de descrierile vii din călătoriile întreprinse în lung și în lat peste un impresionant număr de decenii. Același lucru poate fi spus despre reflecțiile care apar „pe drum” sau retrospectiv. Dar pentru mine, cu norocul și plăcerea de a te cunoaște personal încă din septembrie 1990 la Oslo, o cunoaștere întărită de mai multe întâlniri atât în Norvegia cât și în România (Sighet, București, Comana), impresiile din carte au fost și mai tari și vii. E ca și cum te văd intr-un film, uneori chiar neorealist(!). Nu pot să comentez prea mult privind toate capitolele cărții. Mă restrâng la câteva exemple: Mănăstirea Izbuc, experiența este povestită cu un farmec special. Prima vizita vizită la Moscova – amuzantă și enigmatică. Bagajul pierdut la Viena – cu multe semnificații. Cele întâmplate cu clubul PEN – incredibil. Copii greci – ca istoric am cunoscut povestea cu acești copii mai în general, dar capitolul dă o intimitate care cu nu va fi găsită într-un manual de istorie. Capitolele unde intră reflecții despre est-vest. Și bineînțeles capitolul despre Norvegia. Mulțumesc pentru onoarea de-a fi menționat acolo într-o lumina așa de bună!

În același timp sunt sigur că nu te supăr dacă remarc unele inexactități, cu toate că unul din punctele de poveste atunci devine mai puțin frapant. Ai scris că am spus despre profesia soției mele de atunci: „Soția mea este episcopul de Oslo.” Nu am spus așa. Pentru că Turid (cum s-a numit, de altfel a murit acum câțiva ani de cancer) niciodată n-a fost episcop, nici chiar preot. Dar a fost teologă, și din 1991 (adică anul următor după cina la noi acasă) profesoară de teologie la Universitatea din Oslo, cu specialitate Noul Testament. În 1990 deja a lucrat acolo, dar într-un alt post. Cred că faptul că am prezentat-o ca teologă într-un post universitar a fost destul de remarcabil în sine – și că acest post între timp a căpătat o altă semnificație în procesul mintal care a rezultat în surprinzătoarea denumire episcopală din carte! (Primul preot-femeie în Biserica norvegiană luterană [evanghelicå] a fost numit în 1961. Primul episcop feminin în Norvegia: 1993, adică cu trei ani după cina la noi. Și primul episcop feminin în Oslo: 2017.)

În ceea ce o privește pe Ragni, felul cum ai portretizat-o în câteva linii este strălucitoare și nuanțată! Dar nu a fost vorbă de Gertrude Stein, ci de Simone Weil. Și programul despre Simone Weil n-a fost făcut pentru biserici, ci pentru televiziune. E drept că a avut programe de dans în catedrale și biserici din toate țările scandinave, inclusiv Islanda, o dată și în Hamburg. În aceste turnee muzica de obicei a fost făcută în special pentru Ragni de compozitori contemporani norvegieni, și tematica a fost luată din Biblie, de exemplu Femeia cananeancă.

În sfârșit (și fără importanță – menționat aici numai pentru documentare), cu privire la intrarea mea în România în decembrie 1989: N-a fost cu ajutoare la Timișoara. (La Timișoara am ajuns numai în aprilie 1990.)

Implicarea mea la „ajutoare” se referă la un liceu din Brașov unde m-am dus cu mașina mea proprie împreună cu fata mea cea mai mică [avea atunci 16 ani] la începutul lui aprilie 1990. Prima noapte în România atunci am petrecut-o la niște prieteni la Oradea, de acolo la Brașov. În anii următori ajutoarea inițială s-a transformat într-un program de schimburi reciproce de elevi și profesori între Brașov și Ski [liceul unde am lucrat] cu cazare acasă la elevi și profesori atât în România cât și în Norvegia. Programul a continuat până în 2009.

Intrarea mea în România în decembrie 1989 a fost ca „cvasi-ziarist” făcând parte din echipa Radioteleviziunii Norvegiene (NRK). După ce în decembrie (și mai devreme) făcuserăm multe comentarii la radio și TV cu privire la situația din România am fost invitat să fac parte din echipa NRK-ului cu plecare din Oslo la 23 decembrie dis-de-dimineață cu un mic avion închiriat. Am vrut să aterizăm la București. Dar spațiul aerian deasupra României era închis. De aceea am mers la Belgrad (foarte liniștit atunci). Acolo am stat o noapte. A doua zi am închiriat o mașină. Am intrat în România pe 24 decembrie. Trebuia să ne oprim la Turnu Severin, se spunea că drumurile mai departe era închise din cauza teroriștilor. În orice caz a devenit destul de târziu și întuneric, și am rămas noaptea la hotel, aproape singurii oaspeți, un Ajun de Crăciun mai deosebit. Dar nu s-a obținut legătură telefonică cu Norvegia, cu tot suportul Comitetului revoluționar la ghișeul Oficiului de telefoane. Cei dela NRK-TV au fost în panică, nu s-ar putea transmite nimic direct din situația dramatică din România în Telejurnalul de Ajunul Crăciunului, când toată Norvegia a așteptat știri directe.  Soluția a fost că unii dintre noi ne-am întors pentru câteva ore în Iugoslavia unde am găsit un telefon accesibil într-un restaurant lângă drum. A doua zi am continuat spre București unde am sosit la prânz 25 decembrie.

