Cunoscut în spațiul literar prin activitatea sa prolifică, Dinu Flămând publică în toamna anului 2020 cel de-al paisprezecelea volum de poezii, neincluzând în acest număr numeroasele sale antologii. După cum era de așteptat, volumul de față, Om cu vâslă pe umăr*, aduce în prim-plan vastitatea binecunoscută la nivelul deicticelor spațio-temporale, despre care amintește și Gheorghe Grigurcu.

Omul cu vâslă pe umăr este nimeni altul decât Odiseu, după cum însuși poetul declară într-unul dintre interviurile sale. Astfel, Dinu Flămând postulează, în volumul său, o călătorie perpetuă a individului, angajat în căutarea sensului, călătorie care îl poartă prin spații și timpuri nebănuite: „Ai sosit. Ritmul rătăcirii încă îți mai zvâcnește/ la gât și-n suflet. Nu s-a prea înțeles/ felul tău de a fi și absent, și prezent, disperat/ dar și hotărât să înaintezi în necunoscut,/ pierzându-te fără să te abandonezi tu pe tine/ pe țărmurile sălbatice unde te împingea tocmai/ nerăbdarea din ce urmează?” (După sosire)

Punctul de plecare al volumului îl reprezintă, fără doar și poate, epopeea homerică și profeția plecării lui Odiseu din Ithaca, într-o nouă deplasare, în care se va ciocni de varietatea interpretărilor, influențată de orizontul diferit al cunoașterii, căci vâsla sa de pe umăr este confundată cu o lopată de vânturat grâne de către un muntean, care nu a văzut niciodată marea. Omul cu vâslă pe umăr devine, prin urmare, o metaforă a vieții ca o căutare neîntreruptă. Asistăm la o goană mânată de curiozitate care îndeamnă la deplasare, la părăsirea confortului spațiului cunoscut, miza fiind sporirea cunoașterii. Eul poetic este neobositul călător homeric, care evadează în felurite timpuri și spații, ca răspuns la prezentul apăsător și monoton deopotrivă: „De nu cumva e vorba și de amărăciunea/ chiar de amărăciunea îmbătrânirii mele/ care nu mai pricepe această lume ce se îmbogățește/ zi de zi cu neștiința trecutului și îndopată cu supradozele/ ei de prezent care mie mi se pare atât de plat și de previzibil, deși în el mă trezesc și mă culc încă/ zi de zi înaintea saltului meu lefkadian… .” (Croaziera) Există, așadar, și în acest volum, profeția eliberării din carapacea prezentului, în favoarea unei realități compensatorii.

Dincolo de călătoria propriu-zisă prin noile spații, poezia lui Dinu Flămând evidențiază și o altfel de expediție, prin sertarele trecutului, superior „mlaștinii” prezentului, potrivit declarațiilor poetului: „încerc să rămân permanent conectat cu moștenirea umanistă a trecutului, să nu intru în mlaștina a-culturală ce se lățește azi. Deci vizitez în această carte locuri și momente care nu marchează doar întoarcerea mea acasă, sau momentele de după, dar și numeroase episoade ce izbucnesc din trecutul meu și caut sensul ascuns în eterna întrebare: ce urmează?” Răspunsul la această întrebare este dat în fiecare dintre poemele înscrise în volum, care reunesc călătoriile personale ale poetului cu popasuri prin diferite momente istorice, evidențiind predilecția pentru refugiul în măreția trecutului. Atena la final de război sau Heracleea cea „misterioasă”, pe unde „țâncul blond Alexandru a copilărit” sunt doar câteva exemple în acest sens.

