Nicoleta Cliveț – Un Hamlet al lumii noi

Din sentimentul  irealității lumii, a cărei „substanță primordială”rămâne cuvântul, inclusiv/mai ales cel scris cu minusculă – cuvântul literar – , s-a născut recentul roman al lui Nichita Danilov – Omul din eprubetă*(Polirom, 2021). Scrierea este nu atât, sau nu tocmai, o „distopie luxuriantă, satirică” (în descrierea lui Adrian Alui Gheorghe, pe coperta a IV-a), cât o narațiune îndatorată tentației oracularului, parabolicului, o carte gotică – pe de o parte, spumoasă și luxuriantă, pe de altă parte, cât se poate de serioasă și, pe alocuri, chiar sumbră. Dincolo de spectacolul abundent al lumii văzute, se testează, în registru fantezist, hăul lumii nevăzute. Aceasta este miza experimentului narativ, în esență unul spiritual, orientat spre scanarea destinului sufletesc al unei lumi în care totul (timpul, spațiul, evenimentele, personajele) migrează, devine fluid, se amestecă, se ambiguizează și, finalmente, se cam frânge.

Ca urmare a unei hipnoze induse de psihanalistul-cizmar de pe Andromeda, cu scopul de a-și cunoaște viețile viitoare, „omul din eprubetă” ajunge pe Terra, în laboratorul doctorului Brauner și al asistentei Era, ca embrion ce urmează să eclozeze ca „geniu al geniilor” (după ce peste el a fost presărat praf de pe măștile mortuare ale mai multor genii, plus ceva pilitură din unghiile lui Freud, cât să rezulte un amestec optim de rațiune și viziune, numai bun pentru derularea periplului interplanetar). Coborât de pe Andromeda „pe un fir de vis rătăcit într-o pânză de păianjen” (asta ca să nu uităm că prozatorul este în primul rând poet!), embrionul urmează să eclozeze nu doar ca geniu, ci și ca ființă nemuritoare. Perspectiva îl îngrozește, așa încât eclozarea nu se mai produce și totul rămâne doar un vis, un exercițiu de regresie interioară pe durata căruia, în momentele de grație, „omul din eprubetă” are acces la tot ceea ce există și chiar la ceea ce încă nu există, fiind conectat la neant și având capacitatea de a privi de jos în sus, dinspre subterane spre lumină. Procesul este, fără îndoială, unul de alchimie interioară (la care este convocat inclusiv cronovizorul lui Ernetti, alături de Google-ul sau Facebook-ul interior, consultate cu religiozitate chiar și în eprubetă), personajul însuși sugerând că „poate că ontogeneza mea este una pur spirituală, nu-i așa?”

Având capacitatea de a-și detașa cutia craniană și de a ieși la plimbare prin lume (și prin afara ei),„omul din eprubetă” e cam certat cu rațiunea, care nu face decât să acționeze reductor  și să se interpună astfel accesului spre experiențe totale. Convins că mintea cam minte și că tot ea „ne posedă transformându-ne în niște demenți”, embrionul are toate datele unui spirit suprarealist, pentru care adevărul trebuie căutat la antipozii minții, ceea ce pe Terra este cu neputință. Noroc că viața lui se împarte între Terra și Andromeda, dându-i posibilitatea de a experimenta în registre diferite. Traiul pe Terra ascultă de o mecanică terifiantă, diurnă, guvernată de rațiune și înrobită gravitației; aici, toți sunt preocupați să posede și să prospere, iar atunci când depășesc acest stadiu, se lansează în proiecte cvasi-luciferice, precum profesorul Brauner – un homo deus transumanist, care și-a propus să repare greșelile făcute de Dumnezeu, creând omul perfect, adică genial și nemuritor, cunoscător încă din eprubetă al binelui și al răului, așa încât nu mai poate fi ispitit. Asta îl va face să trăiască înt-o lume „fără umbre”, dar și fără cer (cu tavanul laboratorului ca substitut). O lume infernală, în care subiectul experimentului refuză pur și simplu să se nască.

