Eveniment editorial: Mircea Zaciu, Jurnal, vol. 5-6 (1990-1994)

Nicoleta Sălcudeanu

Marea crăpelniță culturală

Nu vreau să cred că doar un anume tip de voyeourism intelectual mă face să consider cele mai recente două volume de jurnal1, ce cuprind  anii postcomuniști 1990-1994, al lui Mircea Zaciu, un eveniment cultural major și incitant. Deși, în linii mari, conform unor semnale venite pe cale electronică, o parte din generația cea mai nouă și mai activă de tineri critici – vorbesc aici despre cei cu adevărat semnificativi – pare să perceapă omul & opera drept obiective culturale perimate, modeste, lipsite de valențele revizitării sau de personalitate și, dacă se poate cita din surse de ”socializare”, și se poate, monada Zaciu nu ar reprezenta mai mult decât ”multe dureri înăbușite, un personaj mai curând mediocru, ros de resentimente ca de gastrită, narator necreditabil, dar util totuși pentru informație.”

Din capul locului, orice literatură confesivă își are porția zdravănă de necreditabilitate inclusă la pachet cu umori, idiosincrazii, chiar și zaharicale nu totdeauna digerabile. Ce-ar mai rămâne atunci? Doar utilitatea informației? Atunci de unde plăcerea textului pe care am încercat-o fără caznă sau pusee de adorație discipolară, nici măcar discipol nefiindu-i, decât poate unul indirect?! Firește, nu voi intra în polemică, respectându-le opinia, legitimă de altfel, cu mai tinerii mei confrați; sunt întrebări strict autoreferențiale. De unde plăcerea textului? Dincolo de aceea vinovată de a pătrunde în structura intimă a scrisului de sine, textul jurnalului mi s-a înfățișat și sub forma unui delicios palimpsest. Și nu vorbesc aici despre sterila stratificare structurală de obârșie teoretică, ci de citirea inocentă pe straturi de noime.

Dacă volumele din vremea comunismului erau, inevitabil, ștanțate și pe o anume sensibilitate politică – facilă, uneori vulgară, îmi îngădui să socot (latura asta documentară nepărându-mi-se interesantă măcar din clipa în care o astfel de abordare a devenit meserie în sine, inundându-ne cu tone de maculatură despre patimile și păcatele literaturii ”rezistente” sub comunism, meserie ce ne-a înghițit decenii întregi de timp alocat mai degrabă sterilei propagande anticomuniste post-factum compensatorii și auto-consolatorii decât literaturii) – acum jurnalul vorbește singur, eliberat de balastul conjunctural facil, ușurat de umbra apăsătoare a Savakului și, tocmai de aceea, sunetul său se percepe mai limpede. Și acest sunet îmi evocă, da, un personaj ros de resentimente și percepții greșite sau nedrepte, un individ mai degrabă acrit și ușor mizantrop, cârcotaș, uneori smiorcăit, victimizându-se în exces, dar și un rafinat floretist al ideii, un observator de o finețe nesfârșită, un contemplativ cu privire de laser, un metronom ce așterne accente subtile pe noima năclăită a lucrurilor, un bun diagnostician social, un melancolic cartezian. Un personaj decadent în tot ce are decadența mai nobil. Să fii Zaciu (remember Being John Malkovich), să fii în Zaciu, mi s-a părut de aceea captivant. Și am văzut în el nu doar îndărătnica lui ființă, ci un șir întreg de personaje oglindite suficient de strâmb încât să-și depășească, în hologramă, imaginea unidimensională și atât de neinteresantă prin sărăcia ei. Ființa reală niciodată nu se suprapune pe imaginea fotografică, ar fi derizoriu, de aceea cred mai mult și mai degrabă în șovăiala și imperfecțiunea reflectării, tocmai pentru că aduce un plus de comprehensiune, fie și prin intermediul aproximării și chiar al mistificării. Iar mistificarea de tip Zaciu îmi pare, în continuare, delectabilă și încărcată de sens, măcar prin ricoșeu.

