Vatra-dialog cu Emilian Galaicu-Păun: „Eu cred că poemele trebuie să comunice ele înde ele, atât în interiorul unei cărţi, cât şi de la carte la carte”

Vasile GRIBINCEA: Ați putea evoca momentul – sau, cel puțin, perioada – în care formula „sang d’encre” v-a pătruns în vocabular? Dar calea aprop(r)ierii sale poetice? Ar fi just să vedem în volumul Abece-Dor din 1989 (din care face parte cel mai vechi text inclus în proaspăta antologie din seria Cartier de colecție) un prim punct din care poeziei Dumneavoastră îi este fidel caracterizantă (și) respectiva sintagmă din limba franceză? În fine, cum ați descrie – din perspectiva (sau, mai bine zis, din perspectivele) celor 30 de ani esențializați în antologie – parcursul de la „sang d’encre” la sanG d’encre

Emilian GALAICU-PĂUN: Mă bucur că, de la bun început, luăm un start atât de înalt – îmi aduc aminte exact de perioada (nu şi momentul propriu-zis) în care, traducând de zor din Michel Pastoureau (nu mai puţin de 4 titluri, apărute unul după altul în 2004, 2006, 2007 şi, după ce s-a intercalat în 2009 Jurnalul de doliu al lui Roland Barthes, respectiv, în 2012), m-a izbit acea expresie franceză, sang d’encre, în care m-am regăsit întru totul. O vreme, a lucrat tainic în mine (şi graţie faptului că scrisesem deja secvenţa cu lama din Cap. I al romanului Ţesut viu. 10 x 10), dar abia odată cu redactarea poemului sang d’encre, prin 2007-2008, sintagma s-a lipit de mine, ceea ce l-a făcut pe Al. Cistelecan să constate: „Fiind vorba de o poezie care nu s-a consolat cu regimul de gratuitate, cea a lui Em. Galaicu-Păun își transformă cerneala în sânge – și sângele în cerneală, firește (vezi şi poemul-manifest sang d’encre din capul volumului Arme grăitoare)”. Nu-i mai puţin adevărat că metafora sanguină îşi făcea simţită prezenţa încă din perioada Abece-Dor (scris în mare parte la Moscova, volum la care a pus mâna – în felul lui specific, am povestit episodul în prefaţa antologiei Daţi totul la o parte ca să văd, Cartier, 2018 – şi regretatul Eugen Cioclea, tot el scriind, printre primii, despre carte la apariţia acesteia, a se vedea „Unde sfârşeşte avangarda” din Columna, nr. 10/1990); întrebarea este cum sang d’encre a făcut saltul la sanG d’encre. Răspunsul – simplu – ar fi: prin ridicarea la putere; cum însă are loc aceasta, rămâne o mare taină şi pentru mine, iar fiecare poem scris contribuie nu atât la dezlegarea misterului, cât la sporirea acestuia.

V. G.: Activității Dvs. de traducător al lui Michel Pastoureau (mă refer la O istorie simbolică a Evului Mediu occidental) i se datorează și titlul Arme grăitoare, al unui volum din 2009 și al unei antologii din 2015. Experiența traducerii Jurnalului de doliu al lui Roland Barthes este relatată în capitolul 4 al romanului Țesut viu. 10 x 10, iar poemul „Călimara lui Mutter” (care, în sanG d’encre, apare pentru prima oară între copertele unui volum) conține și un citat din Jurnalul de doliu. În ce măsură ipostaza Dvs. de traducător – mai cu seamă al unor cărți cu mize importante în domeniul istoriei mentalităților – v-a influențat raportarea la propriul limbaj poetic? Să precizăm în acest context și faptul că, înainte de a începe să traduceți cărți, poezia Dvs. (tradusă la ora actuală în peste 20 de limbi) era deja marcată de prezența unor termeni – „grefe culturale” – din mai multe limbi străine.