Viața pe Andromeda (cea imaginară/interioară), în schimb, este ceva mai evoluată, structurată de „constanta Psi”/„conștiința vidului”, orientată spre a pricepe câte ceva „din non-existența ce propulsează sufletele noastre din beznă în lumină“. Intuiția înlocuiește aici rațiunea, există mai multă armonie și conectare cu „sinele profund“, mai mult interes pentru neant, increat, vid – acestea funcționând ca arhetipuri ale totalității, ca zei supremi al lumii lui N.Danilov: „Întotdeauna absența (…) e mai puternică decât prezența. (…) Prezența trebuie trăită, absența doar intuită, ai ințeles?! (…) Așa se întâmplă și cu Atotputernicul, care creează mereu și mereu alte lumi în timp și spațiu, lărgind mereu limitele orizontului cunoașterii absolute. Prezența lui, desigur, e de netăgăduit. Dar absența lui devine o forță copleșitoare, care atrage tot ce a creat înapoi în hău. Și viceversa.” Intuițiile și cunoașterea de poet ale lui N. Danilov sunt drenate acum de un epic centrifug, a cărui miză este, de fapt, una centripetă. Registrul grav este accesat rar și cu sfială, fiind preferată înscenarea spectacolului colorat și disperat al aparențelor, dar mereu cu rezerva că, în esență, lucrurile nu sunt chiar așa de vesele cum par. Atât pe Terra, cât și pe Andromeda ființele nu sunt, în fond, decât gânduri ale minții divine, căci dumnezeirea nu se ocupă cu păcatele și mustrările noastre de conștiință, ci cu a scoate din neant la lumină creaturi, sensuri… În acest orizont se mișcă, pe un plan mai adânc, epicul, în încercarea de a aproxima natura și măsura relațiilor, inevitabil istorice, pe care omul le întreține cu absolutul.

 Cartea a treia – Elohim – este una mai introspectivă și mai reflexivă, fiind secțiunea în care N. Danilov se simte cel mai bine, putând da curs zicerii vizionare, inspirate: „Numele Domnului se schimbă în fiecare zi și chiar în fiecare clipă. Azi e Yahweh, mâine Adonai, poimâine Elohim, răspoimâine Brauner și așa mai departe. Și nu numai numele, ci și chipul Domnului e altul în fiecare secundă care trece. Oricine poate fi Dumnezeu dacă intuiește clipa în care ființa sa atinge granițele dumnezeirii și are tăria de a pătrunde în interiorul ei și de a se desfășura întinzându-și aripile peste tot creatul și increatul. Atunci chipul său poartă pecetea Domnului. Există un Dumnezeu al începutului și un Dumnezeu al sfârșitului. Un Dumnezeu al ființei și un Dumnezeu al neființei. Un Dumnezeu al luminii și un Dumnezeu al neantului, deopotrivă cosmic și uman. Și poate că acest Dumnezeu al neființei, despre care ți-am vorbit, plictisindu-se de propriul noneu, de propria neființă sau cam așa ceva, simte undeva înlăuntrul său o chemare ancestrală de-a ieși din starea sa de neființă și începe să-i facă fără să-și dea seama curte unei asistente?! Iar de aici se naște dacă nu toată, atunci măcar o parte din nebunia lumii de dincolo de noi și a celei de aici. Azi pentru tine sunt Elohim, iar mâine voi fi Adonai. În ce mă privește, deocamdată mă mulțumesc să fiu profesorul Brauner. Un profesor Brauner pe cât de mahmur, pe atât de inspirat.” Există pagini în care riscul căderii în proza „de idei” este mai ridicat, dar, în general, este bine gestionat prin alternarea registrului meditativ cu cel al bunei dispoziții. Oricum, indiferent de partitura pe care performează, N. Danilov scrie fără încruntare, cu drag și, mai ales, cu blândețe despre lucruri serioase, grele, abisale chiar. Există o componentă rusească apreciabilă în scrisul său și nu neapărat/nu în primul rând una situabilă pe linia  Bulgakov-Harms, cât una  evoluând în aura lui Gogol și Cehov.

Finalmente, toate personajele se dovedesc simple ființe de hârtie și se risipesc într-un nor de litere, cifre, panglici colorate. În urma lor rămâne doar curajul „omului din eprubetă”, cu refuzul său de a se naște într-un Haosmos obsedat de perfecțiune și de nemurire. Va prefera să devină doar „un Hamlet al lumii noi”, unul care se pronunță în favoarea lui a fi, chiar și așa, haotic și absurd: „Deodată, toată această tristețe se stingea și din ghemul haosului țâșneau spre toate cerurile bucuria și fericirea de a fi, de a exista oriunde, oricând și sub orice formă și în orice eu.

Hălăduiam prin oraș căzut pradă unor reverii și, în același timp, stăteam închis în eprubeta mea, cufundându-mă încet într-o stare de prostrație, contemplam virgulele și punctele de suspensie ce pluteau în lichidul amniotic, încercând să descopăr care dintre ele sunt eu și care Dumnezeu. Deodată, închizând ochii, am strigat:

– Nimic pe lumea asta nu-i cum ar trebui să fie. Nici viața și nici moartea. O, Doamne, iartă dragostea și neputința mea!”

Flamboaiantul spectacol distopic sfârșește în rugăciune, lăsând sensul deschis și speranța intactă. La capătul unui maraton epic de cinci sute de pagini, N. Danilov redevine ceea ce este: poet.

_____________________

*Nichita Danilov, Omul din eprubetă  Editura Polirom, 2021.

[Vatra, nr. 5-6/2021, pp. 32-33]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.