Un prim și atotprezent personaj ce-și sparge propriile tipare înfățișând un rictus sever și o vehemență neașteptată este acela al lui Ion Pop, prieten de o viață, cu intermitențe, și care este, nu întâmplător, autorul prefeței și al notelor însoțitoare. În chiar această prefață, Profesorul Pop, blajinul, feciorelnicul, neconflictualul absolut Ion Pop își asprește vocea în mod neașteptat, dar justificat, când reface drumul manuscrisului diaristic, a cărui soartă de după decesul autorului o rezumă oarecum sec, oarecum eufemistic-acuzator. Tonul, pentru cei ce nu sunt familiarizați cu temperamentul de catifea al prefațatorului, poate scăpa neobservat. Dar, pentru avizați, dă seamă asupra aventurii bezmetice a oricărui manuscris rămas unei posterități mercantile nu doar în sens pecuniar, dimpotrivă, a mercantilității a cărei răsplată rămâne doar lustruiala de sine, mult mai prezentă în peisajul valorificării documentelor, în lipsă evidentă de ”numerar”:

”La douăzeci de ani după stingerea din viață a profesorului și criticului literar Mircea Zaciu (27 august 1928-21 martie 2000), editura Limes publică însemnările inedite ale scriitorului, ajunse în anul 1994. Moartea autorului a lăsat, din păcate, în grija posterității tipărirea întregii scrieri, iar aceasta n-a fost lipsită de peripeții. Două dintre dosarele cu însemnări (pe anul 1990-1992) au ajuns printre hârtiile încredințate mie temporar de familia Profesorului, alte două se amestecaseră cu documentele Dicționarului Scriitorilor Români, recuperate din casa autorului de Aurel Sasu, unul dintre coordonatorii lucrării, alături de Marian Papahagi, care dispăruse și el, pe neașteptate, în ianuarie 1999. Abia după șapte ani de la această încurcătură A. Sasu a restituit celor în drept documentele (anii 1993-1994), după ce pretinsese că i-ar fi fost date de autorul însuși pentru a fi tipărite sub îngrijirea sa. Aceste note, scrise aproape zilnic, în perioada 1990-1994, pot fi întrunite acum pentru a completa suita imediat precedentă. Ar mai trebui, totuși, să existe – cum reiese din unele trimiteri ale autorului – cel puțin notele din anii 1995-96, neidentificate încă, păstrate probabil în arhiva Aurel Sasu. Dacă va putea fi recuperată și această secvență – după care jurnalul pare că a fost definitiv întrerupt -, se va putea rotunji una dintre ”cronicile” cele mai vii ale vieții universitare și scriitoricești din România anilor imediat post-decembriști, dar nu mai puțin a unei biografii de intelectual confruntat adesea dramatic cu sine și cu stările de lucruri tulburi și frământate ale epocii.”2 

O mențiune ar mai fi necesară, odată ajunși la aspectele dezagreabile ale evenimentului editorial, în privința neglijenței redactării textului, cumulând un număr nepermis de mare de greșeli de tot felul, imputabile, la prima vedere, fiului autorului însuși (Radu Zaciu), total neexperimentat în acest domeniu, el fiind de cu totul altă formație. Un plus de atenție și o mână de ajutor din partea editorului n-ar fi prisosit.

