La doar câteva săptămâni după dispariția lui Nicolas Tertulian în septembrie 2019, în Franța îi apărea Modernité et antihumanisme. Les combats philosophiques de Georg Lukács (Klincksieck, 2019). Cartea este al treilea volum de autor publicat de Tertulian în lungul său exil parizian, după debutul rapid în limbă franceză cu Georg Lukács. Etapes de sa pensée esthétique (1980), care chiar i-a precedat instalarea la Paris, urmat destul de târziu de Pourquoi Lukács (2016, semnalată în paginile acestei reviste în numărul 1-2/2018 – aici). Coerența strânsă a preocupărilor lui Tertulian din această perioadă franceză, ca și de altfel coerența lor cu temele și problematica abordate de către filosoful româno-francez înainte de exil se văd imediat în faptul că volumul despre modernitate și antiumanism grupează de fapt studii și eseuri scrise de-a lungul timpului în toate aceste decenii franceze – așadar, din anii 80 până mai ieri – și că, după simpla lectură a textelor, e practic imposibil să ghicești data lor: toate se învârt și croiesc admirativ – și admirabil – în jurul aceluiași triptic de autori (Lukács, Hartmann, Croce, dar mai ales Lukács), pe al căror fundal e proiectată, raportată și discutată, pentru contrast, toată galeria marilor nume ale filosofiei continentale de secol XX: de la Heidegger și Schmitt la Adorno și Marcuse, de la Sartre și Merleau-Ponty la Bloch, Gramsci sau Gehlen. 

Volumul încheie cumva exemplar – literalmente: ca un bun exemplu – lunga carieră filosofică a lui Nicolas Tertulian, care, deși întinsă pe durata a peste șase decenii și traversând două sisteme politice și două epoci istorice diferite, în toată această lungă trecere a fost și a rămas o gândire a răbdării și a fidelității: în mai multe sensuri, dar mai ales în cel de fidelitate aproape necondiționată față de filosofia lui Lukács, specialmente cel târziu din Estetica și Ontologia existenței sociale, și de răbdare nesfârșită în a revizita și reciti marile probleme, polemici și portrete din galeria restrânsă a canonului filosofic occidental al secolului XX. Dacă ar fi să supralicităm și să privim volumul ca o bună ilustrare și, deci, legitimă încheiere nu doar a traiectoriei lui Tertulian, ci ca un posibil simptom pentru ceva mai mare, s-ar zice că, oarecum paradoxal, tradiția marxismului occidental – din a cărui generație târzie face parte și Tertulian –, care se născuse la începutul secolului trecut ca o reflecție filosofică în imediata apropiere a zbuciumului istoriei, sfârșește aici, în noul secol, ca o reflecție filosofică fără termen de valabilitate, altfel spus valabilă oricând, tocmai pentru că experiența efectivă a „consumării” ei e de la bun început o imposibilitate.

Dar, ca să nu fiu greșit înțeles, nu e deloc o atemporalitate comodă. După cum subliniază Pierre Rusch în prefața cărții, în ciuda calmului înțelept și răbdării migăloase pe care o emană studiile lui Tertulian, în ciuda aparenței de înțelepciune olimpiană, supraistorică, el s-a aflat mai totdeauna în polemică sau măcar dezacord cu opinia și filosofia zilei: deja să fii lukacsian în anii 60 era un act de bravură; cu atât mai mult să-l urmezi pe bătrânul „stalinist” Lukács, în dauna evergreen-ului din Istorie și conștiință de clasă. Să insiști în anii 80-90 pe o ontologie a unui realism critic era, iarăși, cât se poate de impalatabil pentru gusturile postmoderne ale epocii, și cu atât mai mult pentru cele pariziene de-atunci. Și, în general și în fine, să continui să scrii astfel de filozofie – atentă, migăloasă, erudită, înțeleaptă fără doar și poate, dar totuși: pură filozofie și nimic altceva, filozofie a istoriei filosofiei și a filosofiei istoriei, ermetică și autoreferențială ca o veritabilă kabbala a meta-comentariatului unui corpus sacru – chiar și în anii noului mileniu e ceva nu foarte departe de eroic.

În această suită de poziționări incomode, excentrice, deși aparent instalate confortabil în supra-istorialitate, volumul Modernitate și anti-umanism face și totuși nu prea face notă discordantă: este perfect în linie cu precedentele, dar, cu toate meritele sale incontestabile – și de nelipsit din orice text semnat de Tertulian: seriozitatea problematizării și argumentării, cunoașterea aprofundată a surselor etc. – el pare totuși umbrit cumva de volumul imediat anterior (Pourquoi Lukács?), care tratează parcă despre exact aceiași autori și aceleași probleme, dar într-un mod totodată mai interesant (prin prezența mult mai bogată a detaliului personal, memorialistic), mai dinamic (urmărind mai ales contrastele și polemicile diferitelor perechi sau permutări de filosofi ai secolului XX) și mai omogen (deopotrivă prin forma și conținutul textelor). În comparație, Modernité et antihumanisme pare oarecum mai inegal (cu texte variind între 3 și 100 de pagini) și mai repetitiv (nu neapărat doar față de precedentul volum, ci uneori chiar și de la un capitol la altul).

