Mircea Zaciu- Ion Pop – Scrisori recuperate (III)

                          Cluj, 1 II 75

            Dragul meu Jean,

            Îţi mulţumesc pentru scrisoarea din 21 I a.c., pe care am găsit-o întorcându-mă din Bucureşti alaltăieri. Am fost la o comisie de validare la Uniune, mai mult ca să ies din inerţia nacopeană (!) şi să încerc a vedea Danton-ul lui Camil-Horea Popescu, dar cum spectacolul era chiar în seara şedinţei, evident, n-am putut pleca de la comisie şi am amânat pe altă dată teatrul. Am asistat în schimb la veşnica comedie a lui Fănuş Neagu, dezlănţuit în trivialitatea lui habituală şi de data asta, agăţându-se de Croh şi de mine, fiind noi singurii critici de faţă şi luaţi drept tête de turc1. În rest, cu toții erau porniți să-și bată joc de conuʼ Virgil2 , care pare și mai Trahanache decât era înainte de avansare. Tristă priveliște să-l vezi pe fotoliul unde înainte găseam statuia de împărat roman (fie şi de decadenţă) a lui Zaharia3, care măcar avea o masivitate şi o demnitate şi o privire umană.

Bucureştii nu mi-a [sic!] făcut însă bine. Am renunţat la orice vizită, am fost doar pe la „Manuscriptum” ca să dau cronica şi ca să aflu că nu sunt şanse să apară decât cel mult de două ori pe an, ceea ce e moartea revistei. Singura revistă de istorie literară, în care se putea arăta un trecut de frumuseţe şi scoasă în condiţii de invidiat chiar de o publicaţie occidentală, se duce astfel pe râpă. Cronicile ediţiilor, pe care le-am ţinut acolo de doi-trei ani, speram să facă la un moment dat un volum aparte, nu lipsit de oarecari semnificaţii, cred. Şi acum duceam una despre ediţia Kogălniceanu, destul de revelatoare. Dar dacă apare ca un biet anuar oarecare, în vreme ce buletinul institutului Călinescu, din care nici biata coană Zoe4 n-a reuşit să facă bici, continuă să apară (neluat în seamă) trimestrial, nu e trist? L-am întâlnit în ultima clipă şi pe Gusti, gata de îmbarcare, cu Everac, ultimul în căutarea unei perechi de pantofi de gală, sper ca între timp să ai şi tu veşti de la el.

            Scrisoarea ta, ca de obicei, mi-a făcut mult bine, mai ales prin tonul unei certitudini sentimentale, de care, vai, avem mereu nevoie. Am avut aici banchetul „Stelei”, de 25 de ani, care a ieşit, ca de obicei, cu supărări şi maliţii. Eu speram să se petreacă totuşi o solidarizare, dar e drept că Rău e un foarte prost diplomat şi în ultimul moment a făcut o gafă care i-a înstrăinat toţi scriitorii tineri de aici, absenţi în bloc de la banchet. Gusti îţi va povesti probabil. E un mare măgar acest Rău! Păcat totuşi de revistă, care se putea sălta cu acest prilej, mai ales că numărul aniversar e destul de bun (deşi a evitat unele colaborări, şi de data asta contând pe nişte relaţii bucureştene nu tocmai curate. De pildă, lui Gusti, lui Nae ş.a. nu le-a cerut nimic!). Eu am scris nişte rânduri pe care le subscriu oricând, fiindcă – indiferent de ce a urmat – revista a fost primul meu cerc din infernul literar în care am intrat pe la 19 ani. Mi se pare o veşnicie de atunci. La banchet am stat lângă Negucioiu5, care mi-a vorbit foarte elogios despre tine, regretându-te, căci, zicea, Echinoxul l-ai făcut tu şi datorită ţie a devenit o revistă de ţinută, regretând că, prin lipsa ta, nu mai e ceea ce a fost. Evident, cu nu am făcut această confidenţă băieţilor, să nu-i întristez. Marian e de altfel tot mai ciudat, nimeni nu înţelege prea bine ce se petrece cu el. Eu ştiucă marea lui dilemă este să se însoare ori nu. Cred că – spre binele lui – ar fi să se însoare, ca să vadă abia pe urmă ce e de făcut, căci deocamdată situaţia asta îl macină şi nu-l lasă să lucreze cum trebuie. Cum însă el n-a mai deschis discuţia cu mine, asupra acestui punct delicat, eu nu vreau să mă amestec în viaţa lui. Va face cum va crede că e mai bine. Din păcate, îl găsesc din zi în zi mai tulburat şi mai absent, nu mai are acea fermecătoare vivacitate sudică şi neastâmpărul cunoscut. Zice că scrie, dar d[umne]zeu ştie dacă e aşa. Marcel6 şi ceilalţi sunt şi ei intrigaţi de modificare. A propos de Eugen7, cartea o să ţi-o trimit degrabă, dacă nu cumva el ţi-a trimis-o prin Gusti, trebuie să verific. Îmi pare bine că scrii la volumul pentru „Dacia”, mai ales că Igna tot întreabă dacă îl vei preda, eşti în plan şi ar dori mult să scoată cartea ta. E bine că te gândeşti şi la un volum de interviuri, care văd că se adună totuşi considerabile [sic!]. Ar fi frumos un interviu şi cu Yves Auger despre Universitate, Cluj, oamenii lui, traducerile făcute de el din Creangă şi Sadoveanu etc. etc. Adresa lui este 17230 Marennes, 2, rue du Maréchal Foch, Tel. 58. Aveam impresia că e aproape de Paris, aş fi dorit şi eu să-l pot vizita odată. Cine ştie! E un mare prieten al României şi a făcut mult pentru cultura noastră, lucruri nu totdeauna cunoscute bine. În rest, ceaţă, timp mohorât şi singura dorinţă e de a putea lucra, deşi cartea ce aveam în plan pe anul ăsta la „Dacia” mi-a fost scoasă, fără nicio explicaţie (nu de editură, fireşte). De altă parte, Ierbivorul continuă să mă urmărească cu vindictele lui meschine, tăindu-mi un premiu, iniţiind mici şicane, singura mea grijă e doar să nu intervină în studiul meu despre Caragiale. Deocamdată atât. O să-ţi scriu însă curând şi mai pe larg. Tu răspunde-mi!