Em. G.-P.: Începând cu studiul lui Robert Muchembled, O istorie a diavolului, eu am fost cel care şi-a ales cărţile de tradus, într-o primă fază negociind drepturile de autor cu Editura Seuil, iar odată semnat contractul cu venerabila casă pariziană, punând efectiv mâna la românizarea acestora. Dintre toate, două titluri m-am marcat în mod deosebit – O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, pentru puterea de sinteză a milenarei civilizaţiei europene, şi Jurnal de doliu, pentru acea scriitură dezgolită până la os, singura în stare să dea glas unei dureri de nespus, cea a pierderii fiinţei celei mai dragi. Şi într-un caz, şi în altul, nu doar am tălmăcit textul, ci am făcut corp comun cu scrierea originală, iar faptul că termenii heraldici mi-au vorbit – în chip poetic – şi altfel decât stricto senso ţine deja de miracolul limbajului, pe care nu voi înceta să-l urmăresc. Înainte de a fi ajuns titlu de carte, sintagma arme grăitoare (din armes parlantes; cu variaţii în diferite limbi europene: canting arms în engleză, redende Wappen în germană, regăsindu-se şi în latină, arma cantabunda) şi-a „făcut stagiul” la revistă, e vorba de rubrica „Arme grăitoare” de la Vatra, găzduind câte un poem pe lună în 2007-2009 (noroc cu numerele duble, la cât de greu mi se dau unele texte). Odată pus la punct manuscrisul, i l-am trimis lui Şerban Foarţă, iar Domnia Sa a scris un foarte inspirat text pentru coperta a 4-a (atât că, fiind mult mai amplu, a trebuit să-l plasez „la închiderea ediţiei”, şi doar un fragment pe coperta propriu-zisă) a volumul din 2009, an în care tălmăceam (cu strângere de inimă, căci e scris la persoana întâi singular) şi Jurnal de doliu, fără să bănuiesc la acea oră că peste doar câţiva ani voi fi la rându-mi în pielea lui Roland Barthes. (Amintesc între paranteză că felul în care Barthes şi-a notat textul, pe fişe, asemeni unor mantra, face trimitere mai curând la o tradiţie orientală ce privilegiază vidul; unii critici chiar au comparat acele note cu nişte hai-ku-uri; de-ar fi s-o citez pe cea din 24 martie 1978: „Tristeţea, ca o piatră/ (de gât,/ în străfundul meu)”). A-l traduce, în litera şi spiritul lui, presupunea deci a-l epura de orice urmă de scriitură – tocmai pe autorul Gradului zero…–, spre a-i reda dimensiunea metafizică de sorginte lamaistă (în tot acel răstimp, cred că am tras cu ochiul de nenumărate ori prin Cartea tibetană a morţilor), acel zero absolut către care tinde Jurnal-ul de doliu. Probabil că poemele mele „în filigran” din Apa.3D se datorează acestei experienţe, pe care am rezumat-o cu o sintagmă parafrazându-l pe Hrabal, şi anume: „L-am tradus pe Roland Barthes”. Să zic că m-au influenţat aceste „altoiuri” (sau, mai degrabă, „grefe”!), ei bine, aşa este; cum au lucrat însă în fibra scriiturii mele, ar merita o cercetare aparte, ţinând seama şi de munca mea de cititor de cursă lungă (a se vedea, în acest sens, şi recenta culegere Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, Editura Junimea, 2020). Nu mai insist acum, aş mai aminti doar că acelaşi Şerban Foarţă vorbea la un moment dat despre „«babilonia» unei triglosii, anume una româno-franco-rusă” atât în cazul poeziei mele, cât şi al Ţesut-ului viu. 10 x 10 („Una din cheile misterului excelenţei unor asemenea cărţi bănui că este bilingvismul. Or, tu eşti bilingv, ba chiar trilingv (dacă adăugăm şi franceza). De unde o tensiune subreptice, o dilemă (câteodată dureroasă), un barochism contradictoriu şi superb, – pe care monogloţii nu le au”). Nu în ultimul rând, mă bucur că francofilul din mine şi-a dat aere (perennius) pe faţă, odată cu acest titlu, sanG d’encre.

V. G.: Pe lângă complementaritatea dintre poetul și traducătorul pe care îi încorporați, aș vrea să explorăm încă o sinergie a ipostazelor omului de cuvânt care sunteți. O parte importantă a poemelor antologate în sanG d’encre datează din anii în care ați avut o rubrică de cronică literară la „Vatra”, această postură a Dvs. fiind reflectată substanțial în volumul Poezia de după poezie. Ultimul deceniu (Cartier, 1999). Prefața acestei cărți este scrisă de Al. Cistelecan și are titlul „Un artist al receptării”. Întrebarea ar fi în ce măsură acest exercițiu – „nu chiar metronomic, dar nici capricios”, după cum precizează prefațatorul – al receptării unor autori de pe ambele maluri ale Prutului, cu structuri foarte diferite între ele, a avut urmări asupra modului în care v-ați conceput poezia? O poezie căreia deja îi era definitorie o tendință de elaborare amănunțită și pluristratificată, atunci când porneați în această aventură a analizei actualității literare.

Em. G.-P.: De la bun început trebuie precizat faptul că acea rubrică s-a datorat… poetului, care tocmai luase cuvântul în cadrul unor dezbateri de la Festival revistei Poesis din Satu Mare, prin septembrie 1992. Probabil fusesem destul de convingător, astfel încât Al. Cistelecan, pe atunci redactor-şef adjunct la Vatra, mi-a propus să ţin o rubrică lunară de cronică de întâmpinare, iar ca să nu mă răzgândesc cumva, a şi anunţat completarea echipei de cronicari cu un basarabean, într-un editorial al revistei, la scurt timp. A fost o a doua facultate pentru mine, una literalmente prin corespondenţă, căci îi trimiteam cronicile lui Al. Cistelecan (Cis, pentru prieteni) prin poştă, cam 10 texte pe an (exista un număr dublu vara, şi unul iarna, la sfârşit de an), iar punctualitatea era la mare preţ în ochii celui care mă invitase în echipa de la Vatra, echipă din care făceau partea la ora ceea Angela Marinescu, Alexandru Vlad, Aurel Pantea ş.a. Mi s-a întâmplat să „sar” un număr-două pe an, dar o singură dată Cis mi-a refuzat o cronică (la Ion Mureşan, Poemul care nu poate fi înţeles, Arhipelag, 1993), spunându-mi că m-am mulţumit să-l admir pe Muri, nu şi să-l dezghioc. (Am învăţat lecţia – mulţi ani după, contribuim la nr. special de Vatra dedicat lui Ion Mureşan, poetul for ever, printr-un eseu care a impresionat.) Din aceeaşi perioadă datează şi cronica mea la Negru pe negru, de Aurel Pantea, Arhipelag, 1993, care-i plăcuse mult lui Cis, şi astfel am trecut uşor peste acel „rateu”. Să mai amintesc că, paralel cu cronicile de întâmpinare, eu îmi scriam cărţile de poezie – Cel bătut îl duce pe Cel nebătut apărea în 1994, la Dacia (spre nemulţumirea regretatului Martin Mincu, cel care-mi ceruse volumul pentru Pontica); Yin Time era „în şantier” (va vedea lumina tiparului la Vinea, în 1999, an în care îmi apărea şi Poezia de după poezie la Cartier), iar ucenicia mea la mai multe poetici concomitent nu mai contenea – şi astăzi, scriind despre autori mult mai tineri (Dan Coman, Radu Vancu, Claudiu Komartin, Aura Maru, Alexandru Cosmescu ş.a.), nu încetez să-mi fac ŞI temele mele, învăţând câte ceva din experienţa acestora. Nu-i mai puţin adevărat că această cunoaştere a limbajelor poetice la zi m-a ajutat să-mi delimitez propriul areal, ale cărui peisaje & relief în mişcare le-am formatat chiar eu au fure et à mesure. Generalizând puţin, aş zice că pentru un poet conştiinţa critică ţine de axă de coordonate, dacă nu chiar de coloană vertebrală – mă refer atât la partea „osoasă” (de construcţie & arhitectură), cât şi la „măduvă” (simţire). Şi, ca s-o închei en beauté, se cuvine să mai adaug că şi în anii din urmă am scris cronică de întâmpinare, mult mai puţină ca-n anii ’92 – ’99, iar un al doilea volum, să-i zicem convenţional Poezia de după poezie. Primul deceniu, e „pe drum”…         

