Ca vechi făcător de versuri, ar trebui mai nou
să mă simt grav handicapat şi frustrat:
am tot pierdut ocazie după ocazie
să fiu în pas cu vremea „noului autenticism”,
cu a sa „poezie viscerală”.
Mi s-au împuţinat, prin ani, şi viscerele,
chirurgi elitişti, estetizanţi şi purişti,
au scos din mine fără cruţare
un număr de măruntaie nedemne,
precum un prea prozaic stomac,
splină vânătă, minoră vezică biliară,
pietre şi mâluri întunecate,
lăsându-mă ceva mai puţin murdar.
Tot voisem eu să mă simplific,
însă nu pot pretinde totuşi
că am ajuns la transparenta poezie tranzitivă
cu adevărat adevărată.
Iar ce mi-a mai rămas din viscere
mă tem că nu ar fi de ajuns
pentru un discurs liric convingător,
cu toate degetele pe rană,
chiar dacă aş lăsa
foarte mult sânge la vedere.
Până una-alta, chiar şi meandrele
de vreo patru sau şase metri
ale intestinului meu subţire
mai pot fi comparate, desigur jignindu-le,
cu un sprinten pârâu din copilărie,
peste foarte curate pietre,
ori – horribile dictu! –
cu Varaţiunile Goldberg de Bach.
Şi, dacă aş coborî ceva mai jos, spre o altă
vezică, mă tem că jetul
de urină lansat ca un arc sub soare
ar mai putea, vai,
aproxima curcubeul.
Cât despre bietul ficat, ce să mai spun?
Ar fi prea poetic, – aminteşte de Prometeu
13 martie 2021
[Vatra, nr. 5-6/2021, p. 1]