                   Te îmbrăţişează cu drag,

                          Mircea.

***

                       Cluj, 17 II 75

Dragul meu Jean,

            Abia ţi-am scris şi am primit o altă scrisoare, datată 9 febr[uarie], aşa că mă grăbesc să-ţi răspund, bănuind mai ales că prezenta va ajunge la tine imediat după plecarea lui Gusti, astfel că vei fi fiind mai singur şi poate mai melancolic. Nu că rândurile mele te vor înveseli, dar un semn de solidaritate sentimentală ştiu că face bine (mie la fel). Sunt foarte bucuros că veştile ce ţi-am dat înainte au avut darul să te mai însenineze. Dar nici optimismul tău să nu o ia razna. Totodată, mă bucur că ai progresat cu lecturile şi lucrările, gândeşte-te serios la Transcrieri, volumul tău e aşteptat la „Dacia”. Eu, în schimb, tăiat din plan, de Dodu8 probabil, voi renunţa şi la „Restituiri”, căci azi chiar Căprariu mi-a citit decizia prin care nu se pot edita la „Dacia” decât ardeleni (în „valorificarea moştenirii”)! Cum eu nu pot fi acuzat că nu-s destul de ardelean (ba, poate, prea!), mă simt însă în poziţia absurdă de a apăra teza că ar exista, ferească Dumnezeu, o literatură ardeleană, alta decât cea general românească. Nu pot accepta o teză de fracţionare şi „zonare” a literaturii, o colecţie care să se transforme în argument pentru un aşa-zis „transilvanism”. Literar, ideologic, politic, noi suntem o ţară, o cultură, o literatură, şi asta de multe secole, aşa au simţit-o şi scriitorii altui veac, şi nu văd cum – făcând o serie editorială – aş avea dreptul să prefer pe badea Cârţan lui Duiliu Zamfirescu, numai fiindcă unul e din Cârţa şi celălalt din Focşani? La atare aberaţie nu pot semna şi e preferabil să mă las de colecţie, care şi aşa nu mi-a adus decât bătaie de cap, dezamăgiri adesea şi bucurii prea arar. Trecând la altele, evit să-ţi fac mica cronică a vieţii de facultate, inutilă sub multe raporturi. În primul rând e preferabil s-o evit pentru a evita imundiţia. Prefer să scriu închis în casă şi să beau câte o cafea cu Gusti. Nu ştiu dacă ai văzut articolul meu contra lui Caraion, în apărarea lui Alexandru, ori nu. Nu ştiu – adică sunt sigur – că nu cunoşti cartea în chestie. Mi s-a atras atenţia asupra ei la Bucureşti şi, citind-o, am fost aproape bolnav până am scris pamfletul în chip de replică. L-am scris într-o febră binecuvântată, de la 5 după-masă la 10 jumate seara, direct, fără să mă scol de la maşină. Spre bucuria mea, el a apărut aşa cum l-am conceput. În „Luceafărul” de sâmbătă, Dan Cristea ia şi el parte la această dispută, cu mult mai îngăduitor pe alocuri, dar totuşi categoric de partea lui Alexandru, veştejind procedura desfiinţării, gen S. Toma-Arghezi. Puţine articole mi-au adus atâtea felicitări. Niciunul nu ştiu să fi stârnit telefoane de felicitare, de la necunoscuţi chiar. Asta n-o spun ca să mă laud, ci ca să crezi că am avut totuşi o măruntă satisfacţie în ansamblul gri. Nu ştiu încă reacţia lui Alexandru, nici a unor bucureşteni, de la unii mă aştept desigur la replică, de la Caraion primul, ceea ce nu mă supără totuşi, bine ştiind că nu voi putea însă polemiza. Ca în cazul lui Beniuc, am liniştea de a fi spus adevărul. Dacă acel număr din „Tribuna” nu ţi-ar fi parvenit, o să-ţi trimit articolul decupat. Dar mi s-a spus că tu primeşti „Tribuna” regulat. Mi-am reluat un soi de rubrică acolo, mai mult fiindcă mă simţeam grozav de stingher, şi ruginind. Nu sunt om de „sisteme critice” gen Marino (cu care am avut o definitivă ruptură) şi