Documentând evenimentele în avalanșă de după căderea comunismului, jurnalul oferă puzderie de elemente ce completează tabloul scintilant al prefacerilor post-decembriste: luate cronologic, unele privind secretomania și exotismul – eufemistic vorbind – al diplomației românești și de aiurea în abordarea-obscurizarea unor acțiuni întreprinse, altele adăugând lumini și umbre asupra unui exil literar mai mult sau mai puțin monopolizat de cercuri politizate și de centre de propagandă, aspecte sordide, dar inerente, ale parvenirii pe fondul unor schimbări istorice, frământările interetnice asistate nemijlocit la Cluj, evenimentele de la Târgu-Mureș, un întreg vârtej factologic ce, chiar buimac și subiectiv privit, poate aduce un plus de înțelegere pentru cine este interesat să înțeleagă. Un singur exemplu: ”Istoria invitației mele la Budapesta, pentru o reuniune al cărei scop și obiect nu-l cunosc decât foarte aproximativ. Azi, din nou, telefoane insistente de la Kántor, Kányadi, Kittiy Popa, apoi Micu Popa, care au vorbit cu d-na Berza, director în Ministerul Culturii. Evident, același minister n-a fost la fel de prompt când cu delegația scriitoricească la Paris, în ianuarie… Acum insistă, au nevoie de prezența mea ș. a. Le spun că nu pricep de ce mereu sunt invitat prin intermediari și nu am primit, nici azi, o invitație oficială, de la organizatori, redactată, scrisă, en due forme cum se zice. Îi arăt d-nei Berza – care, finalmente, mă sună prin secretară, de la București, modul cum am fost invitat, mereu prin interpuși. În februarie, Kántor, care formula principial o invitație în numele Ambasadei ungare din București. Acord de principiu, și eu. Cer detalii, mi se promit. Întâlnirea era fixată pentru 5-6 martie. În ajun, un telefon de la un funcționar al ambasadei, Csikos, pare-se, care mă întreabă dacă mi-ar conveni data de 19-20 martie, amânare. Îmi convine, declar, dar cer amănunte asupra caracterului, scopului, obiectului discuțiilor. Mi se promit în timp util, dar nu vin. Vineri, 9 martie, telefon de la un scriitor ungur din Cluj, care-mi cere unele date pentru pașaport. A doua zi, spune, vine aici ministrul adj. de la cultură, d-l Horváth, care are nevoie de confirmarea mea și de datele mele pentru pașaportul de serviciu. Îi spun că sunt bolnav, la pat, gripat, nu cred că voi merge, dar insist să mi se dea detalii asupra reuniunii, de către ministrul H., fie printr-un telefon de-al lui, a doua zi, fie printr-un mesager. Mi se promite, dar nu primesc nici sâmbătă 10, nici duminică 11 martie nici un telefon, nici o vizită, nici un fel de informații. În fine, de azi avalanșă de insistențe. Mefient, tot mai mefient, refuz să plec.”3 Urmează evenimentele dramatice de la Târgu-Mureș, apoi: ”Grupul de scriitori români aflați la Budapesta, declarație comună”. Mistificarea de presă Cofariu e deja bine știută. Zaciu: ”La Tg. Mureș ar fi 5-6 morți, sute de răniți. Ungaria ar fi cerut asistență ONU. Seara, la TV, film irlandez cu ciocniri probabile. Îmi face foarte rău să văd aceste scene barbare. Ce-i de făcut? Mă felicit, în orice caz, de a fi refuzat călătoria la Budapesta. Acolo, Dinescu, Liiceanu, Adameșteanu ș.a. au făcut, din păcate, cum sunt neinformați și lesne manipulabili, jocul unguresc”.