Vizitarea trecutului aduce, însă, și o serie de revelații asupra cursului vieții, căutarea perpetuă accentuând neajunsul prezentului și imposibilitatea perenității: „În locul unor cuvinte care s-ar repezi/ să cerşească puţină compasiune/şi înţelegere/ discursul decoloratelor zdrenţe/ rămase pe oase/ exprimă perfect inutilitatea/ la acest spectacol al eternităţii./ Istoria a desalinizat/ tigvele tari ca pietrele/ iar pe noi – turiştii futilului –/ începe să ne sufoce/ voma din propria noastră uimire./ Timpul ne împinge de ceafă/ în oglinzile prafului unde/ o nedomesticită enormitate/ e chiar adevărul.” (Catacombele capucinilor)

Angoasa apare, prin urmare, în poezia lui Dinu Flămând, fiind stârnită de acest fugit irreparabile tempus, care pune sub semnul întrebării continuarea eternă a călătoriei.Întrebările constante care îl acompaniază pe poet în numeroasele incursiuni sunt ilustrative, Ce urmează după trecerea în neființă? reprezentând întrebarea-umbrelă: „Mă ia cu friguri!/ Să fie astfel finita noastră fiinţă rezervor de infinite/ experienţe într-un timp infinit?/ Şi am putea oare/ să vedem aici umbra eternităţii/ încolţind cu tuberculii ei incolori/ în subsolul spiritului, dar în altă lume?/ O lume în care spiritul,/ deşi nu funcţionează cu proteine, ar putea să-şi găsească/ măcar o sursă de energie obscură din timpul/ ce îngheaţă sub minus?…” (Cogito … dubito). O limită a logicii, o sete de eternitate, de utilizare neîncetată a creativității posedate sunt aduse, astfel, în prim-plan: „Deci în ritmul/ în care acum ne ducem, oare Natura risipeşte/ nesăbuit darurile sale care suntem noi, oamenii,/ condamnându-ne la o moarte aşa precoce?/ M-aş mira să fie divinitatea aşa stupidă!/ Vade retro!… (Cogito … dubito). Avalanșa îndoielilor străbate discursul, la capătul acesteia nefiind furnizată o clarificare, ci încă o îndoială, care intensifică trama logicii, sesizată și de Gheorghe Grigurcu: „Mă îndoiesc că doar murind aflăm adevărul/ sau că însăşi logica discursului nostru logic/ în fond ne scapă,/ dar mă îndoiesc şi când mă îndoiesc c-aş avea dreptate.” (Cogito … dubito).

Tendințelor dezolante li se opun zvâcurile optimiste, detronate, însă, rapid de șirul de întrebări care mențin activă anxietatea morții: „Viaţa învinge îmi zic în vreme ce prin/ depozitele memoriei mele vraişte scotocesc/ după ceva de care aş avea extrem de mare nevoie acum/ dacă aş şti despre ce e vorba/ convins că singur acel lucru/ mi-ar putea fi util/ să traversez cu bine starea indefinită/ a vieţii mele uitate la uşa nu ştiu cărui depozit…/ dar unde/ totuşi/ acolo unde niciunde?/ şi când înviere/ atunci/ când nicicând?” (Curtea din spate). În continuare, poate cea mai tragică viziune asupra existenței este creionată în poemul Figurine cicladice: „Mutism şlefuit – singur discurs posibil./ Toată averea: un triunghi pubian,/ iar deasupra lui, braţele resemnate/ strângând laolaltă puţinătatea trupului./ Poziţie în cosmos: cu umerii împungând cerul,/ vertical, în eterna lumină a nimănui.”

Totuși, pendularea între pericolul neantizării și nemărginirea ființei tinde să își găsească rezolvarea spre finalul volumului „Nu pudoarea de a numi, ci interdicţia/ instinctivă din secreţiile tăcerii/ te opreşte oportun să mai faci un pas;/ şi te blochează să spui (greşind)/ ce este şi cum stă în tine existenţa ta/ pe care o simţi numai inexplicabil,/ inadaptat la limite.” (Fondul difuz) Erudiția primează în fața abisului morții, aceasta ar fi concluzia volumului de față, un ansamblu de poeme rafinate, care reușesc să stârnească acea „palpitație lirică” intenționată de autor și să îndemne la exploatarea „imensului evantai de creativitate” în detrimentul chestionării vidului existențial.

_________________

* Om cu vâslă pe umăr, editura Tracus Arte, 2020

[Vatra, nr. 3-4/2021, pp. 48-49]