ca atare, neprimind burse în Belgia ca el, nici propuneri de a fi tradus în Brabant, prefer să fiu ceva mai prezent în epoca mea, ca un soldat în bătălie, fie ea şi pierdută. Maiorescu, olimpian pe cât se zice, era totuşi foarte activ… foiletonist. Numai imitatorii lui au fost impotenţi teoretizanţi. Mă gândesc să scriu un alt articol polemic, Gogoriţa sau aşa ceva, despre spaima de „foileton” şi de critica activă a unora care trăncănesc despre sisteme şi sinteze fiindcă nu sunt capabili să analizeze o carte şi, când o fac, li se vede lipsa de gust. În fine, las asta. Cartea trimisă e formidabilă. Sublinierile tale nu m-au jenat, ci mi-au reconfirmat întâlnirea noastră sufletească. Băieţii au fost la Baia Mare, am regretat că nu m-am dus şi eu cu ei, mă chemaseră, dar eram cam obosit şi am renunţat, fiind şi vreme rea. Pe urmă s-a făcut senin şi soare, mi-ar fi plăcut să colind cu ei Nordul. Marian nu s-a dus însă nici el, nu ştiu de ce. Mi se pare că e acum prins cu un apartament ce urmează să-l primească (4 camere!). Dacă după asta urmează şi căsătoria, nu ştiu, căci nu vreau – cum ţi-am scris – să-l zgândăresc cu această problemă. Cât despre apartamentul tău, da, lucrurile stau aşa cum ştii de la părinţii tăi. Pe când vei veni acasă însă, probabil să fie gata formele şi vei fi proprietar! Nu întreb nici în cazul tău ce urmează… Te-ai mai văzut cu Baconştii? Leon mi-a scris de două ori, în faţa unei asemenea asiduităţi amicale, am răspuns, cum era firesc. De altfel, mi-au propus să primesc invitaţia lui Guillermou pentru colocviul Eminescu şi să iau masa zilnic la ei, pentru a fi „salvat” financiar. Undeva, probabil că au înţeles greşit rândurile mele. Am mulţumit, refuzând politicos. De altfel, i-am scris şi lui Guillermou, care aud acum că a obţinut peste 5000 fr[anci] pentru această manifestare. De la Bucureşti, invitaţii sunt de tot soiul, nu ştiu câţi vor şi participa. Cum eu nici nu mă prezint drept eminescolog, ar fi un abuz din parte-mi să pretind a participa. Rămâne altă speranţă, pentru altă dată. La Cluj vrem să facem un simpozion Blaga în mai, deşi nu sunt prea entuziast, din pricina cadrului: facultatea. Vom vedea ce-o să iasă. A propos, revin la articol, mi s-a părut crunt de amuzant faptul că singurul om din redacţia „Tribunei” (şi, parţial, din catedră), care nu numai n-a spus o vorbă despre articolul cu Caraion, dar a făcut aşa ca şi când nici nu l-ar fi citit, a fost Vlad. Undeva, recunosc, am avut ambiţia să arăt „cronicarului literar” cum ar trebui să învioreze critica „Tribunei”. Fiindcă el, „olimpian”, scrie pe alese, ferindu-se totdeauna de o atitudine clară şi mestecând cinci-şase noţiuni pretins structuralisto-semiotice, un fel de stafide aruncate în cocă. Înainte de a mă decide să scriu, fiind la D.R9. în birou, şi el tot acolo, zicea – la indignarea sinceră a lui D. R. – că „tipul e uşor de atacat, fiindcă tot ce spune e descoperit…” etc. Totuşi, nu s-a lansat să ridice condeiul. Când am făcut-o eu, se face că n-a băgat de seamă, n-a citit, nu-l priveşte. De altfel, de când cu antologia schiţei, s-a supărat pe „Dacia”,fiindcă are sentimentul că i-am încălcat domeniile. Până una-alta, se alege la Ciucea, iar m[ada]me Carmen va avea castelul ei în Carpaţi. Închei, rugându-te să-mi ierţi umorile, dar, neavând nimic serios să-ţi comunic şi evitând cu bună ştiinţă sentimentele minore, am preferat să fiu otrăvit. Echivocul e valabil (căci sunt, e drept, şi mitridatizat!) Te îmbrăţişez cu drag,