Și iarăși: ”Vorbit din nou cu J. (Jean Pop) și M. (Marian Papahagi) despre eroarea de a nu fi reanimat Echinoxul, care ar fi contracarat Dialogul social al lui Liiceanu și Co, elitist și exclusivist, care alunecă, tot mai mult, într-un soi de nouă intoleranță intelectuală. M. susține că «nu e târziu», vor mai vedea etc. Dar eu cred că e târziu și apoi fiecare s-a angajat, acum, pe cont propriu, în diverse direcții, unele divergente, de unde puteau fi (și puteam fi) coalizați, solidari, uniți și puternici.” Din perspectiva zilei de azi pare, și este, o utopie idea unui Echinox pe post de coagulant social, mai ales că, acum se vede mai clar, scopul ce se urmărea nu era coeziunea, ci diviziunea. Nu lipsesc pagini amare despre noul oportunism ce vântură mereu aceleași personaje, ghidate sau nu, în turbionul mioritic, dar mai cu seamă peste mări și țări, încât ai zice că ei sunt ”singurii reprezentanți ai literaturii române în lume!”4 Chiar și atunci când evenimentele culturale au loc în Germania, Profesorul aflându-se – precum se știe – la Bonn, iar tematica abordată i se potrivește mănușă. Pentru statul român era mai la îndemână să trimită trupe de asalt bucureștene, dispuse să-și etaleze părerologia în toate zările. Sunt întâmplări incontestabile, iar faptul că peisajul sufletesc al diaristului devine tot mai arid, populat cu tot mai dese ”despărțiri definitive”, devine previzibil… Peripețiile post-decembriste mărturisite aici, coroborate cu alte mărturii, pot alcătui o reconstituire istorică deloc superfluă (cum pare în viziunea generațiilor mai recente), dimpotrivă.

Și, da, Mircea Zaciu era un mizantrop acrit, dar cum să fi fost altfel când, întors la catedra clujeană, în calitate de vizitator (fiindcă nici în țară – din punctul său de vedere, ce nu coincide cu cel al lui Ion Pop, explicația găsindu-se în corespondența celor doi, nici în Germania nu i se oferă vreun curs de literatură română), asistă la spectacole grotești în care un academician, spre exemplu, prezintă compilații ”după vreo enciclopedie-două, dar cu patos, în aceeași sală unde în decembrie ’89 făcea declarații de fidelitate lui Ceaușescu și de la tiran la Toma (d’Aquino), saltul nu i s-a părut deloc mortal. Dimpotrivă.”5 Constatarea e făcută în anul 1993. Mă întreb, cum au evoluat de atunci și până astăzi lucrurile? Nu vă e evidentă proliferarea de-a dreptul fungică a tipologiei personajului academic compilator cu ifose de profesor, agentul unor aceleași bătătorite idei de-a gata, cu doctoratul și funcțiile la zi? Atmosfera de la catedră, cu personaje scâlciate, lingușitoare sau ”salvatoare” nu e deloc zugrăvită în tușe prea groase. Din contră, pot confirma din proprie experiență otrava volatilă de pe coridoarele și de prin birourile Literelor clujene, în contextul căreia o figură precum profesorul Ion Pop, fie că era un albatros baudelairian, fie purta o metaforică mască de gaze, altfel nu-mi explic cum făcea față (blajină și nobilă) în asemenea mediu toxic. Nici la Uniunea Scriitorilor sau în salonul de la Paris al Monicăi Lovinescu și al lui Virgil Ierunca aerul nu era mai respirabil.

Cât despre fosta revistă-fanion a literaturii românești contemporane, cred că nu am întâlnit o caracterizare mai exactă. Referindu-se la numărul aniversar (25 de ani) al ”României literare”, Zaciu îl socoate, pe bună dreptate, ”cam necritic”, ”Ivașcu e elogiat fără rezerve, deși…”, ”textele sunt cam improvizate și foștii colaboratori de decenii apar pe sprânceană, majoritatea ocoliți, cred, înlocuiți cu echipa de fotbaliste încropită de Manolescu. Acesta, într-un editorial (și interviu, mai încolo) destul de superficial. Mult mai aspru cu Breban, spre pildă, decât cu concesiile (uneori supralicitări) ale lui Ivașcu, mereu menajat. (…) În fapt revista a rezistat prin grupul de critici, mai puțin prin literatura publicată. (…) Atitudinea de azi a revistei, prin N. M., caută să justifice și să netezească orice asperități neplăcute privind trecutul publicației (redacției); jocul nu diferă cu nimic de al grupărilor adverse (…) și reflectă jocul politic al așa-zisei opoziții de azi: precum în parlament, așa și în viața literară. Patronatul (nou) al lui Rațiu, crearea așa-zisei ”Fundații R. L.” al cărei prezident e tot N. Manolescu nu dă mai mult credit moral revistei de azi decât îi dădea Ivașcu în trecut, un oportunist ”salvator” (…) găsit la timp. Revista și-a pierdut însă caracterul de regulator al valorilor literare, de ”bursă” a valorilor momentului.”6 Cu adevărat rol  regulator  a jucat revista când, sub cârmuirea lui N. Breban, a adunat crema criticii literare românești, iar valoarea publicației s-a păstrat atâta vreme cât această pleiadă de critici (nu doar N. M.) a fost păstrată, prin virtutea inerției au ba. După aceea a devenit o simplă revistă de autor.