V. G.: După acest excurs despre sinteza stimulatoare a traducătorului și criticului care sunteți, aș dori să orientez discuția spre poezia propriu-zisă, cea recent antologată. În primul răspuns din cadrul acestui dialog, puneați „saltul de la sang d’ encre la sanG d’encre” în relație cu „ridicarea la putere”, fapt care m-a dus cu gândul și la operația antitetică de extragere a radicalului, prezentă în sanG d’encre la o intensitate și cu o frecvență fără precedent în poezia Dvs. Bornele din sanG d’encre sunt volumele „gemene” din 2019, A(II)Rh+eu și Apa.3D, în contextul cărora s-a vorbit – încă de la lansarea de la Bookfest – despre o esențializare majoră a limbajului poetic. Nu lipsesc nici de aici poemele extinse, dar majoritatea textelor se disting printr-o concizie ce vertebrează verticalitatea condensantă și trepidantă a discursului. În prefața de la sanG d’encre, Al. Cistelecan se referă, pe un plan mai general, și la cuplarea paradoxală, concomitentă, a acumulării și decantării în poezia Dvs.: „…poezia lui Galaicu-Păun pune – cel puţin în aparență – în contradicţie principiul expansivităţii vizionare şi al elanului extensiv al scriiturii cu acela al profunzimii şi esenţializării. Şi, fireşte, nu le-ar pune în contradicţie dacă nu le-ar folosi simultan, dacă n-ar încerca să pacifice două poetici ce par a se exclude tranşant. Numai că Emilian Galaicu-Păun «esenţializează» chiar în vreme ce se întinde şi se lăţeşte peste tot şi, totodată, se lăbărţează chiar în clipa în care contrage dramatic viziunea.” Pentru a sublinia că în discuție se află o preocupare „de cursă lungă”, aș invoca și următorul fragment – la bază, o însemnare de jurnal din 1994 – din eseul Dvs. „Poezia de după Poezie”: „Generalizând puțin: există o tehnică poetică a reducerii (a decantării, a simplificării etc.) și una a acumulării. Optez categoric pentru a doua. (Prima riscă, in extremis, să fie un fel de ecuație model a scăderii, a doua – a adunării.) De fapt, m-ar interesa un fel de simbioză a acestor două tehnici, aș numi-o tehnica evantaiului…” (În treacăt fie spus, fragmentul oferă şi o eficientă cheie de (re)lectură pentru poemul „Eva-n tai… ”, a cărui prezență în sanG d’encre se cuvine remarcată.). Pe acest fond, vă invit să ne vorbiți despre devenirea radicală a relației acumulare-decantare în cadrul idiostilului poetic pe care, în varietatea sa reprezentativă, antologia sanG d’encre îl subîntinde.