                                 Mircea.

***

 [Pe o ilustrată cu imagini clujene]           Cluj, 1 martie 75

            Dragă Jeane,

Un gând de mărţişor şi o mulţumire pentru cartea primită, dar puţine speranţe pentru Caragialeşti. Tu ce faci? Sper că bine şi – după spusele amicului Gusti – energic şi de nerecunoscut (?!).

                Te îmbrăţişează

                      Mircea.

                            Cluj, 15 III 75

***

            Dragă Jeane,

            Ieri am primit scrisoarea ta, nu mai ştiam ce e cu tine şi de ce nu-mi răspunzi la scrisori. M-am lămurit acum, din păcate. Întârzierea scrisorilor mele nu ştiu căror stihii să o atribui, la urma urmelor însă m-am obişnuit cu aceste hărţuieli şi suspiciuni. Ţin o corespondenţă extrem de redusă, mai am doar puţini, foarte puţini prieteni cu care mai schimb idei epistolare şi totuşi se pare că şi acest nevinovat lucru deranjează. Cui să mă plâng ? Rozalinda, soţia lui Borcilă, spre pildă, îmi spunea zilele trecute că Mircea, căruia i-am scris cam de o lună, se plânge într-o scrisoare că n-a primit nimic de la mine. Pe semne că prietenia trebuie să se prefacă şi ea în tăcere şi indiferenţă. Regret nespus asemenea răstălmăciri ale actelor celor mai umane. Ele mă demoralizează şi mai mult. Şi aşa mă simt îngrozitor de singur în acest oraş unde în afara a doi-patru oameni nu mai simt nicio plăcere să schimb o vorbă. Unele mărunţişuri provinciale de ultimă vreme m-au scârbit şi mai tare. Dar, vorba ta, passons… Îmi pare bine că ţi-a plăcut execuţia lui Caraion. De atunci nici n-am mai putut scrie ceva mai de dă Doamne. De altfel, am avut parte de felurite necazuri, boală, boală, nelinişti cu privire la sănătatea copiilor, a părinţilor mei, amândoi având nişte afecţiuni care mă îngrozesc pur şi simplu. Şi apoi un fel de apatie sentimentală. Dacă am ajuns să nici nu mai doresc a călători, eu care aveam ades nostalgia drumului? Pentru o călătorie proiectată mi se cere, cred, avizul Ierbivorului, şi nu am niciun chef să i-l cer, aşa că mai mult ca sigur voi renunţa şi totul va cădea baltă. Dar, culmea!, nu-mi pare rău, dimpotrivă, am un sentiment de uşurare, din două motive : drumul mă sperie, mai ales la gândul că-i las pe ai mei într-o stare dificilă, pe urmă fiindcă lucrul meu merge tot mai greu şi volumul pe care speram să-l termin pe la 1 aprilie nu e nici pe departe aproape de termen. Cu editura m-am înţeles în principiu să mă aştepte până la 1 iunie, dar am constatat că mă risipesc iar în alte chestii şi numai volumul tânjeşte. Ar mai trebui să scriu cam 100 de pagini, ar ieşi, cred, o treabă frumoasă, dar cu condiţia să am chef şi să trag tare, adică exact ce nu sunt în stare în clipa de faţă. Mai ales că m-a apucat o nebunie de care nu ştiu cum să scap : întâmplarea mi-a scos în cale un text despre epoca lui Brâncoveanu (al lui Mario Ruffini, publicat anul trecut în Italia) şi de acolo am început să mă duc pe pista Foletului novel, care l-a înnebunit şi pe Eugen Barbu (vezi Princepele!) şi am căzut şi eu în aceeaşi cursă, minus puterea bovină a lui B. de a scrie şi a imagina un trecut de spaime. Am citit până acum o sumedenie de cărţi despre Brâncoveanu, pe Iorga, monografii (Giurescu), despre Stolnic (Ruffini, Dima-Drăgan), colecţii de scrisori brâncoveneşti (ale fiilor lui sunt o comoară!), de acte, almanahuri astrologice de la curtea lui, documente şi alte hârţoage care mă absorb într-o vâltoare fără ieşire. Fără ieşire, fiindcă, la drept vorbind, nu au nicio finalitate, întrucât nu văd nicio posibilitate de a scrie eu vreo carte despre Brâncoveanu, dar abia acum măsor