Vremuri nesăbuite ce își cer cronica aspră, așa se văd și așa au fost timpurile presate între paginile jurnalului. O lume a calibanității și a canibalității intelectuale în care unii nu mai încap de alții, o bolgie a istoriei în care ”particulele elementare” gravitează în jurul legilor aparent imuabile ale cererii și ofertei, în care ”tinerii nu mai încap de cei în vârstă, hămesiți să ocupe toate posturile, făcându-se profesori peste noapte, lacomi de bani și nepăsători la profesie”7; o lume în care una din cele mai suave poete autohtone stupefiază prin nemăsurarea afirmației: ”E tare greu să fii un simbol!”8

Cred că sufletul inefabil al jurnalului stă întocmai în gastrita resentimentară pe care o respiră, conține doza necesară de substanță corozivă pentru a mai lustrui suprafețele imaculate intacte care ne-au mai rămas sub stratul gros de rugină. Chiar și mărturisirea de sine a diaristului este un veritabil ecorșeu, o jupuire, o ruptură de sine. Mărturisire corozivă, seacă, în stare să denudeze cele mai intime și câteodată cele mai atroce trăiri. Fără exhibiționism, reținut, scrâșnit, autentic și sincer,  fața profundă a mărturisitorului ni se arată fără milă de sine. Fără a fi ascunsă, cojită de înveliș, împletită firesc în palimpsestul pe care însăși viața a țesut-o în jurul ei, ni se înfățișează făptura întreagă, cu conformismele și excentricitățile ei deopotrivă. Și deasupra a toate, un clopot imens ca un paradis artificial; și ce altceva este paradisul artificial decât substanța desăvârșită a ceea ce numim cultură? Fiindcă sufletul descoperit până la cruzime de sine al Profesorului, obsesiv, mi-a apărut, pe măsură ce jurnalul se citea, într-o ciudată întrepătrundere de imagini din narațiunea culturală a ”Morții la Veneția”. Peisajul sufletesc al Profesorului Zaciu și imaginile livrești sau literare ale poveștii venețiene sunt efectiv concrescute. Că nu e doar o impresie, o confirmă și rândurile adresate lui Mircea Zaciu, dintr-un Paris de martie al anului 1973, de prietenul său de o viață, nu doar epistolar, Ion Pop. Una și aceeași intuiție: ”…acea Veneție sumbră, putrezind lent în ceață, (…) lumea grotescă, în violent contrast cu frumusețea botticelliană a adolescentului, conflict ce va pătrunde, ca să-l distrugă, și în sufletul conformist al neamțului cuminte, echilibrat și prăfuit. Și nu puteți uita, desigur, mai ales finalul acela teribil, în care masca jalnică a tinereții artificiale e umilită mortal de cealaltă tinerețe, adevărată și poate că eternă, deschisă spre o lumină fără seamăn, spre un orizont nemărginit. Simetrie superbă: secvența bătăii dintre cei doi băieți, când fața de înger a lui Tadzio e murdărită, răzbunător, în noroiul țărmului și, la câțiva metri numai, fardul de clovn scurgându-se pe obrazul definitiv bătrân, noroi, și el, însă de nespălat în vreo mare. Plus muzica lui Mahler…  (…) … în Moarte la Veneția adagio-ul din Simfonia a V-a a lui Mahler se acordă perfect cu un fel de agresiune a sublimului ce distruge falsul echilibru spiritual al personajului și, prin urmare de-maschează ”actorul” și-l umanizează eliberându-l în moarte…”9

În tensiunea dintre agresiunea sublimului și marea hămeseală canibalică a lumii noastre culturale s-a desăvârșit o viață. Nu e nimic perimat sau modest în asta.

