Scrierea în prezent a unei poezii care să uziteze instrumentarul rural este de cele mai multe ori dovadă de naivitate în stare brută, grosieră, stârnind numaidecât suspiciunea de-a fi expresia spiritului retrograd, ba chiar a veleitarismului și-a unui cam anevoie de înlăturat deficit cultural. De vreun rol, oricât de firav, fie și doar prin nuanță pală de originalitate, în ceea ce s-ar numi evoluție a poeziei nici că s-ar mai putea vorbi fără expunerea la ridicol. Iar aceasta în cazul cel mai bun, căci de aici până la etichetarea prin termeni ca neoextremism, neolegionarism și toți ceilalți indezirabili asociați nu-i decât un pas, cu atât mai mic cu cât sunt destule cazuri în care acuza nu e lipsită de temei.

Excepțiile sunt puține, ele fiind tratate ca atare numai în măsura în care e intrată în joc distanțarea de spiritul tradiționalist, fie prin atitudinea de respingere răspicată, fie prin una mai moale, constând în reducerea termenilor cândva sacri la simple ingrediente ce servesc unui altfel de scop decât cel aproape ritualic, cu care ne-am obișnuit citindu-i pe tradiționaliști. Astfel de excepții sunt Matei Hutopilă și Andrei Doboș. Cam cu o astfel de expectanță, bazată pe preconcepție – similară până la un punct uneia din care tocmai a ieșit încă o istorie literară – am luat la răsfoit Masa de sărbătoare*, ultimul volum al basarabencei Irina Nechit. Numai că răsfoirea s-a transformat repede în lectură atentă, semn că e pe undeva ceva ce nu se potrivește gândului inițial. Ruralismul, iată, poate nu și-a epuizat încă absolut toate resursele. În definitiv, și aceasta intră în definirea poetului: capacitatea de a fi în răspăr cu moda chiar și prin reluarea unor căi bătătorite până la lehamite.

Poemele din volum realizează joncțiunea dintre spiritul tradiționalist și tendința eco, anticonsumeristă, tot mai intens manifestată în poezia prezentului. Irina Nechit se întâlnește cu ecopoezia în nostalgia naturii neagresate de obiceiurile umane, dar se desparte de ea prin terminologie, mergând cu evlavie în siaj pe de o parte tradiționalist, pe de alta biografist, cu realismul aferent și cu năzuințe exprimate în proiecții suprarealiste, nu pe cea a stridențelor experimentalismului ori a inovației poetice actuale. O formă mai evidentă a unui astfel de mariaj este poemul Cine va ajunge primul: „Să eliberăm locul/ să nu mai ocupăm bănci în parcuri/ să nu așteptăm sub uși/ să nu mai umplem atâtea sacoșe/ care ajung într-o bună zi/ la marginea orașului/ din cauza noastră crește gunoiștea –/ un munte mucegăit, ce-ar fi să-l escaladăm/ să călcăm pe grumazul viermilor să ne agățăm de cozile șobolanilor de ghearele ciorilor urcând tot mai sus/ cine va ajunge primul în vârf/ acela să-l întrebe pe Dumnezeu/ să-l întrebe pe Dumnezeu/ să-l între-be pe/ să-l-în-tre-be-pe-du”. În ansamblu însă e vorba de o fuziune mult mai subtilă, ivită din restrângerea universului la limitele filiației și din atașamentul viziunii față de organicism. Legătura cu imaginarul instituit de relația copilului cu lumea în care crește este, din această perspectivă, indestructibilă, astfel că modul de ființare poetică mizând pe asumarea a ceea ce e numit tradiție nu-i decât o formă de recunoaștere și asumare a naturii intime.