regretul că bietul Camil Petrescu s-a oprit la Danton şi nu la Br., că n-a apucat să-şi realizeze acel proiect de a scrie o operă despre Br., aşa cum spera odată şi care, sunt sigur, ar fi ieşit o capodoperă! Mă mir încă de Barbu că el nu s-a avântat, după Princepele, la un roman despre Br.! Nu cred că am avut în istorie o epocă mai formidabilă şi nişte oameni mai pasionaţi, dacă ne gândim că Br. şi Cantemir erau contemporani, şi mai era Stolnicul şi Del Chiaro (pe care tocmai l-am citit) şi atâţia alţii. Nu ştiu dacă din pricina lecturilor, a anotimpului de primăvară timpurie, cu călduri neobişnuite, ori din alte pricini, am continue dureri de cap. Până şi nopţile le simt şi am un somn foarte agitat şi rău. Toate semnele arată o astenie, care se apropie ori s-a şi instalat, dar nici măcar nu mai lupt ca s-o evit. În afara lecturilor, nu sunt în stare să fac nimic şi mare noroc am că la facultate nu am obligaţii decât minime, şi de altfel în două săptămâni îmi închei obligaţiile de curs. Iar la 12 aprilie închei şi examenele cu anul IV, aşa că voi fi liber. Singurele recreaţii spirituale mi le ofer convorbind câteodată cu Marian, cu Eugen şi cu Marcel, care au rămas aceiaşi admirabili prieteni şi care ştiu singuri să mă reconforteze şi să-mi dea ciudate puteri. Totdeauna după discuţiile cu ei dorm neaşteptat de bine şi a doua zi mă scol cu o inexplicabilă poftă de viaţă, încât ei nici ştiu ce mult bine îmi face prezenţa lor, de care dacă aş fi lipsit nu m-ar mai putea scoate nimic din letargie. Eu nu mă pot lăuda că am văzut nici filme, nici spectacole ieşite din comun şi atmosfera de la catedră, deşi uşor ameliorată în ce mă priveşte, fiindcă au izbucnit alte conflicte surde, care nu fac decât să mă distreze ca spectator dezinteresat, a încetat să mă preocupe. În fine, multe ar mai fi de povestit, dar e complicat. Cât priveşte viitorul, drumul proiectat cred că nu va mai avea loc, iar cei ce cred a mă lovi prin aceasta nici nu ştiu cât de rece mă lasă acum acest lucru! Adevărul e că sunt teribil de obosit şi singura poftă ce aş avea e să pot dormi ca odinioară, fără vise, un somn reconfortant. Ca atare, nici colocviul Eminescu, cu atâţia ipochimeni şi „deştepţi”, nu mă afectează. Ţi-am scris de altfel că eu nici nu aveam nici pe departe pretenţia de a mă socoti demn de a mă număra printre specialiştii în eminescologie şi, dacă alţii n-au ruşine, eu încă mai am. În privinţa familiei Baconski, cred că ai dreptate, şi eu am rămas oarecum înduioşat de scrisorile lui Leon, ca atare m-am grăbit să le răspund cu acelaşi ton. Depărtarea de ţară te face mai uman şi şterge multe umbre. Cu ai tăi vorbim des. Mama ta a fost ieri la noi şi i-am redactat un memoriu pentru Doina, în speranţa că actele doveditoare anexate vor ajuta la o repartizare mai bună. În privinţa casei, ei au amânat formalităţile pentru la vară, când vei fi şi tu aici, ca să decideţi împreună. În adevăr, mama ta e obosită de atâtea alergături şi n-are rost să se extenueze, căci şi aşa duce greul casei şi al gândurilor. Ce admirabilă femeie! Tu îi semeni întru totul. Am citit cu o uşoară decepţie cartea lui Malraux. Sublinierile tale cu creionul de ce m-ar fi supărat? Mă bucur, doar, când te gândeşti la mine trimiţându-mi câte-o carte, fie ea şi citită, doar nu am pretenţia să fiu primul ei cititor! Te las acum, căci blestemata de durere de cap e tot mai mare şi nu îmi vin gândurile cumsecade. Tu scrie-mi cât poţi mai iute şi sper din tot sufletul să poţi vizita Albionul şi să te simţi bine în tovărăşia lui Mircea Borcilă, pe care îl îmbrăţişez şi eu. Poate totuşi să fi primit scrisoarea mea!