___________________

 Mircea Zaciu, Jurnal, vol. 5-6, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2020.

2 Jurnal, pp. 5-6, vol. 5.

3 pp. 21-22, vol 5.

4 p. 25, vol. 5.

5 p. 109, vol. 6.

6 pp. 241-242, vol. 6.

7 p. 243, vol. 6.

8 p. 39, vol. 5.

9 Ore, zile, ani de prietenie, Ion Pop – Mircea Zaciu, Corespondență (1964-2000), Ediție îngrijită, cuvânt-înainte și note de Ion Pop, Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2020, pp. 258-259.

***

Al. Cistelecan

L’exclus

Încă patru ani (1991-1994), strînși în două volume (Editura Limes, Cluj, 2020), din Jurnalul lui Mircea Zaciu se adaugă celor zece care umpluseră cele patru volume apărute înainte de 2000, anul morții Profesorului. Cu siguranță însă povestea acestui jurnal e departe de a se fi încheiat. După cum menționează Ion Pop în prefață, sigur trebuie să mai fie undeva însemnările din anii 1995-1996 (acestea cu siguranță, cel puțin despre ”jurnalul roman” al Profesorului, ținut în perioada în care pe care a petrecut-o la Centro Aletti, Profesorul mi-a vorbit în cîteva rînduri; ar fi o secvență cu adevărat relevantă, pentru că Profesorul mărturisea că niciunde și niciodată nu s-a simțit atît de ”acasă” ca acolo; ar fi relevantă tocmai pentru că ar fi contradicție cu multe însemnări în care, cu o vorbă lovinesciană, Profesorul trăia cu ”gustul de cenușă al neantului”, tot mai acut în anii de după ’90). Dar însemnări, poate nu atît de metodic și disciplinat făcute, trebuie să existe și din anii de dinaintea celor cuprinși în volumele editate. Profesorul a ținut jurnal încă din tinerețe, deși e posibil ca, revăzîndu-le (cum făcea mereu), să le distrus el însuși (cu toate că m-aș îndoi, știind cît respect religios purta ”documentului”, fie că-i vorba de jurnale sau de memorii, fie că-i vorba de epistolare). În 20 septembrie 1994 notează următoarele: ”Vreau să fac un scurt testament, prin care să dau dispoziții relativ la jurnal și cele rămase după mine.” (vol. II, p. 465). Firește, nu știu dacă a și redactat acest testament, dar de-l va fi redactat, sigur ar fi fost de găsit în el reguli de editare clare și scrupuloase (Profesorul a ținut o vreme o ”cronică a edițiilor” și se poate vedea în comentariile făcute atunci cît de riguros era în privința acestei profesii). (Despre nevoia unei editări pe placul Profesorului, ajung însă cele spuse de Nicoleta în comentariul de mai sus). Într-un cuvînt, cele șase volume de pînă acum nu reprezintă decît un decupaj dintr-un jurnal ținut cu religiozitate. Chiar și doar atît de ar rămîne, el reprezintă, cantitativ vorbind, o performanță copleșitoare și ”una dintre cronicile cele mai vii ale vieții universitare și scriitoricești din România” ultimului deceniu comunist și a ”anilor imediat post-decembriști”, cum zice Ion Pop. Cred că Profesorul ajunsese să creadă că jurnalul e opera lui principală (alături de ”Dicționarul Scriitorilor Români”).

