Gabriela Adameșteanu – The winner takes it all (l)

Erau amândoi purtători de tară – o clasică talasemie  minor. Își făceau analizele  la termen și erau atenți la ce le spuneam. Ea se mai plângea de oboseală, îi prescrisesem vitamine, și m-a asigurat că avea de unde face rost de Supradyn.

Problema era copilul. Veneau cu el la transfuzii, când unul, când altul. Îl adusesem până aproape de patru ani, păreau să aibă mijloacele să-i dea legume, fructe, dieta indicată etc., dar arăta de doi. Alb ca peretele, anemie hemolitică severă, splină mărită – talasemie majoră, ca la carte.

Îi avertizasem de la început:

„Facem ce putem, dar ne putem oricând trezi cu o surpriză!”

Înțeleseseră ce fel de surpriză și nu mă pisau cu întrebări și lamentații, ca alți părinți. Nu erau proști, știau că trăiesc cu sabia lui Damocles deasupra capului.

Eu, în schimb, la fel ca și despre ceilalți aflați în situația lor, mă întrebam cum de s-or fi nimerit unul pe altul, spre nenorocirea bietului copil? Sigur că și el era o piatră de moară, atârnată de gâtul lor. N-o spuneam, dar o gândeam, și, probabil, uneori, o gândeau și ei.

Până la urmă, într-una din zile, când erau amândoi cu copilul la spital, i-am întrebat:

„Dar voi doi unde v-ați cunoscut?”

„În RDG, doamna doctor!La un curs de pregătire!” mi-a spus el, țanțoș.

S-a repezit și ea:

„Da, da, doamna doctor, în Leipzig! La un curs de vară ne-am întâlnit!”

La asta nu mă așteptasem. Pregătire de chelneri în RDG?! Pentru că asta trecuseră în fișa de părinte  la ocupație. Ho-Re-Ca – se spune azi. Măi să fie!

De loc, însă, erau, așa cum mă așteptasem, de pe lângă Turnu Severin. Sate relativ apropiate, zona din care îmi veneau majoritatea cazurilor. Pe-acolo au intrat în Dacia, pe  podul de peste Dunăre, romanii care au pecetluit cu sângele lor bolnav de talasemie  ținuturile mediteraneene. Poți să urmărești pe hartă traseul acestei boli genetice, de pe vremea Imperiului. Cazurile de  talasemie minor, ca al lor, nu-s complicat  de gestionat, analize, atenție la fier, la ce mănâncă, la partenerii cu care se căsătoresc. Tragedia începe atunci când ambii sunt purtători de tară: copiii lor fac automat talasemia majoră la care n-ai alt tratament decât transfuzia.

„Dacă ai ști din timp, ai face analiza înainte de nuntă, să te asiguri că el sau ea are talasemia minor, la fel ca tine. Atunci te gândești de zece ori dacă s-o mai iei sau să-l iei. Luați-vă, le-aș spune, dacă țineți morțiș, dar luați-vă și adio de la ideea de copil. Nu aduceți pe lume un nefericit, să-l vezi cum se topește și să nu poți să-l ajuți în niciun fel…” i-am spus lui Andu, într-o seară, când eram la pământ.

Tocmai  îmi mai murise unul.

„Cu Decretul ăsta faci copii vrei, nu vrei! Și-atunci, ce se mai alege de ideea ta? Să le duci la analize pe rând înainte să le fuți!?” mi-a răspuns, râzând, golănește.    

*

La doctori, știi cum se vine, s-or fi simțit obligați, deși eu nu pretind și nici nu mă aștept la ceva. Dar m-am trezit cu el că mă întreabă:

„Vine vara, doamna doctor, când vă luați concediul? În august? Lună bună de mare! Nu v-ar interesa o rezervare la hotel Amfiteatru? Hotelurile alea noi, Amfiteatru-Belvedere-Panoramic din Olimp?! Tre-să le fi văzut la televizor!”

„Hotel Amfiteatru? Stațiunea Olimp? Păi acolo, din câte știu, merg doar străinii!”