Em. G.-P.: Uitasem cu desăvârşire de acea notă de jurnal, din perioada redactării poemului Eva-n tai…, de unde probabil şi remarca „aș numi-o tehnica evantaiului…”; ţin totuşi să precizez că deja în Levitaţii deasupra hăului (1991) recurgeam la metoda „ridicare la putere & extragere a radicalului” în poemul de largă respiraţie Gesturi, prezent în toate antologiile mele, mai puţin în sanG d’encre (ca să le facă loc celor recente). Aş zice că, de-a lungul anilor, am dezvoltat două strategii – aparent diametral opuse; de fapt, complementare – de înaintare, şi anume „întinderea (Cistelecan vorbeşte chiar de „lăbărţarea”) pe orizontală” şi „verticalizarea” discursului, uneori în unul şi acelaşi text. Altfel spus (şi aici voi recurge la terminologia regretatului meu prieten Alexandru Muşina), am fost când „păstor” (plecând cu turmele în transhumanţă), alias narativ, când „vânător” pândind cu răbdare acea rara avis a poemul-filigran – de unde şi cultivarea unor forme fixe de maximă sugestivitate (primele mele hai-ku se întâlnesc deja în Abece-Dor; prima tanka, în Yin Time). Pe partea „orizontală”, modelele mele sunt lesne de identificat – de la The Waste Land al lui T.S. Eliot la poemele „în coadă de cometă” ale lui Ilarie Voronca (pe care l-am şi antologat, în Cartier de colecţie); cât despre „ridicarea la putere”, Brâncuşi e primul nume care îmi vine în minte, şi aici mă opresc (nu că n-ar fi şi nişte poeţi), căci pornind de la lecţia lui („Eu nu sculptez păsări, ci zborul!”), a trebuit să-mi inventez propria unitate de măsură pentru textele din A(II)Rh+eu (20 de versuri scurte, adeseori dintr-un cuvânt, dispuse vertical) & Apa.3D (la fel, versuri-lumânări, singura variabilă fiind numărul de versuri) – adevărat, plasate în carte între „magneţii” unor poeme mari şi late. Cu unele poeme „în filigran” – şi dintr-un volum, şi din altul – aş putea să mă semnez, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat până la Cartea+ Geamăn din 2019. Întrebarea este cum s-a întâmplat această schimbare de registru, şi când. Ei bine, după apariţia Arme-lor grăitoare, în 2009, volum ce „ridica însumarea” de procedee, figuri de stil, tehnici, obsesii etc. ale poeziei mele de până atunci, am simţit că tocmai am ajuns la capătul drumului. Devenisem o „marcă înregistrată”, şi cu asta se putea închide paranteza, ceea ce am şi făcut prin antologia Arme grăitoare. Ediţie ne varietur, Cartier, 2015. Tocmai de la acest sentiment al Sfârşitului a pornit scrisul – de data asta mizând nu atât pe scriitură, cât pe fulguranţa spasmului (al „ultimei suflări” & al orgasmului, pe care francezii îl numesc la petite mort) – în cazul acestui proiect mai degrabă fiinţial decât literar. După Apa.3D (poem-flulviu) din 2012, în vara lui 2013 mi-au venit primele poeme de notaţie, tot atâtea „inscripţii funerare” pe cenotafele unor poeţi & scriitori dragi, români (Alexandru Muşina, Mariana Marin, Ioan Flora, Eugen Cioclea ş.a.) sau universali (Paul Celan, Oscar Wilde, Virginia Woolf, Osip Mandelştam, Sylvia Plath etc.), şi aş fi continuat tot aşa fără să mă gândesc a le încorpora într-o carte-pomelnic, dacă în februarie ’14 (an-sonet, n’est-ce pas?!), într-o zi de miercuri, n-aş fi avut revelaţia „brâncuşiană” a unui poem, Efigie, să-i zicem proto-Măiastra mea, care vestea un nou Început. Din acea perioadă datează primele texte „fulgerate” (20, Coup de foudre, «Любви все возрасты…») din A(II)Rh+eu; dar tot atunci am scris şi fratele emil, poemul „mare şi lat” plasat în capul volumului Apa.3D, iar în septembrie ’14 şi Liebestod, plasat în fruntea A(II)Rh+eu. Altfel spus, „gândul morţii ca un frate geamăn” – ca să-l citez pe Cezar Ivănescu – şi-a dat mâna cu „însuşi mersu-împreună”, alias „le témoignage le plus haut de nous-même” (foarte inspirata formulă prin care R.M. Rilke desemna iubirea); acum mă întreb dacă nu cumva s-au generat unele pe altele (ca într-o celebră gravură de Escher) – cert este că în faza finală mai multe poeme au trecut firesc din Apa.3D în A(II)Rh+eu şi invers, şi tocmai lucru acesta conferă unitate cărţii geamăn din 2019, Alfa şi Omega prezentei antologii.

V. G.: S-a vorbit de mai multe ori despre faptul că dragostea și moartea reprezintă două suprateme pe care poezia Dvs. le conjugă la o tensiune a trăirii și a viziunii din care emerge un model ontologic structurat pe o depășire a acestei fatale dihotomii. Merită reținute în acest context cuvintele lui Al. Cistelecan, din prefața antologiei: „Acesta e miezul iradiant – și inexorcizabil, de fapt – al poeziei lui Emilian Galaicu-Păun: coincidența dintre naștere și moarte, inseparabilitatea, indistincția lor. E un nucleu imperativ de angoasă pe care nici poezia nu-l poate desface, întrucât și ea e doar expresia (nu leacul) lui: «poezia-i ca moartea în patul de nuntă și nașterea-n patul de moarte».” O confirmare suplimentară a acestei relații structurante pentru poezia Dvs. o constituie chiar faptul că sanG d’encre începe cu A(II)Rh+eu (prin excelență, volum al Erosului) și se încheie cu Apa.3D (stând eminamente sub semnul tanaticului), cu precizarea că fiecare volum conține zone care trimit mai curând spre celălalt pol. Dragostea și moartea: în timp, cum v-a călăuzit fiecare dintre ele felul de a o simți și gândi pe cealaltă?  

