Ca vechi făcător de versuri, ar trebui mai nou

să mă simt grav handicapat şi frustrat:

am tot pierdut ocazie după ocazie

să fiu în pas cu vremea „noului autenticism”,

cu a sa „poezie viscerală”.

Mi s-au împuţinat, prin  ani, şi viscerele,

chirurgi elitişti, estetizanţi şi purişti,

au scos din mine fără cruţare

un număr de măruntaie nedemne,

precum un prea prozaic stomac,

splină vânătă,  minoră vezică biliară,

pietre şi mâluri întunecate,

lăsându-mă ceva mai puţin murdar.

Tot voisem eu să mă simplific,

însă nu pot pretinde totuşi

că am ajuns la transparenta poezie tranzitivă

cu adevărat adevărată.

Iar ce mi-a mai rămas din viscere

mă tem că nu ar fi de ajuns

pentru un discurs liric convingător,

cu toate degetele pe rană,

chiar dacă aş lăsa

foarte mult sânge la vedere.

Până una-alta, chiar şi meandrele

de vreo patru sau şase metri

ale intestinului meu subţire

mai pot fi comparate, desigur jignindu-le,

cu un sprinten pârâu din copilărie,

peste foarte curate pietre, 

ori – horribile dictu! –

cu  Varaţiunile Goldberg de Bach.

Şi, dacă aş coborî ceva mai jos, spre o altă

vezică, mă tem că jetul

de urină lansat ca un arc sub soare

ar mai putea, vai, 

aproxima curcubeul.

Cât despre bietul ficat, ce să mai spun?

Ar fi prea poetic, – aminteşte de Prometeu

13 martie 2021

[Vatra, nr. 5-6/2021, p. 1]