            Te îmbrăţişez cu drag, Mircea.

***

                           24 III 75

            Dragul meu Jean,

            Te rog să mă crezi că-mi vine foarte greu să-ţi scriu acum, când am aflat că nu voi putea face călătoria în care am fost iniţial delegat. Nu voi revedea deci Parisul, nu ştiu încă pentru ce. Dar boala şi oboseala cumplită care mi-au revenit brusc, mă anesteziază (?) într-un fel. Deocamdată, încerc să lucrez mai mult, ca să pot omite gândurile de altă natură. Iată pentru ce-ţi scriu (nu ca să mă tângui), vrând să te rog să-mi faci un serviciu: în cercetările mele mai recente relativ la M. Kogălniceanu, am dat de modelul unei schiţe, pe care am şi identificat-o, fiindcă almanahul respectiv în care a apărut sa află la Biblioteca Universitară. În schimb, nicio strădanie de a găsi ceva date despre autor nu s-au [sic!] dovedit fructuoase cu dicţionarele şi enciclopediile existente aci. Te rog dar, dacă poţi, să-mi cauţi la Bibliothèque Nationale ori unde vei şti cine au fost Jacques Raphaël şi Stanislas Bellanger. Amândoi scriu în jur de anii 1830-40 (textul-model al lui K. este din 1833, semnat Jacques Raphaël). În cazul lui Raphaël s-ar putea să fie vorba de un pseudonim, deci e de văzut şi un dicţionar de pseudonime, mai mare decât am eu la îndemână aici. Stanislas Bellanger poate fi un polono-francez, în orice caz e la curent cu problemele româneşti şi citează chiar sintagme din limba noastră. Ne prezintă în colecţia „Les étrangers à Paris”. Tot acolo prezintă şi pe unguri la Paris. Va fi călătorit prin aceste părţi europene ori a şi trăit o vreme pe aici? Măcar date cât de sumare despre amândoi m-ar interesa mult. Rogu-te nu te supăra că te importunez cu asemenea mărunţişuri istorico-literare. Ai primit cărţile? D. Micu, în recentul „Luceafăr”, „deplânge” tonul prea aspru cu care a fost tratat Caraion, considerându-l deplasat. Îi ia apărarea. E penibil acest blăjean fariseu şi iezuit. Mai mult, altădată. Acum sunt prea amărât şi cine ştie dacă nu e mai bine să nu mai scriu nimănui. Te îmbrăţişez,

                              Mircea.

________________

1 Țapi ispășitori.

2 Virgil Teodorescu, atunci președinte al Uniunii Scriitorilor.

3 Zaharia Stancu

4Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

5 Aurel Negucioiu, rector al Universităţii « Babeş-Bolyai » din Cluj.

6 Marcel Constantin Runcanu.

7 Eugen Uricaru.

8 Ion Dodu Bălan, profesor universitar, înalt funcţionar la Ministerul Culturii şi Educaţiei Socialiste.

9Dumitru Radu Popescu.

[Vatra, nr. 5-6/2021, pp. 16-19]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.