Em. G.-P.: Să amintim, înainte de toate, minunatul verset 8:6 din Cântarea Cântărilor: „căci dragostea este tare ca moartea”; or, poezia (ca şi dragostea) tocmai transgresează aceste limite, sau cel puţin îşi propune s-o facă. Cât despre moarte – nu abstractă, ci a unor prieteni dragi, şi în primul rând a mamei (a se vedea Octoih matern) –, ori de câte ori am trăit-o în scris (aproape live, în cazul lui Alexandru Muşina, poemul Priveghi venindu-mi din prima, la aflarea cumplitei veşti), prezenţa – sau mai degrabă, absenţa! – „celuilalt” m-a învăluit copleşitor, de unde şi acel moto cu două tăişuri în cazul celor două părţi din Apa.3D: „A muri prin viaţa celuilalt, a trăi prin moartea lui” (dat cu aldine, până la virgulă, în Rive Droite. ad finem; apoi dat cu aldine, de la virgulă până la punct, în Rive Gauche. ab origine). Modelul este valabil şi la nivelul întregului construct, fiecare carte/volum fiind Hansel-ul/Gretel-a celuilalt/celeilalte. Altfel spus, întocmai cum există – la Rembrandt & alţi pictori din acea perioadă, Marea Răstignire şi Mica Răstignire –, şi acest proiect al meu se compune din la Grand Mort (Apa.3D) şi la petite mort (A(II)Rh+eu), atât că prima-i definitivă, pe când cea de-a doua à répétition. Tocmai în ideea atingerii/depăşirii acestor limite, am sporit gradul de abstractizare al poemelor, locul „palimpsestului” din textele de odinioară luându-l acum „ridicarea la putere”. E un fel de „matematică superioară” în formula mea actuală, fără să fi renunţat totuşi la visceral – ba chiar acestea se potenţează reciproc, de-ar fi să dau exemplul poemului Meridiane/Paralele din A(II)Rh+eu (pandantul „visceral” – dar cu un înalt grad de abstractizare – îl constituie poemul Coincidentia oppositorum, din aceeaşi secţiune, a II-a, a cărţii). Cum am ajuns la asta? – m-am gândit la „poietica” unor inscripţii funerare ideale, în stilul poeziei nipone, în cazul Apa.3D; cât priveşte A(II)Rh+eu, mi-am zis la un moment dat: ce-ar fi să reduc întreaga „acrobaţie” a două corpuri ce se iubesc la expresia pură de jouissance, acea petite mort care nu mai ţine de corporalitate, ci de transcendenţă pură. Dacă – vorba marelui dramaturg (& soţ părăsit) Arthur Miller despre Marilyn Monroe – „este foarte dificil să fii însurat cu lumina electrică”, şi mai greu e să prinzi, dintr-o atingere, descărcarea (în egretă – asta ca să fac trimitere la coup de foudre) a orgasmului. (Nu trebuie să-ţi mai spun că totul se întâmplă în creier, emisferele fiind, nu-i aşa? testiculele/ovarele noastre gânditoare!) Revenind la întrebarea propriu-zisă, Călăuză în viaţă mi-a fost Dragostea, dar am avut de-a face şi cu Moartea – nu mai insist, doar adaug că cea mai teribilă declaraţie de dragoste pe care mi-a făcut-o cineva vreodată suna chiar aşa: „Aş putea ucide pentru tine – pe tine primul!”   

V. G.: sanG d’encre conține câte un poem din Abece-Dor (1989) și Levitații deasupra hăului (1991), ambele texte – „Fetița pe sferă” și, respectiv, „Înălțarea” – problematizând la modul acut prezența sacrului. Versul final din „Pocitania” – ultimul poem antologat în sanG d’encre – este „şi această – de două milenii, pe mică de ceas – întrebare: «eu, Doamne?»” Între aceste puncte-cheie ale arhitecturii volumului, Transcendența este un reper frecvent, intens (uneori bulversant) în poemele antologate. Cum ați caracteriza necesitatea și evoluția acestei dimensiuni la nivelul proiectului poetic pe care l-ați articulat de-a lungul ultimelor trei decenii?

Em. G.-P.: N-aş putea spune de când anume căutarea sacrului a structurat creaţia mea poetică, cert este că deja „naivă Lumina proprie” (debutul „cu stângul” din 1986) conţine nişte trimiteri (mai degrabă de faţadă) la iconarul Andrei Rubliov, la Michelangelo zugrăvind Capela Sixtină, unele „epurate” de cenzură, dar abia începând cu Levitaţii deasupra hăului (1991), având drept moto un citat din Evanghelia de la Matei, Transcendenţa a intrat constant în cărţile mele. Încă înainte să ne fi cunoscut, Al. Cistelecan scria despre acest volum, primul cu grafie românească, din ’91: „Tânărul poet basarabean n-are nimic din lirica de smirnă şi tămâie practicată la noi şi el nu va cânta nici o clipă cu suficienţă popească. Poezia lui nu e una de amvon, de pure incantaţii bizantine şi beati­tudini livreşti, ci o asumare tragică a credinţei. Ea nu celebrează un sentiment convenţional şi un decor şi nici nu profită de ritualitate şi simbolistică pentru a-şi asigura un registru de exerciţiu. Revelaţiile şi epifaniile sale cutremură de fiecare dată realul, manifestându-se ca frisoane existenţiale. Graţia acţionează la el convulsiv, mai degrabă cu atrocitate decât cu delicateţe. În sufletul ortodox al lui Galaicu-Păun zace un protestant şi chiar în expresionismul crucificării el exploatează mai curând o tradiţie catolică decât una bizantină”. Ce-ar mai fi de adăugat? – că titlul Cel bătut îl duce pe Cel nebătut este o parafrazare a Drumului Crucii; că nu a fost volum în care imagina christică să nu transpară, pe faţă sau în filigran; că Figură în repaus (despre care Ion Pop zicea că „mai toată poetica lui Galaicu-Păun e concentrată în acest poem remarcabil”), scris încă la începutul anilor ’90, dar apărut abia în Arme grăitoare, defineşte un demers de peste trei decenii, la fel ca şi iov & vio, redactat în 2010, fără a uita de „fulguraţiile” transcendenţei din Apa.3D – toate se conjugă spre a atinge cheia de boltă, Divinitatea. Ţin totuşi să precizez că nu sunt – ca să zic aşa – „zugrav de biserici”, iar poemele mele nu „ilustrează” credinţa; câtă o fi, „febra vizionară”, despre care vorbesc mai toţi criticii, vine mai degrabă din căutare, fără să ştiu dinainte dacă ajung unde m-am pornit sau mă pierd pe drum. Scrisul însuşi, în opinia mea, constituie o dimensiune a sacrului, hélas! pentru mulţi pierdută; dacă n-aş crede în ceea ce scriu, probabil nici n-aş face-o sau m-aş fi lăsat de mult!