Ne tot presau în ședințe cu legea aia, să nu cumva să vorbim cu vreunul. Nici dacă, pe stradă te întreabă în ce parte s-o ia, la stânga ori la dreapta, să nu-i dai de înțeles că pricepi o limbă străină! Acum, chiar și mie începe să mi se pară ciudat c-am trăit  nebunia  asta, dar  ăștia  tineri, cum să mai înțeleagă ei prin ce am trecut noi?

Atunci însă n-aveam chef să-mi aprind paie-n cap pentru câteva zile la mare, unde, mai bine sau mai rău cazați, oricum ajungeam.

Numai că omul tot insista:

„Păi dacă mă ofer eu să vă fac rezervare la hotelul Amfiteatru, înseamnă că se poate, doamna doctor! Și eu, și nevastă-mea lucrăm în branșă! Nu vă faceți griji, nimic ilegal! Plătiți cât trebuie, în rest, n-aveți grijă! Eu sunt șef de sală acolo!”mi-a spus, țanțoș.

„De ce să nu mergem, dacă se poate?” a ridicat Andu din umeri.

Și-am mers.

*

A fost o vacanță de vis! Mizeria începuse peste tot, dar acolo, boierie! Lux! Am luat, firește, și copiii, apartament cu două camere într-o imensitate de hotel nou, curat, apretat, lume bună, mâncare first class, muzică în surdină, ABBA, Led Zeppelin, Pink Floyd, Deep Purple, orele de siestă, de culcare seara, respectate la fix! Îți spun, cea mai frumoasă vacanță din câte am avut împreună!

E drept, după ’90 am mers în mai multe locuri, dar nu se compară cu ce-am trăit atunci. Fiindcă una este să ai o astfel de vacanță la tinerețe, și alta când toate încep să te lase. Și noi eram atunci încă tineri, copiii măricei, scoși din nevoi, o familie fericită, spuneau toți care ne vedeau.      

Iar omul nostru, Gigi Trif, un adevărat ospătar șef! Se învârteau în jurul lui toți, și el îl știa pe fiecare, angajați sau turiști: ăștia, majoritatea erau nemți. Cu ei, se descurca în limba lor, cu unii, probabil din RDG, vorbea rusește.

Și nevastă-sa, care servea la mese, mai cârâia niște vorbe străine. Drăguțică, dar mai simpluță, el, însă, se șlefuise pe unde umblase și avea cap, se vedea. Oameni plecați de jos, descurcăreți, ajunși  în hoteluri unde rar vedeai picior de român.

Cel puțin din seria noastră nu mi-l amintesc, înafară de noi, decât pe doctorul Tatarcan. Am dat nas în nas cu el în restaurant, la prima cină luată acolo. El ne văzuse primul și s-a ridicat de la masa lor, așezată pe terasă, chiar în fața mării, și a venit glonț la noi. Suplu, bronzat, nevasta ceva mai corpolentă, dar arăta încă bine, copiii  îmbrăcați ca ai străinilor. Noi, rămăsesem mască. Fusesem colegi de an, dar pe-atunci era șters, nu-l băgam în seamă. Fiindcă era mare la ASC sau la Partid, cu  procentele de activitate politică luase la repartiții ceva mai degrabă convenabil – Mihăilești sau Naipu, în Teleorman, pe drumul spre Alexandria. O oră de București.

Dar ce căuta la hotelul ăsta de vis? Până să deschidem gura, ne-a luat-o el înainte:

„Ce-i cu voi aici?”

„O să râzi, dar am venit cu  rezervarea șefului de sală!” s-a repezit, Andu, ironic.

            Dar celălalt:

            „A, păi nu râd deloc! Ghiță Trif e băiat de ispravă! Și el, și nevasta. Păcat numai de ghinionul cu copilul…

            Era singurul care îi spunea Ghiță, poate în semn de veche prietenie, s-or fi cunoscut mai demult. Încolo, în jur, toată lumea îl știa pe omul nostru de Gigi Trif, iar pe nevastă, de Flori.

            Doctorul Tatarcan auzise că Trif  avea un copil cu probleme, dar nu știa detalii, i le-am spus noi. 

            „Și tu, cum ai ajuns aici?”l-am întrebat.

Până să-mi răspundă, șeful de sală care nu ne pierdea din ochi, nici pe noi, nici pe el, a făcut semn unui chelner să ne conducă la masa noastră.