Aș adăuga și că alături de corespondența pe care a întreținut-o (și din care au început să apară deja volume consistente) cu mai mult decît fervoare. Profesorul era un corespondent feroce, punctual pînă la exasperare și pretinzînd de la toată lumea aceeași punctualitate. ”Am scris – notează el (II, 49) -, cred, mii de epistole într-o viață. Plăcerea de comunicare, de confesiune, refulată în scrisori. Cine le va culege vreodată? /…/ Ar fi, cred, mărturia despre o epocă. Toată corespondența unei epoci (1945-1989) ar fi ceva, ar da o idee mai precisă posterității”. (Și după ’89 a rămas același corespondent fervent). ”Plăcere de comunicare, de confesiune” desigur, dar și – de nu mai ales – o cale de a ieși dintr-o singurătate pe care nu și-a putut-o, de fapt, vindeca. Orice pauză de corespondență îi provoacă neliniște, ba chiar un fel de panică iar notații de felul acesteia – ”Dar chiar nimeni din țară să nu-mi scrie?! Ori s-a întîmplat ceva?” (I, p. 280) – aproape că devin un refren care se suprapune peste refrenul esențial al jurnalului: ”Nu mai am ce căuta nicăieri” (I, p. 32). Sentimentul de exclus e tema centrală a însemnărilor, reluată mereu și mereu, deși el însuși se exasperează de ritualitatea și frecvența ei și e dureros conștient de situația querulus în care se pune. E însă o apăsare existențială pe care nu și-o poate stăpîni și nicidecum reprima. Leit-motivul eșecului (pe multiple planuri, de la cel afectiv la cel literar) se repetă la nesfîrșit și-n tonalități tot mai grave: ”Să scriu istoria unui eșec” (I, p. 44), ”Înainte, îndărăt, nimic de făcut” (I, p. 422), ”Am rămas același mal aimé. Nimeni, nicăieri” (II, p. 88), ”Un gol imens, bacovian” (II, p. 125), sînt doar cîteva note de pe portativul acestei lungi, aproape neîntrerupte, ieremiade. Un mendicante d’affezione pare Zaciu în multe pagini și momente. Se simte părăsit, uitat, refuzat, exclus.

N-avem cum măsura această dramă privind-o din afară, deși e probabil că ea e întreținută (întețită) și de natura suspicioasă a Profesorului (temperament ”anxios, ciclotimic”, zice Ion Pop), și de subiectivitatea care, odată pornită, se încarcă de la sine. (Firește că e aiurea să vorbim de jocul subiectivității în cazul unui jurnal, dar mi se pare că el e uneori cam exagerat, ca și cum Profesorul e un fel de dipsoman; cîteva scene relatate în jurnal, la care m-am prilejuit și eu, și care s-au lăsat cu supărări grele, dacă ar fi fost relatate de mine n-ar fi avut nimic din ce l-ar fi putut supăra; dar asta e, desigur, complet irelevant). Suspiciunile se nasc din nimic (sau mai nimic), dar în acest domeniu la Profesor și nimica mișcă. Cum, probabil (deși nu sigur) pe peronul gării din Bonn (dar și-n multe alte cazuri), unde-l aștepta pe Mircea Dinescu: ”Mi s-a părut că m-a zărit prin ușa ce desparte holul de peron și că a făcut stînga-mprejur” (II, p. 520). Interpretarea ”negativă” a unor astfel de întîmplări ce pot fi inocente se trage însă dintr-un exces de sensibilitate; foarte atent la etichetă, Profesorul observă (sau i se pare, dar e totuna) și cele mai suave abateri de la ea, iar aceste abateri devin baza unei catastrofe relaționale. ”Un cuvînt, un timbru al vocii e destul pentru a strica un echilibru prea fragil” (I, p. 31) – iar asta se întîmplă adesea. Nuanțele comportamentului sînt cernute cu suspiciune și ele devin singurele relevante, căci Profesorul practică în domeniul relațiilor poetica lui Jean-Pierre Richard, considerînd că numai neintenționatul, inconștientul e relevant. Se așteaptă întotdeauna la constanță comportamentală și eventualele schimbări, oricît de raționabile și rezonabile, îi rezultă ca dramatice. Lucrul se întîmplă, desigur, în cazul/cazurile celor de care Profesorul s-a simțit mai apropiat și unde el se simte lezat de orice schimbare din ”timbrul vocii”. (E o adevărată dramă ce i se întîmplă, bunăoară, cu Nicolae Manolescu, față de care pare a fi avut un adevărat complex – ca toată literatura și toți literații, de altfel -, suferind și jubilînd în funcție de graficul atenției pe care o primește). Dar singurătatea și sentimentul de exclus devin cu atît mai apăsătoare cu cît Profesorul, ca ultim reprezentant al Școlii Ardelene, croiește mereu planuri și proiecte care implică un colectiv de colaboratori. Calvarul Dicționarului… e el însuși o dovadă, dar cele mai multe proiecte nici n-a reușit să le pornească. Deși, aproape din reflex, spiritul său constructiv se lansează în asemenea proiecte. Cînd Marian Papahagi reușește să doteze Universitatea clujeană cu o tipografie, Profesorul și vede desfășurîndu-se proiectul unei ”serii Philologica”, în care ar putea edita ”opere ale principalilor filologi clujeni din 1919 încoace” (I, p. 269). Firește, ”totul nu-i decît o utopie”. Dar utopiile Profesorului s-ar fi putut transforma în realități. N-a fost să fie, ”constructorul” a rămas doar un ”proiectant” himeric.