V. G.: Paul Celan este o referință recurentă în sanG d’encre: bunăoară, în “VACA~ “ (text subsumat volumului Cel bătut îl duce pe Cel nebătut), poemul-fluviu ce dă titlul volumului Apa.3D, câteva texte din respectivul volum  și „Quarttet vienez” din A(II)Rh+eu. Pentru poetul care sunteți, ce înseamnă – din punct de vedere tehnic și atitudinal – lecția acestui autor, de la nașterea căruia am marcat un secol, în noiembrie 2020, și căruia îi consacrați un capitol – publicat în „Vatra” – dintr-un roman pe care îl aveți în lucru?

Em. G.-P.: Noblesse oblige – tocmai am sărbătorit 100 de la naşterea (pe 23 noiembrie 1920) şi 50 de la moartea (în 21 aprilie 1970) lui Paul Celan; nu calendarul însă m-a apropiat de acest autor, ci o anumită sensibilitate ultragiată, stând sub semnul lui… «Все поэты жиды» (Marina Ţvetaeva; în aceeaşi paranteză fie spus, Andrei Codrescu îmi scria la un moment dat: „Poezia [Apa.3D (poem-fluviu) – n.m.] este extraordinară şi fiindcă voi, basarabenii, sunteţi toţi evrei – exilaţi din Romania şi părăsiţi de Imperiu. Fluviilor nu le pasă de graniţe.”). Prima dată îl citisem student fiind, într-o excepţională traducerea rusească, şi doar poemul Todesfuge, suficient cât să-l îmbrăţişez pe loc odată pentru totdeauna – la fel cum, chiar de la prima lectură, şi Mandelştam a intrat definitiv în viaţa mea (Nota Bene: şi unul, şi altul prezenţi atât în A(II)Rh+eu, cât şi în Apa.3D). Mult mai târziu, l-am citit in extenso, în mai multe traduceri româneşti, câteva ruseşti şi una franceză; apoi a venit integrala Paul Celan, în două volume, de la Polirom, în tălmăcirea lui George State. Nu mi-a scăpat nici corespondenţa Ingeborg Bachmann – Paul Celan, Timp al inimii, Art, 2010, nici volumul de memorii semnat de Petre Solomon, Paul Celan. Dimensiunea românească, Kriterion, 1987; mai încoace, cele două studii ale regretatului Mircea Ţuglea (şi el, mort prin înec, la doar 43 de ani) merită toată atenţia. Din păcate, nu citesc în germană, aşa că tocmai dimensiunea esenţială a poeziei celaniene – lupta cu limba germană, limba călăilor săi! – îmi scapă; dar şi în traduceri se simte furia profetică a acestui veşnic prigonit (până şi de văduva poetului francez Yvan Goll, pe care l-a tradus în germană!), pornit să nu lase piatră pe piatră din acea den leisen, den deutschen, den schmerzlichen. Acum, nu ştiu dacă sunt în măsura să vorbesc despre „lecţia Celan”; în niciun caz nu îmbrăţişez „modelul” uman cu acelaşi nume (a nu se uita că, pradă unei crize de nervi, în 24 noiembrie 1965, poetul s-a aruncat cu cuţitul asupra soţiei & fiului său); mă fascinează însă, la modul absolut, dimensiunea tragicului ce-l defineşte (în viaţa reală, am cunoscut îndeaproape un alt poète maudit, nimeni altul decât Eugen Cioclea, de care nenorocul se ţinea scai, nu fără a-i da o mână de ajutor chiar regretatul meu prieten). A-i evoca numele, din 2012 încoace, în poemul-fluviu Apa.3D sau în texte „în filigran” (Apa şi Focul, Panta rhei), trebuie să fi însemnat acelaşi lucru cu a-mi lua temperatură la primele simptome de febră (vizionară, aş vrea să cred). „Boală lungă”, romanul – în lucru, primele note datând de prin ianuarie 2012 – e Bildungs, fără să fie neapărat şi biografic; m-aş bucura să reluăm dialogul la apariţia acestuia, când va fi să fie, dar până atunci mai e cale lungă. Altminteri, mult înainte să fi mers eu „pe mâna lui Paul Celan” (de după Todesfuge) în ceea ce s-ar putea numi „verticalizarea discursului”, poetul & istoricul literar Nicolae Leahu punea în ecuaţie Fuga macabră celaniană cu Fuga basarabeană a subsemnatului, iar concluzia suna astfel: „(…) Em. Galaicu-Păun rescrie (la fel cum Celan însuşi, de altfel, asimilase sonurile altora: ale Rosei Auslander, de exemplu) patosul tragic al Fugii macabre, suprapunând pe verticalitatea urcuşului ei către ceruri («săpăm un mormânt în văzduh», «ca un fum veţi urca în văzduh») orizontalitatea de o răscolitoare polivalenţă a suflării ce «se întoarce acasă să pâlpâie-n ochiul aragazului». În cele două poeme, diferenţa esenţială stă, prin urmare, în atitudinea poeţilor faţă de problema culpei istorice şi ea se divulgă abia în momentul în care înţelegem că Emilian Galaicu-Păun nu numai că citeşte exact textul celanian, dar îl şi rescrie, răstălmăcindu-l magistral şi instituind, în subsidiar, o viziune diferenţiatoare profund justiţiară: orice crimă îşi revendică nu un nume generic, ci numele vinovatului ca atare. (…) Implicit sau explicit, noi îl domină pe eu în ambele poeme, ceea ce este o sugestie a faptului că suferinţa colectivă scapă oricărui fel de cuantificare, fiind absolută, desăvârşită prin tragismul ei. Este punctul de reîntâlnire al celor doi poeţi, a două experienţe, în definitiv, care mărturisesc în numele unor biografii comunitare”. Pentru „istoria literaturii” ar merita amintit faptul că N. Leahu şi-a rostit discursul în cadrul unei conferinţe „Paul Celan”, ţinută la Universitatea din Cernăuţi, prin 2008, în prezenţa distinsului om de litere Marin Mincu şi a discipolului său Mircea Ţuglea, care l-au aplaudat la scenă deschisă; la rându-mi, am recitat în cadrul aceluiaşi simpozion, poemul meu damenwahl din Yin Time, care se vrea şi o tălmăcire la modul ideal (epurată de narativ) a Fugii celaniene, spre încântarea lui Mincu, cel care avea să-mi scrie pe 28 noiembrie 2009, la Târgul de Carte Gaudeamus, următoarea dedicaţie pe volumul său antologic Probă de gimnastică, Vinea, 2008: „Poetului paradigmatic Emilian Galaicu-Păun, cu emoţia lirică a periplului nostru comun pe ruta Chişinău – Bălţi – Cernăuţi…” (sublinierea îi aparţine; la rându-mi, îi dăruisem Jurnal de doliu, în tălmăcirea mea, proaspăt apărut la acea oră – a fost printre ultimele cărţi pe care Marin Mincu le-a ţinut în mână, scriitorul stingându-se pe 4 decembrie 2009, după un atac cerebral, la doar 65 de ani). În fine, să spunem că poezia lui Celan m-a vaccinat – n-aş putea să spun cu exactitate împotriva a CE, ştiu doar că a durut şi continuă să doară. Câtă durere, atâta trăire!  