Prima sa parte, intitulată „Lukács și gândirea ontologică din secolul XX”, își are nucleul într-o lungă și detaliată confruntare între ontologia târzie a filosofului maghiar și ontologia fundamentală a lui Heidegger. Miza este multiplă: mai întâi, de a arăta că ontologia lukacsiană „ne oferă unul din cele mai bune instrumente pentru a demitologiza gândirea heideggeriană, mai exact pentru a readuce gândirea Ființei pe terenul concretului istoric, suprimând legitimitatea disjuncției heideggeriene radicale între ființă și ființare” (p. 146); în al doilea rând, această lectură demitologizantă a lui Heidegger confirmă verdictul lui Lukács din Distrugerea rațiunii, unde iraționalismul heideggerian e văzut ca predecesor și consubstanțial iraționalismului nazist – diagnostic care din nou îl scoate în offside pe Tertulian față de consensul zilei, care, în Franța acelor ani (80-2000) se străduia mai curând să recupereze și salveze înalta filozofie heideggeriană de eventualele scăpări filo-naziste pasagere ale purtătorului său. În al treilea rând, aceeași confruntare dintre cei doi mari ontologi ai secolului XX, argumentează în mai multe rânduri Tertulian, ni-l revelează pe Lukács în adevărata sa amploare de filosof anti-totalitar, care prin ontologia și etica sa raționaliste și materialiste ne furnizează adevărata cale de critică și înțelegere posibilă a stalinismului.

Partea a doua a volumului („Lukács și marxismul secolului XX”) trece în revistă, în mod mai alert, câteva polemici (reale sau posibile) în care s-a angajat (sau ar putea fi angajată) gândirea lui Lukács: vs. Adorno, vs. Bloch, vs. Sartre, vs. Brecht, vs. Croce – și, din cele posibile, articulabile: vs. Gramsci. În fine, partea a treia se concentrează pe câteva „figuri ale anti-democrației”: Gentile (contrapus lui Croce), Arnold Gehlen, Carl Schmitt, Heidegger și Christoph Steding, la rândul lor descifrate, interpretate și în general condamnate din perspectivă lukacsiană. De la un capăt la celălalt, bunul simț al raționalismului de maturitate al lui Lukács prevalează asupra concesiilor, abaterilor sau conivențelor cu iraționalismul depistate în textele celorlalți filosofi – dar toate acestea fără vreo vehemență a condamnării sau judecată expeditivă din partea lui Tertulian, ci întotdeauna cu răbdarea și convingerea rezonabilității raționaliste susținută de întreaga bibliotecă a marii culturi occidentale la purtător. Una peste alta, cartea – la fel ca precedentele, de altfel, – reprezintă un fel de continuare a Distrugerii rațiunii lukacsiene, doar că scrisă nu din tranșeu, ci de la catedră – nu ca luptă politică imediată, ci ca istorie a culturii. 

Dar poate că toate aceste reflecții și comentarii devotat lukacsiene asupra marilor nume ale filosofiei continentale din (mai ales) prima jumătate a secolului XX nu sunt neapărat ceva de ordinul trecutului – sau, mai rău, ceva de ordinul veșniciei inactualului. Poate că toată această statornicie neabătută a lui Tertulian în jurul lui Lukács în cele din urmă paid off, și așa cum se întâmplă până și cu un ceas care stă, timpul l-a ajuns într-un final din urmă. Căci astăzi – poate și din motive aniversare, la cei 50 de ani de la moartea filosofului maghiar, dar fără îndoială nu doar din aceste motive – moștenirea lui Lukács pare să cunoască un reviriment sensibil: în ultimii ani apărând, pe rând, două volume colective dedicate gândirii sale (Michael J. Thompson (ed.), Georg Lukács and the Possibility of Critical Social Ontology, Brill 2019; Gregory Smulewicz-Zucker (ed.), Confronting Reification: Revitalizing Georg Lukács’s Thought in Late Capitalism, Brill 2020); o monografie de peste 600 de pagini scrisă de Daniel Andres Lopez (Lukács. Praxis and the Absolute, Brill 2019), plus un număr special consistent din Actuel Marx dedicat aceluiași Lukács (nr 1/2021), cu tot cu materiale de corespondență inedite. Și chiar dacă numele lui Tertulian nu apare menționat decât în ultima dintre aceste lucrări – fără îndoială în parte din pricina separației dintre mediul cultural francez și cel anglofon internațional – pare că insistența sa asupra importanței eticii și ontologiei ultimului Lukács și, așadar, lectura sa asupra filosofului maghiar, precum și a lumii și istoriei filosofiei întregi prin prisma acestuia, finalmente nu mai sună atât de exotic sau demodat. La urma urmei, dacă e să luăm în serios orizontul istoric de incertitudine și criză aparent structurală a societății și naturii deopotrivă și, mai ales, a raportului dintre ele, poate că o ontologie și o etică a Gattungswesen-ului omenesc, construitepe baze materialiste și raționaliste, e exact ceea ce aveam nevoie. Caz în care Tertulian devine unul din cei mai importanți gatekeepers al celei mai importante și actuale moșteniri filosofice. 

_____________

• This work was supported by a grant of the Romanian Ministry of Education and Research, CNCS – UEFISCDI, project number PN-III-P4-ID-PCE-2020-0707, within PNCDI III.

[Vatra, nr. 3-4/2021, pp. 54-55]