 La nivelul de suprafață, limbajul se înfățișează deseori în linia desuetă a bucolicului sau a teismului canonic. Nimic nou; plictisitor, s-ar putea spune, căci este o poezie ce nu bate tobele în ritmurile războaielor de reconfigurare a dominației estetice. Totuși, prin evocări ale locurilor natale, ale casei părintești, ale diferitelor momente și instantanee cu părinții și cu „buneii”, în reverii rustice, în excursie la mare (acvaticul jucând un rol dominant în volum) sau în alte momente ce guvernează cotloanele memoriei, versurile Irinei Nechit au forța să zguduie prin acumulări de imagini dure, augmentând treptat emoția prin alternarea abilă a accentului pe ideologic, pe drama personală și pe cea colectivă: „[…] acum mielul cu gene lungi albe/ zbiară dincolo de ușă/ credeam că ne va împunge cu coarnele ne va zdrobi cu copitele/ dar el amuțește/ ieșind cuminte prin deschizătură/ îl trântim la pământ/ îi retezăm beregata/ ne bălăcim în sânge/ îl atârnăm cu un cablu de creanga agudului/ treaba e terminată/ slavă Domnului/ ducem șoldurile la spital/ îi rugăm pe doctori să-l salveze pe tata/ le dăm niște coaste vecinilor/ poftim rudele la frigărui/ fierbem capul/ sugem creierii înghițim ficatul/ mâncăm mâncăm mâncăm/ mâncăm noi și aruncăm lostopane de carne la câine/ le lăsăm și pe muște să ospăteze/ și pe viermi îi lăsăm să halească/ toți au mâncat/ toți s-au înfruptat/ mielul gigantic o să behăie până le vom tăia/ și pe celelalte oi/ noi nu avem timp/ nu avem puteri să ne ocupăm de ele/ nu ne pricepem/ nu suntem în stare să îngrijim o turmă de oi/ noi nu vom avea în vecii vecilor o turmă/ tata a fost ultimul care a ținut/ un miel gigantic în brațe” (Noi nu avem turmă).

Răzbate mai în fiecare pagină credința că numai pe calea poetică poate fi păstrată vie frumusețea sub tirania timpului și a entropiei, precum pot fi ținuți alături cei fără care totul pare lipsit de sens. Nu cred să fie o încercare de a fugi de tristețe, nici o îndepărtare de realitate prin evadări schizoide, cât o împăcare lucidă cu condiția, ea însăși de neînțeles deplin, dar mereu căutată poetic. Tocmai de aceea, scrisul pare pentru poetă învestit cu o funcție ce depășește mizele individuale, chiar dacă în el e construită o mitologie personală. De aici și aerul festiv, ce implică ideea de comuniune, la care face trimitere chiar titlul. Masa de sărbătoare este actul similiritualic prin care își caută împăcarea vocea lirică a Irinei Nechit și, extinzând cadrul, lumea pe care ea se simte datoare s-o reprezinte, ca element cugetător și simțitor în marele organism al naturii. Termenul cheie al acestei poezii a reverberațiilor ancestrale în acumulările cotidianului este „magia consubstanțialității”, el fiind prins cu acuitate în mica prezentare a lui Gheorghe Grigurcu de pe coperta a patra.

Nu lipsesc nici notele jucăușe din creația care, în ansamblu, mizează pe registrul grav. Dozajul e controlat astfel încât să se mențină proporții compatibile, să nu se atingă suprasaturația. În acest sens, se distinge Poem pentru critici: „Cine le arată florilor drumul prin zăpadă/ le-a venit și lor vremea să se apropie de vârfurile picioarelor/ să se gudure ca niște pisici/ să se agațe de umerii mei vârându-se după guler// I-a venit vremea și caprei să iasă din fân/ o trag încet de barbă și-i văd ochii limpezi în care plutesc nori de vară și prune răscoapte/ gerul n-a atins-o iedul doarme în pântecele ei/ laptele îi umflă ugerul// A intrat și criticul literar prin ușa deschisă/ i-a venit vremea să se apropie de mine să mă ia la întrebări/ cine vede prunele din cerul înghețat/ cine le arată florilor drumul prin zăpadă/ cine a vârât și capra asta în poem”.

Irina Nechit ne invită la masă pentru a celebra comuniunea, dezvăluindu-și ancestraliile din realitatea biografică și reușind să se situeze în afara limitelor desuetudinii, cu un timbru feminin ce o particularizează în ansamblul poetic actual.

_______

^* Apărut la București: Cartea Românească, 2020.

[Vatra, nr. 5-6/2021, p. 31]