V.G.: O apariție remarcabilă în Apa.3D și A(II)Rh+eu o constituie sonetele și poemele tanka, iar în 2019 și 2020 ați publicat în presa literară câteva sonete, deocamdată neincluse în volum. Ce înseamnă pentru Dvs. această reapropiere de formele fixe (prezente, de altfel, chiar și în primele două volume pe care le-ați publicat)? Cum revedeți distanța față de următorul punct de vedere, pe care l-ați formulat în cronica la volumul de sonete al lui Paul Mihnea, Coroana de coroane: „Spre indignarea (așa bănuim ca va fi) sonetiștilor de azi, cutezăm a afirma că timpul formelor fixe în poezie a trecut, ceea ce nu înseamnă că-i așteptăm pe ulișiinoștri, plecați în căutarea timpului pierdut peste nouă mări și nouă țări, cu poeme scrise pe muzică de sirenă. Un sonet adevărat e un sonet anacronic, un sonet pe corpul căruia au crescut vegetații și moluște din alte mări și alte timpuri.” Încheiați cronica respectivă cu un sonet ale cărui versuri coincid cu primele cuvinte din alineatele comentariului critic, „sonet însumând intenționat toate neajunsurile speciei”. Ce ați spune acum despre neajunsurile speciei? Dar despre farmecul ei? 

Em. G.-P.: Şi pentru mine a fost o neaşteptată surpriză să mă aştern (la scris) în patul procustian al unui sonet, pe 1 martie 2016 (după principiul „mănăstirii într-un lemn”, poemul fiind scris din zorii zilei şi până pe la chindii, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat până atunci!); după, am mai dat o duzină de sonete, şi danteşti, şi shakespeariene, şi „fifty-fifty” (trei sO.nE.te – un clin d’oeil la Sonete-le lui Eminescu, din 1879 – au apărut în Familia, patru în Viaţa Românească, alte câteva în Actualitatea literară), şi s-ar putea să perseverez, mai cu seamă în ce priveşte forma (sonet dat peste cap; sonet cu titlul încorporat după primele două catrene; sonet cu rima pe stânga etc., etc.). Dacă-mi amintesc bine, deja poezia ce dădea titlul plachetei mele de debut, Lumina proprie, era un sonet (dantesc), altele două completând volumaşul din 1986. Ceea ce înseamnă că am revenit pe cerc, după ce că mai făcusem o haltă în volumul Arme grăitoare (2009), încorporând un sonet (shakespearian) cu un ultim vers lipsă la finalul unui poem amplu, Passagère – cum ai construi o mansardă tradiţională (gen „balconul Julietei”) pe un bloc-turn din sticlă şi beton gen zgârie-nori. Tocmai modernitatea sonetului – resetat de Baudelaire, în numeroase poeme din Fleurs du Mal, şi într-un mod şi mai radical de Rimbaud, prin Les Voyelles –, de-o seamă cu catedralele (!), m-a fascinat, având şi exemplul „ultimului Alexandru Muşina”, cu acele sonete teribile din Gelatina (e ca şi cum autorul Regelui dimineţii şi-ar fi construit mai multe piramide, o Vale a Regilor, în ideea de a se îngropa într-una din ele). În ce mă priveşte, mereu m-au fermecat „bijutierii” – de la Mallarmé la Şerban Foarţă, via Ion Barbu –, iar piesa de rezistenţă este neîndoielnic sonetul (la Foarţă, cu leitmotiv!), ale cărui „neajunsuri” – am putut afirma eu una ca asta?! – ţin tocmai de perfecţiunea formală, şi tocmai pe această latură „atac” specia. Nu în ultimul rând, gândul mă duce la Rainer Maria Rilke care-şi încheia cariera poetică prin Sonete către Orfeu (1923), operă de vârf – alături de Elegii duineze (1923) – a liricii moderne; pe urmele lui, mi-ar place să las un volum inedit de sonete, cu care să intru în postumitate, şi un altul de poeme „de largă respiraţie”, am şi început să pun deoparte textele d’outre-tombe, la fel cum generaţia bunicilor mei păstra în pod scândurile de sicriu & într-un cufăr hainele de îngropăciune. (Am şi făcut o primă „probă”, în 2019, cum mi-ar sta în… sonet – vezi Sonet la fix din Apa.3D).

