Apărut la șapte ani după publicarea Falsului tratat de manipulare, unde miza majoră era configurarea unui portret al României, noul volum al Anei Blandiana, Soră lume*, își propune să evoce o serie de călătorii în străinătate, prin supratema care vertebrează întreaga arhitectură textuală, întâlnirea autoarei cu alteritatea, din dorința mărturisită de a înțelege o lume care, finalmente, își rămâne sieși incomprehensibilă: „Acum este vorba despre lume. […] Pentru că ceea ce voiam să aflu mereu a fost nu numai cum este, ci și de ce este cum este. Iar la această întrebare nici ea, lumea, nu știe să răspundă.” (p. 9). Călătoriile în străinătate rememorate vor fi reținute numai în măsura în care au impact formativ asupra ființei, conducând la repoziționări în raport cu propria identitate națională. Ca interval temporal, itinerariile acoperă atât perioada comunismului românesc, cât și perioada postdecembristă. Privite retrospectiv, sentimentele autoarei din timpul regimului dictatorial sunt surprinse într-o nouă lumină, prin relaționarea cu prezentul istoric.

Sunt evocate, pe de o parte, călătoriile în străinătate întreprinse în timpul regimului comunist. Prima dintre acestea are loc pe când Ana Blandiana, ajunsă de curând membră a Uniunii Scriitorilor, este studentă la Cluj, în urma unei invitații de a călători în URSS, alături de Ștefan Bănulescu, Matei Călinescu și Ben Corlaciu. În anul 1967 pleacă într-o excursie cu autocarul în Iugoslavia, organizată tot de Uniunea Scriitorilor. În anul următor va susține un recital de poezie la Paris, în deschiderea stagiunii Teatrului Națiunilor, condus de Jean-Louis Barrault (inițiativa îi aparține lui Pierre Emmanuel, poet și președinte al organizației Pour Une Entraide Intellectuelle, înființată cu scopul de a-i ține la curent pe intelectualii din Est cu actualitatea culturii occidentale, prin difuzarea de cărți și abonamente la reviste franceze). Un an mai târziu, autoarea are ocazia de a participa la festivalul de poezie de la Bayreuth, de a vizita Florența și de a călători în Insulele Capri. De asemenea, la sfârșitul anilor ’60, poeta călătorește la Los Angeles alături de Romulus Rusan, cu o bursă primită din partea Universității din Iowa City, în cadrul Programului Internațional de Poezie, inițiat și condus de poetul Paul Engle, care reușește să încheie un program de colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România. Tot în context dictatorial, vizitează Berlinul de Vest și Berlinul de Est. În sfârșit, este invitată la un festival de poezie desfășurat la Lisabona, pe când Portugalia tocmai urma să fie acceptată în Uniunea Europeană

Pe de altă parte, sunt rememorate călătoriile în străinătate de după 1989.  În anul 1990, primește invitație la o conferință internațională PEN (Organizația Mondială a Scriitorilor), cu scopul reorganizării în țară a centrului PEN, fondat încă din 1924, dar interzis după război, după care participă la festivalul de poezie de la Durban, în Africa de Sud. După anul 2000, autoarea vizitează de două ori Moscova, călătorește la Tokyo, unde este impresionată de ospitalitatea niponilor, și în Columbia, unde are loc Târgul Internațional de Carte de la Bogotá (FILBO). Cea mai recentă experiență în străinătate are loc pe meleaguri asiatice – Ana Blandiana ia parte la festivalul de poezie de la Honk Kong, condus de Bei Dao, apoi vizitează orașele chineze Chengdu și Shengzen.

Un întreg capitol este dedicat, de altfel, evocării participării la festivalurile internaționale de poezie. Sunt transcrise experiențele trăite la Lipica, la Castelbasso, la Veneția, la Barcelona, la Trieste, la Luxemburg, în Macedonia (lângă localitățile Ohrid și Pskov), la Troms (un orășel norvegian), la Delphi, în insula portugheză Porto Santo și în orașul american Austin. Ana Blandiana privește aceste experiențe ca tot atâtea prilejuri de a reafirma importanța poeziei ca necesitate vitală, ca ,,mijloc de supraviețuire spiritual” (p. 170).

O temă recurentă a volumului, cu implicații profunde asupra felului în care înțelegem lumea contemporană, este cea a libertății, concept care se dovedește greu de definit, prin nuanțele pe care le comportă. Cu referire la regimul comunist, libertatea intră în ecuația binecunoscută a protejării demnității individuale, dincolo de mecanismele socio-politice și ideologice ale cenzurii prescriptive. Este un mijloc de salvgardare a fondului nostru intim de umanitate, care se afirmă ca rezistență prin cultură. Nici lumea occidentală nu este, însă, prezentată exclusiv într-o lumină pozitivă. Un exemplu concludent este revoluția franceză din anul 1968, în timpul căreia este asediat Teatrul Odéon, una dintre instituțiile culturale pariziene fundamentale, ceea ce chestionează viziunea idealizantă asupra unei țări considerate generatoare și apărătoare a culturii, obligând la o reconsiderare a conceptului de „libertate”, care poate degenera în anarhie și culmina cu pierderea unor repere identitar-valorice: „Nu numai cei mai bine de 20 de ani de comunism, pe care eu îi trăisem și ei nu, dar și mecanismele lor mentale erau diferite de ale mele, eu încercam să rezist, să rămân liberă prin cultură, ei credeau că distrugând cultura devin mai liberi. Rareori în viață  m-am simțit mai singură decât în acele zile, când umblam prin Paris și înțelegeam că excesul de libertate, care devenea în ultimă instanță o formă de prostie, putea fi la fel de greu de suportat și chiar la fel de periculos ca și lipsa de libertate. «Lumea liberă» pe care o visam de pe malul Gulagului conținea o doză, care putea deveni letală, de absurd, ca și dictatura.” (p. 88-89).

