Prin biocharia. ritual ecolatru, Mihók Tamás șochează mai întâi propunând o poezie filosofică. Una altfel decât cea a romanticilor, firește, căci privește lumea din perspectiva ecologistului, tensionat de conștientizarea abisului spre care e îndreptată, exprimându-se în limbaj specific, supus unui proces similar de adaptare, de reformă, pentru a fi capabil să exprime noua realitate. O apropie însă întrucâtva de spiritul romantic militant căutarea tot a unor idealități, ca o nouă ordine, mai dreaptă cu natura, o omenire lucidă, responsabilă. Mai cuprinzător spus, o etică a cărei justificare e, dacă nu neapărat salvarea vieții în general – ea găsind mijloace de supraviețuire –, măcar una a omului, în special, periclitat tocmai de el însuși, căzut în capcana consumeristă. Căci omul despre care vorbește, pe de o parte, pare acum, în ciuda progresului tehnologic, într-o fază mai degrabă de involuție decât în una evolutivă, creându-și mijloacele autodistructive și punându-le efectiv la treabă, astfel că un cataclism e nu doar iminent, ci și aproape inconturnabil, ba chiar necesar: „soare mimând orgasm/ pe sub orizont de basm/ întinse blănuri de ren/ doldora de acarieni.// dezastrele au impact pozitiv/ asupra personalității umane.// și respirația cum arată/ executând acea artă/ a micro-văzduhului/ din menghina râtului?// șocul survenit în urma cataclismului/ inhibă hormonii de creștere.// mignonă glandă pineală/ vegetativa modulară/ ca o basma te va îmbrobodi/ vei hălădui.” (în straie de sărbătoare roz-apocalips)

E astfel firesc aerul mesianic al multora dintre creații. Poetul vorbește vizionar, astfel că – după cum a constatat pe bună dreptate Andreea Apostu, poezia sa pare „întoarsă pe jumătate dintr-un viitor distopic”. E un viitor în care nu doar limitele dintre genuri, ci chiar și cele dintre regnuri par anulate. Toate sunt hibridizate, organismele sunt alcătuite după alte reguli decât cele pe care le știm. O astfel de lume, privită cu rațiunea actuală comună, e un imperiu al distopiei. De aici sentimentul ilogismului, ce însoțește cu stăruință lectura. Gândul fuge numaidecât la artificii împrumutate din suprarealism, ca formă de respingere a tradiției raționaliste. Și, mai mult decât simpla apetență pentru straniu, parcurgerea celor trei grupaje poematice induce ideea construirii unei noi realități, paralele, asemănătoare visului. Cu alte cuvinte, iată, e vorba de o poezie ce-și trage seva și din onirism. E ceea ce și contribuie substanțial la vizionarismul și la rezonanțele expresioniste implicate în construcția volumului. Lumea din biocharia e alcătuită din rămășițele lumii noastre, vechi, dacă o raportăm la viitorul vizat de poet, reasamblate cu mijloace capabile să identifice compatibilități care dau rațiunii actuale – o rațiune limitată, alterată – șocul absurdității. Avem așadar o creație cu apetență avangardistă, manifestată și la nivel formal în două poeme. Pe de altă parte, nu lipsesc poemele ce dau măsura înaltă a predispozițiilor tehnice, cu muzicalitate atent construită.

E sesizabil apoi experimentalismul și la nivel lexical. Nu o inovație pe filieră stănesciană, căci nu e una motivată exclusiv poetic, ci e ivită și din necesitatea instituirii unui limbaj care să poată exprima deplin raportarea ideologică, construind simbolistica aferentă. Poezia volumului de față e eminamente politică, una cât se poate de în spiritul generației, ba, chiar un pic deasupra. Ea se revendică de la mișcarea ecologistă, în angrenajul ei lucrând viziunea postumanistă și critica dură a capitalismului. În această cheie a citit-o Andreea Pop și nu cred să poată fi contrazisă temeinic. E ivită din conștientizarea fundăturii spre care e îndreptată omenirea – omenire ce periclitează lumea întreagă – și din încercarea de a oferi o soluție.

Iar soluția e tocmai Omul pe care-l caută Mihók Tamás, ființă care pare, în subtext, cea care va re-naște: „scoarța era moale în aprilie/ și noua specie a colonizat mielina/ circumvoluțiunile s-au crenelat// viermii au coborât pe mătăsuri/ ancestrul comun a mai agonizat puțin/ apoi a vărsat lichidul verde// evă mitocondrială înăbușită-n experiment/ ridică-te și parcurge-ți lanțul trofic/ niciun limbaj nu te mai poate opri –” (cronici postumane [biotop cerebral]). Parcurgerea (din nou), abstract sau concret, a drumului evoluției, cu noi lanțuri trofice, poate duce la un om care (re)dobândește conștiința „bunului sălbatic”, chiar a primitivului animist, căutând viețuirea în armonie cu natura, conștient că nu e altceva decât parte a ei, că e consubstanțial fiecărei forme de viață: Unul care a învățat din experiența antropocentrică și știe că nu e superior formelor primare, doar un rezultat al colaborării lor, astfel că nimic nu-i legitimează vreun drept de-a dispune egoist de vreuna. Orice exterminare e și o formă de sinucidere.

Cu asemenea încărcătură ideologică și utilitarism, s-ar putea repede bănui că prima periclitată e chiar poezia. Dar tocmai felul în care Mihók Tamás realizează eschiva dă forța poetică a volumului. În acest sens, impresionează luxurianța scientistă, biologică mai ales, inovațiile lingvistice, la fel ca jocul cu subtilitățile combinatoricii și calchierii. Destul, în acest sens, să contemplăm titlul, formule cum sunt solarpunk, roz-apocalips, inger-ingeraș sau să citim un poem ca alergeni: „îți ardeau călcâiele/ pe marginea balustradă/ douăzeci de etaje/ printre ferigi/ și filodendroni/ se infiltra dorința// îți ridicai privirea// coroanele// se supuneau adierii// îți coborai privirea// beton armat// peste tije de bambus// sex frumos/ saltă-n hârdaie/ tropăie-mi boaba/ de viță bălaie/ mă descântă/ de deochi// pielea –i-acum cărbune stins/ penajul sub solzi/ sub blană/ gâlmă la atingere/ poleială cu vânătaie/ stomate perdante”. Poetul e în întreg volumul de o maximă cerebralitate, oferind un spectacol al jocului cu subtilitățile și ferindu-se de personalizarea, de individualizarea traumei. Aceasta e a lumii exterioare a naturii. În plus, nu știu să fie undeva mai poetizat vocabularul biologic. Fie și dacă privim doar din acest punct de vedere, putem vorbi de un plus adus poeziei.

Creația lui Mihók e deci „neleneșă”, „nerefuzată de idee” – dacă ar fi să aplicăm termenii barbieni. Cred că ei s-ar impune și datorită afinității în linia recuzitei scientiste, și, mai ales, celei dovedite de apetența ermetică. Chiar subtitlul, ritual ecolatru, dă pregnanță ideii ermetismului. Prin urmare, anarhismul, distopiile și ilogismul din scenariul lui postapocaliptic sunt înainte de toate expresia aplicării incongruentei perspective marcate de inerții antropocentriste. biocharia propune o altă ordine, inteligibilă, ca orice mistică, numai în măsura în care îi sunt asumate principiile, simbolistica și ritualurile, altfel spus, perspectiva. E o nouă perspectivă nu doar în sens ontologic și etic, ci, nu mai puțin, și în cel poetic.

[Vatra, nr. 3-4/2021, pp. 47-48]