*

            În seara aia am lungit-o la povești cu un vin, pe terasă, după ce am culcat copiii. Era o noapte liniștită, cu o lună imensă, se auzea marea și noi, cu vinișorul și cu ochii la luminile de la Costinești, stațiunea de tineret a lui Nicu, din câte se spunea.

            Rămăsesem în urmă cu două războaie, doctorul Tatarcan nu stătuse mult în Naipu. Făcuse rezidențiatul în obstetrică, și ajunsese șef de secție la spitalul cu circuit închis unde se internau toate mărimile, asta da, surpriză! Intrase și în UMF, deocamdată doar lector, dar se va scoate, curând-curând, și post de conferențiar și are toate șansele, ne-a asigurat. 

            Știa de urma noastră, mai bine decât noi de-a lui: că ne terminaserăm stagiul de trei ani la țară, că luasem examenul de intrare în București la niște spitale de periferie, tot, tot.

            Hodoronc-tronc, Andu s-a trezit, din senin, să i se plângă de gărzile cu duiumul pe care le facem, mai de obligați, mai de bani. M-am enervat, și-așa cădeam prost în comparație cu el.

            „Dar nu ne-ai zis, Dorine, cum de-ai ajuns tocmai în hotelul ăsta”, am încercat să mut discuția.

            „De ce să n-ajung?! Mai e altul mai bun pe tot litoralul românesc? De când s-a deschis, numai aici facem vacanța copiilor! Nevastă-mea, profesoară, are și ea vara liberă, eu iau detașare două luni, care-i problema?!” mi-a închis gura.

            Andu aproba, râzând ca prostul, ăsta era felul lui când apăreau faptele inexplicabile.

*

            Ca să fie mai explicit, doctorul Tatarcan și-a desfăcut mapa pe care, aveam să văd pe urmă, o căra peste tot după el. Înăuntru, medicamente, orice pentru oricine, adulți sau copii.   

            „Doctor de urgență pentru turiștii cazați la Amfiteatru-Belvedere-Panoramic!” ni s-a prezentat, solemn.

            Mi s-au oprit întrebările în gât. Ginecolog detașat în stațiuni, unde vin cei cu recuperări, fizioterapii? 

            „N-aveți decât să vă luați și voi o mapă de-asta și să faceți la fel!” ne-a provocat, deranjat de tăcerea noastră.

            „Fii serios, Dorine! Doar știi că n-avem specialitatea asta!” i-am strecurat, chipurile, blând.

            „Și ce, cât ați stat la țară v-a întrebat cineva ce specialitate aveți? N-ați alergat oriunde vă chema? Păi eu, la Naipu, nu urgențe făceam? Tot ce se nimerea – tebeceuri, septicemii la avort, pneumonii după rujeole, infecțioase, cancere, autopsii la d-ăia scoși din gârle, la inundații, o-ho! Mi-am făcut mâna pe cazuri grele! Nemțălăii ăștia care vin aici, în Olimp, sportivi din leagăn, sunt sănătoși tun! O enterocolită, o insolație, ce vrei să aibă?”

*

            Părea nevorbit, cu cine să fi schimbat un cuvânt acolo, între străini?! Îl luase și vinul, și-i plăcea să ne dea peste nas, câte realizase el din vremea când era un student stângaci și prost îmbrăcat, printre odraslele de protipendadă, copiii de doctori, procurori, directori-mai-știu-eu-unde, deștepți brici, ținuți cu limbi străine și meditații scumpe.

            El nu putuse decât să roadă cărțile singur, altminteri cine intra la medicină, chiar și cu dosar bun, cum avusese el? De câte ori o fi dat pân-a intrat, fiindcă era ceva mai mare ca noi, și făcuse înainte școala de asistent sanitar?! Erau nebuni care dădeau și de zece ori la rând, doar să se vadă cu diploma de doctor în buzunar.

            Acum ajunsese  deasupra  copiilor de mărimi și găsise niște fraieri la care să se dea mare. Înghițise și niște pahare în plus, și l-a luat gura pe dinainte:

            „Cum vă spun, nemțălăii au niște căcaturi de boli! Dar să știți că îi taxez, le iau valuta la fiecare consultație!” a râs.