În radiografia pe care Ana Blandiana o face lumii, surprinde și mai mult resemantizarea noțiunii de „libertate” odată cu prăbușirea regimurilor dictatoriale: se pune problema în ce măsură realitățile politice „democratice” permit o manifestare plenară a libertății, neconstrânsă de chingile ideologice. Autoarea atrage atenția asupra riscului inventării unor noi forme de cenzură, camuflate abil sub pretextele apărării unor idealuri democratice. Ea pledează pentru o înțelegere specifică a noțiunii de corectitudine politică: „Și deodată mi-am dat seama: nu dispăruse ceva, ci se adăugase ceva ce pretindea că va face lumea mai bună, mai fără de greșeli, mai corectă. Iar pentru asta, ea, lumea, nu trebuia decât să accepte să se supună controlului corectitudinii politice. Iar acel ceva, misterios prin priceperea de a camufla răul în bine, se întinde încet-încet ca o pată de petrol pe suprafața unei ape pe care o împiedică astfel nu numai să strălucească, ci și să respire.” (p. 195). Prin contrast, trăirea autentică a unei forme de libertate interioară în timpul dictaturii comuniste ar fi concentrată în formula „un eșantion de libertate nevoalată”. „A fost un noroc pe care nu au reușit să-l estompeze nenorocirile, contemporane cu aceste cu această libertate, ale dictaturii, pentru că dictatura îi potența, prin contrast, strălucirea și nu se putea împiedica să genereze visarea ei.” (p. 196). O înțelegere greșită a conceptului amenință cu nivelarea periculoasă a diversității lumii: „Convingerea că unii sunt buni și alții sunt răi, sau cel puțin că unii sunt mai buni și alții mai răi s-a diminuat pe măsură ce globalizarea a șters contururile, a desființat granițele, a amestecat totul într-o pastă greu de definit și imposibil de analizat.” (p. 9).

Nu în ultimul rând, reflecțiile care încheie volumul sunt prilejuite tocmai de contextul pandemic în care ne aflăm. Paradoxal sau nu, Ana Blandiana susține faptul că izolarea la care ne-a obligat răspândirea accelerată a virusului reclamă și o repoziționare în raport cu prezentul, prin punerea în criză a practicilor egalizatoare ale unei lumi pretins globaliza(n)te: „uluitor de rapida globalizare a bolii va pune sub semnul îndoielii globalizarea, chiar mai mult decât i-ar îngădui logica strictă. După cum etanșeitatea silită a granițelor de acum va lăsa în urmă, nu mă îndoiesc, conștiința necesității lor în continuare, chiar dacă într-o infinit mai mică măsură. Pentru că a trage linii despărțitoare între popoare și între oameni nu înseamnă a-i împiedica să fraternizeze, ci a-i împiedica să-și piardă identitatea.” (p. 417). În plus, contextul pandemic scoate la suprafață conflictele latente ale unei lumi devenite incomprehensibile în absurditatea mecanismelor ei. Virusul se hrănește nu numai din suferința fizică ori din teamă, ci și din tarele până nu de mult mușamalizate, care accentuează și mai mult rupturile, deficiențele și disfuncționalitățile unei pretinse ordini ,,globale”: „Căci virusul este autorul și prilejul isteric, dar materia ei primă nouă, oamenilor, ne aparține, este formată din umilințele, insatisfacțiile, nemulțumirile, spaimele, vinovățiile noastre, problemele nerezolvate, ofensele neșterse, amenințările neînțelese, nedreptățile strigătoare la cer, lipsa de soluții, lipsa de sens.” (p. 422-423).

După o asemenea confruntare cu contradicțiile lumii, soluția la care revine autoarea pentru a-și proteja demnitatea umană, într-un context global uneori aberant, este aceea de a nu-și uita originile, de a se întoarce mereu la matricea identitară, ca o formă de autentificare a sinelui: „pentru mine, atunci, ca și acum, soluția a fost întotdeauna aceea de a mă întoarce acasă. Acasă în țara mea, în orașul meu, în casa mea, în camera mea și – în cele mai grele momente -, atunci când toate acestea tindeau să-și piardă consistența, în pagina mea A4.” (p. 10). Călătoriile în străinătate evocate cuprinsul acestui volum se configurează ca tot atâtea trepte în devenirea de sine a autoarei.

_______________

*Ana Blandiana, Soră lume, București, Humanitas, 2020, 432 p.

[Vatra, nr. 3-4/2021, pp. 44-45]