Când eliberarea de pandemie se apropie vreau foarte mult să fac o nouă călătorie împreună cu Ragni în România. Dar nimeni nu știe când va fi posibil. Sper că ne putem întâlni atunci. Și încă o dată, mulțumim foarte mult pentru o carte extraordinar de interesantă!

Multe salutări calde de la

Ragni și Jardar

***

Draga Jardar,

Scrisoarea ta a fost o minunată surpriză pentru mine și îți mulțumesc din toată inima pentru ea.

Evident, e nevoie să îți explic: Normal ar fi fost să îți trimit textul înainte de a-l publica, să il vezi, să îl corectezi și să îl aprobi. M-am gîndit și m-am răzgîndit de multe ori, dar nu am avut curajul să o fac, pentru că îmi imaginam că nu vei fi în principiu de acord să scriu despre căzniciile tale și mi-ar fi părut rău să renunț la textul care îmbogățea cartea. In ceea ce privește povestea cu episcopul de Oslo, mi se pare ciudat, în mod evident, nu numai că nu aveam cum să inventez așa ceva, dar  îmi amintesc cum povesteam prietenilor, după întoarcerea din Norvegia, informația senzațională. Singura explicație ar putea fi – mă gândesc acum – că atunci, în seara de la voi, după ce mi-ai spus despre studiile  teologice, ai putut face o glumă,  in sensul că ar putea deveni episcop de Oslo, iar mie mi-a rămas în minte doar gluma.

Oricum, îmi pare rău și îți cer iertare, mai mult, m-am gîndit chiar la o modalitate de a-ți obține iertarea. Am încercat să-mi explic greșeala care mi se pare cea mai gravă, celelalte intrând pur și simplu în confuziile rezultate din mecanismele amintirii. Scrisoarea ta pune, însă, lucrurile la punct atât de bine și explică  atât de interesant totul, încât  m-am gândit să o public, împreună cu răspunsul meu, sub forma unei meditații despre mecanismele amintirii.

Evident, de data asta ți-as  trimite totul să vezi înainte de a da la publicat. Ce zici?

Cu multă prietenie,

Ana

***

Dragă Ana,


                Mulțumesc foarte mult pentru acest răspuns iute și destul de interesant  cu privire la funcția de episcop: s-ar fi putut, cum scrii, că cineva la masă să fi spus ceva în glumă despre un posibil viitor pentru ea ca episcop, dar nici asta nu o cred. Și dacă totuși a fost, în cazul acela nu-mi pare verosimil că eu aș fi fost cel care a făcut gluma, știind bine că Turid cu studiile ei teologice nu a intenționat să devină preot (cu toate că atunci era o posibilitate pentru femei la noi). Un semn a fost că nu a ales studiul suplimentar de teologie practică care era obligatoriu pentru intrare în preoțime. Dar poate că Romi a făcut o asemenea glumă? Sau chiar tu? Nu vom avea răspuns niciodată dacă această falsă interpretare s-a pornit de la o glumă sau dacă se datorește altor mecanisme de amintiri.


               Cu privire la propunerea ta, exprimată așa:

„Scrisoarea ta pune, însă, lucrurile la punct atât de bine și explică atât de interesant totul, încât m-am gîndit să o public, împreună cu răspunsul meu sub forma unei meditații despre mecanismele amintirii.

Evident, de data asta ți-aș  trimite totul să vezi înainte de a da la publicat.”

Răspunsul meu: Foarte bine! Mă bucur de fapt de o asemenea idee, nu numai pentru a stabili niște fapte, dar și pentru că o meditație de tine, care a folosit așa de multe și frumoase amintiri când ai scris cartea asta, trebuie să fie foarte interesantă.
O seară bună,

Jardar

Ceea ce rămâne este întrebarea cât de vinovată trebuie să mă simt pentru greșeala despre care nici măcar nu știam că am făcut-o? Cât din greșeala mea îmi aparține și cât aparține misterioaselor mecanisme ale memoriei, care funcționează subiectiv, în sensul că pentru fiecare dintre noi se colorează diferit, dar obiectiv, în sensul că nu noi le influențăm pe ele, ci ele ne domină pe noi? Și, mai ales, în acest caz și sub bolta acestei dependențe, cât este și cât nu este adevărat din viața pe care ne-o amintim și despre care credem că este a noastră? Ce este și ce nu este adevărat din ceea ce suntem atât de siguri că am trăit? Și dacă „propria-mi viață singur n-o știu pe de rost,” cum spune Eminescu, în ce măsură pot să-i cred pe ceilalți, restul, răspândit în spațiu și timp, al lumii?

Dar asta este o întrebare la care răspund prin cărțile lor nu scriitorii, ci istoricii. Chiar și prietenul meu, istoricul norvegian, Jardar Seim, organizatorul primului colocviu dedicat în străinătate Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, sprijinindu-l astfel, pe vremea când era încă mai mult un vis decât o realitate.

[Vatra, nr. 3-4/2021, pp. 4-5]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.