Ion Pop zice că volumele de acum au ”aceleași trăsături definitorii” precum ale precedentelor. Asta numaidecît. Deși o fractură e evidentă. Una provocată atît de evenimente, cît și de Profesorul însuși. Retragerea lui de la Universitate (s-a pensionat imediat ce-a avut prilejul, regretînd apoi), plecarea în Germania (unde se stabilise tot restul familiei) sînt fapte care l-au scos oarecum de la sine din epicentrul vieții literare și universitare. Nu mai avem acum reportaje despre viața Uniunii Scriitorilor, nici reportaje din inspecțiile școlare (de unde imaginea României sufocate în mizerie rezultă mai acut și mai credibil chiar și decît în romanele epocii) – și-n general evenimentele la care Profesorul mai ia parte s-au rarefiat și au devenit mai puțin semnificative. Astfel de reportaje îi incită însă și acum verva de prozator și tablourile pe care le realizează, cu pană sarcastică și caricaturală, sînt, toate, memorabile. Iată, spre exemplu, un asemenea reportaj, de la întîlnirea universitarilor clujeni cu ”frații” bucovineni: ”N-a venit prefectul. L-a trimis doar pe secundul lui. A cărui nevastă, cu cocul moștenit de la activistele Răposatei, stătea într-un cot la masa prezidiului și ”doinea” de mama focului. De altfel, cu taraf și taragot, toată lumea se ținea după cap și trăgea la doine de pe Someș și Tîrnave, inclusiv s-a tras o horă și o sîrbă de baladă coșbuciană. /…/ un așa-zis membru al ”opoziției” /…/ arunca cu bilete de cincii mii în țiganii din taraf” etc. (II, p. 407). Astfel de tablouri vivante mai relaxează trama confesivă. Altmiteri, desigur că nu lipsesc meteorologia, jurnalul de lectură (oscilînd între simple extracții de citate, conspecte și schițe de eseu), relațiuni despre filme, concerte, expoziții și comentarii despre realitatea – mică și mare – românească (dar și globală). Nici însemnările familiale și toată daravera cu casa de la Cluj (o durere acută pentru Profesor), dar nici, mai discrete, de nu de tot discrete, însemnări mai intime. Dar tensiunea ca atare a jurnalului nu mai poate avea voltajul anxios pe care-l avea în volumele anterioare. Acolo personajul principal era România, aici e Profesorul. Martor și personaj deopotrivă.              

[Vatra, nr. 3-4/2021, pp. 39-43]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.