            N-a părut să ia în seamă fața îmbufnată a nevestei, stătea vizavi de el, și încerca, fără mari rezultate, să-l facă să mai tacă:

            „Valută?! Eu zic să fii atent! am sărit. N-ai auzit ce-a pățit inginerul ăla, la care au găsit câteva mărci, câțiva franci și e-n pușcărie?!

            A râs cu poftă de avertismentul meu:

            „Cazul Ursu! V-am prins! Ascultați Șopârlița!”

 Avea dreptate, ne prinsese că stăteam, ca toată lumea, cu urechea lipită de Europa Liberă.

            Andu s-a întunecat la față, îmi atrăgea mereu atenția că în lume vreau să mă dau mare și mă ia gura pe dinainte.

*

            Când ne-a cazat, Gigi Trif  s-a scuzat că nu ne poate da camerele cu vedere la mare. Dar  o aveam sub ochi, până spre Costinești, chiar dacă din lateral. Ce bucurie să dăm în fiecare zi cu ochii de ea atunci când dimineața trăgeam draperiile și ieșeam pe balcon! Cosmetice străine la duș, bufet suedez în sala pentru micul dejun, altă sală decât cea a restaurantului de la prânz.

            Cupluri de nemți cu câte doi-trei copii blonzi care se târau pe jos, printre picioarele lor, îi trăgeau de mânecă, adorabili, cu obrăjorii de porțelan roz mânjiți de iaurt și dulceață. Părinții nu-i băgau în seamă, își împătureau prosoapele, saltelele, cremele de plajă, făceau fotografii cu aparatele foto care ni se păreau sofisticate. Erau deja gata de plajă când apăream și noi, cu ochii cârpiți de somn și uneori capul greu de la vinul băut seara cu doctorul Tatarcan.

            Noroc că din când în când el dispărea pentru o zi-două. Se întorcea victorios de la o partidă de pescuit în larg, de la vreun raid în baruri cu circuit închis, sau el știa de pe unde.

            Noi ziceam mersi că rămâneam, în fine, între noi, ne vedeam de plajă, făceam siestă după amiaza, iar dacă marea era rece sau bătea vântul prea tare, fuga la piscinele cu apă albastră ale hotelului. Cea mai plăcută era masa de seară pe terasă, cu pește, grătare și salate, la care luam și un Murfatlar. Trif închidea ochii când îl aduceam, un pic jenați, de la Alimentara, cel al restaurantului era nesimțit de scump, ca pentru jupuirea străinilor.

            Câteodată venea și Dorin Tatarcan cu sticlele lui, luate direct de la cramă.

            O viață de vis, ce mai!

*

            Andu cu ochii pe grupul de suedeze care toate arătau exact ca Agnetha Faltskog și Frid Lyngstad de la ABBA. De dimineață până seara, pe plajă și pe terase le auzeai doar pe ele cu The winner takes it all, premiul la Eurovision. Iar Eurovision-ul de atunci, nici o comparație cu cel de azi!

            Suedezele dispăreau seară de seară la Euforie, la Vraja mării, la boema din 2 Mai și Vamă, lumea artiștilor nudiști, sau în cine știe în ce baruri din stațiuni, despre care ne raporta, ușor disprețuitor, Dorin Tatarcan. Arăta mai puțin interesat de ele decât Andu al meu.

            „Astea-s dornice de agățat, dar habar n-au că cine le ține trena este în misiune! Sau vânează o căsătorie, fie ea și albă, să-l scoată din țara asta nenorocită,” mârâia soțul  meu.

            „O zici de ciudă! Ți se scurg ochii după ele, dar cu plozii și nevasta după tine, n-ai niciun spor”, îi strecuram, cu un pic de cu răutate.

            El  râdea, probabil mulțumit că era cel mai mic păcat pe care puteam să i-l reproșez.

            Iar eu credeam că îl tachinez. But I was a fool/ Playing by the rules, așa cum spuneau vocile împletite de la ABBA pe care nu le-am mai uitat de-atunci.

            Avea să mai treacă ceva vreme până să aflu că mai avea o nevastă de zi, la spital, de care știau toți, înafară de mine.It’s simple and it’s plain/ Why I do complain?

            Iar asta nu este povestea mea, ci a lui Gigi Trif și a lui Dorin Tatarcan.

[Vatra, nr. 5-6/2021, pp. 2-3]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.