V.G.: Ați lucrat luni în șir – uneori, chiar ani la rând – la unele poeme. Cum ați simțit de-a lungul ultimelor trei decenii această experiență a (re)scrierii asidue, în ce fel ați pune-o în relație cu densitatea stilistică și complexitatea codurilor/referințelor literare – și, într-o formulă mai cuprinzătoare, culturale, spirituale, istorice – care contribuie la structura poetică reprezentată în sanG d’encre?

Em. G.-P.: N-aş putea spune acum de unde îmi vine această asiduitate, ţin minte însă că pe când încă îmi băteam poemele la maşina de scris, „sărmana mea Yoricka”, abia aşteptam să scot textul pe foaie – „pe curat”, cum ar veni –, după care-l înnegream, o dată, de două ori, şi tot aşa până să ajung la formula definitivă (nici aceasta, într-o perspectivă de durată – de pildă, poemul Gesturi, din Levitaţii deasupra hăului, are tot atâtea versiuni câte ediţii îl găzduiesc). Mai târziu, acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu cărţile – în ediţia a două, şi Gesturi. Trilogia nimicului, şi Ţesut viu. 10 x 10, diferă structural de ediţia princeps. În acest sens, sunt un (re)scriitor, după cum observă şi Mihai Iovănel, şi Ştefan Manasia; tot aşa cum şi relecturile – în fiecare lună, îmi ofer o astfel de bonificaţie! – fac parte din felul meu de a fi. Până unde se poate împinge rescrierea unui text, şi cum simţi că, dacă mai forţezi puţin lucrurile, totul se rupe dracului, iată întrebarea – nu am un răspuns la ea, sau nu unul definitiv (deloc întâmplător, ediția princeps a Ţesut-ului se încheia cu cuvintele lui Llosa, din Orgia perpetuă: „Pur şi simplu, această nevoie de perfecţiune constă în faptul că o carte se publică la un moment dat, dar lucrul la ea nu se sfârşeşte niciodată”). Totul ţine de felul în care un vers, un poem sau o carte întreagă continue să lucreze în om, astfel încât acesta se vede silit să revină la text. Nu în ultimul rând, şi experienţa ulterioară scrierii unui vers, poem, volum concret trage la cântar, fiindcă altfel se vede o realizare în lumina altora, de ultimă oră. Eu cred că poemele trebuie să comunice ele înde ele, atât în interiorul unei cărţi, cât şi de la carte la carte. (Unul Dumnezeu ştie câte se vor salva, în timp, asemenea personajelor principale din Trois Couleurs de Krzysztof Kieślowski, în episodul final din Rouge; dar pentru asta, musai să se întâlnească de son vivant.)  E ca între oameni, unde legătura a două persoane face ca fiecare să se schimbe – pe faţă sau în forul său interior – pe măsură ce această relaţie îl/o implică (tot mai) plenar. Tocmai plenitudinea trăirii –  în  chip poetic, cum altfel ?! – e ceea ce urmăresc să comunic prin aceste rescrieri în cascadă. În acest sens, sanG d’encre se apropie, sper eu, de densitatea plasmatică a serului fiziologic ce face cu putinţă o grefă de ţesut.

V.G.: Cum gândiți, căutați, valorizați, trăiți poezia (supra?)realității, dincolo/ dincoace de paginile scrise? 

Em. G.-P.: La cea mai înaltă ficţiune!, aş fi fost tentat să-ţi răspund – dar a făcut-o deja, şi încă magistral, Florin Iaru. Adevărul e că-i foarte puţină poezie în viaţa noastră din ultima vreme – să nu fie chiar Vremurile de pe Urmă! –; cu atât mai preţioase sunt clipele când te scurtcircuitează inspiraţia. Dă-mi voie să închei acest dialog al nostru printr-un poem – chiar ultimul, la data la care scriu aceste rânduri –, unul ce aruncă un curcubeu „voltaic” dinspre poemul lui Ezra Pound, Într-o staţie de metrou, spre cel al lui Mazilescu, cineva pe lume are nevoie de mine. Iată-l:

Mot-à-mort

Ivirea acestor măşti negre pe chipuri – pe gură şi nas –, tot atâtea brasarde de doliu.

O voce, sub acoperire şi ea, recitând din Virgil Mazilescu: „te-am sărutat eu mortul”    

V.G. Vă mulțumesc pentru acest dialog și vă urez continuarea firească a experiențelor valoroase care durează.

[Vatra, nr. 3-4/2021, pp. 24-30]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.