Fără a schimba drastic registrul cu care ne-a obișnuit, Mihai Ignat publică un nou volum de versuri, în continuarea celui apărut în 2018, frigul (elegie). În cazul de față, Forme de apus se prezintă sub forma unui volum subțire, ca o mini expoziție de invenții lingvistice, schimbări de perspectivă, mici momente de intimitate grotescă sau manifestări ale fricii.

Apusul se manifestă într-un scenariu grav cu ,,umbra mea pe picioarele tale/ vine vine singurătatea/ și corpul meu sărută coaja lucrurilor” sau ,,cerul e bolnav/ zeii zac scufundați în pămînt și în ape/ leșuri ascunse/ țin în palme/ măruntaie de lumină”. Singurătatea se anunță ca o apocalipsă care nu trece dincolo de epidermă, care ocolește spațiul sigur al interiorului unui corp, când ,,sînt foarte în tine”. O marcă a lui Mihai Ignat este aceea de a lăsa discursul neterminat, de a se angaja în lansarea unor imagini pe care le redirecționează spre altceva și altceva, asemenea unui fulger fără tunet. Formele se relevă aproape ca o succesiune de glitches, lumini intermitente, cu legături frânte ca și cum într-o fracțiune de secundă s-a pierdut ceva esențial. Singurul element constant rămâne corpul, materia captată într-un stil minimalist, fotografic: ,,fata care fluiera ca să alunge graurii/ bărbatul care își lipea gura de ceafa ei/ ușa care se deschidea scîrțîind/ lumina care păta podeaua/ oglinda care nu reușea să arate ipocrizia/ pantofii care se despărțiseră/ dulapul care era/ prost/ unghiile ojate cu roșu aprins”.

Scrisul pare că e într-un ritm când precipitat, când cu pauze de respiro, versurile scurte, percutante, cu efect de ecou dau aerul unui haiku postmodern: ,,femei/ care nu știu/ frămîntă neîndemînatic/ carnea/ se întind pe spate/ și așteaptă”. Pe alocuri, are ceva din energia poetică a americanului Richard Brautigan cum ar fi, de pildă, cazul versurilor ,,mă gîndeam la tine/ într-o mînă aveam lingurița/ în cealaltă șervețelul folosit/ ce crezi c-am aruncat la gunoi?” versus ,,Pissing a few moments ago/ I looked down at my penis affectionately./ Knowing it has been inside/ you twice today makes me/ feel beautiful.” (Richard Brautigan, The beautiful poem) Asemănarea nu ar fi raportată doar la erotica inocentă, ci și la simplitatea vocii poetice, cursivă și directă, captând un ritm aparte al mișcării gândului.

Înclinațiile dramaturgice se resimt puternic precum e și tendința de a face setup-ul, de a gândi scenografia, cadrul, astfel încât tehnica destul de evidentă primează în fața emoției. Există rupturi ale celui care se confesează, unde punctul de stabilitate îl reprezintă ancorarea într-o altă ființă. Este vorba, mai ales, de instanțe feminine pasagere, căci așezarea în sine nu e la fel de puternică, sinele nu contează, alienarea devine vizibilă și sexul aproape mecanic ca în Brave new world, e despre ,,sclavii noului secol/ ăia care n-au voie să meargă/ la veceu (ca să plîngă) în timpul serviciului/ și trebuie să se pișe/ în sticle de plastic”. Schimbarea e inevitabilă, oricât de grea e cântărirea valorilor vechi cu cele noi.  Într-un plan simbolic, mai adânc, mai ascuns, poemele sunt aproape nostalgice ca și cum s-ar fi pierdut iremediabil ceva profund, înalt, o conexiune. Frica orbește, poate fi frica de nou, teama de a-ți recunoaște frica și neputința de a o lăsa să se manifeste. Astfel poetul deplânge forța de jug a jobului, a muncii silnice. Dacă ,,n-a rămas nimic neplîns”, totul e de plâns, e finalul unei lumi mai bune decât cea care se anunță. Spaima, fricile devin trăiri primordiale, în jurul cărora se organizează viața. E mai multă frică decât dragoste, e ,,o lume sinistră/ cu copii răpiți și bocete/ o lume închisă/ în sertare”.

Mihai Ignat e ca un predicator al apocalipsei în mijlocul Times Square NYC, a cărui tânguială e neobservată de trecători. Însă vocea poemelor e una resemnată, fără a lua concret o poziție, ia forma unui lung monolog deprimant al cărui fundament e imaginea organică, eroarea aflată la limita percepției, unde răspunsul cel mai concret e obținut prin atingere: ,,nopțile se ciocnesc/ unele de altele/ din mine se desprind/ celule/ măsele/ nimic nu e/ sigur/ configurații de erori/ pulsează/ fără milă/ lumea nu e rotundă/ ci terci/ ridic mîna și ating/ mîlul”. În ciuda aparentei simplități, nu lipsește nici substratul filozofic sub formă de meditație asupra vieții în care statutul nu are nicio influență în cele din urmă ,,cînd moare un poet/ nimic nu se oprește (…) când moare un spălător de vase/ nimic nu se oprește/ totul curge”. Poetul își trage seva din niște realități sociale la scară mică, unde valorile spirituale sunt în degradare, sunt încremenite de teama față de diferențele de valori ce par mult mai puțin calitative în raport cu ceea ce se pierde. În acest sens, există câteva referințe culturale suprapuse pe ceea ce suscită interesul în prezent: de la Gregor Samsa, Anna Karenina și Mona Lisa, la nume de designeri (,,cine poartă chilot Brazilian/ din dantelă/ colecția Royale Vert/ nu se teme de moarte”) la actrițe porno pentru filme categoria ,,grannies”.

Poezia lui oricât de corporală și erotică pe alocuri, nu e orgasmică, așa cum un poem ar putea fi.  Mihai Ignat nu umblă cu idealizări și alinturi siropoase, ci scoate corpul și experiența erotică din promiscuitate pentru a le aduce într-o zonă familiară. Puterea între sexe e discutabilă, plasată când într-o parte, când în cealaltă, fără a conta nici cine e el, nici cine e ea: ,,tu gîndac/ perpetuu/ ea carne/ de vită”. Instanțele feminine sunt aleatorii, nicidecum iubiri profunde, cât ,,femei/ care frămîntă neîndemînatic carnea”, ,,femeia învelită în celofan”, ,,cîntăreața pop”, ,,femeia precum corpul de sub mine” sau, pur și simplu, femeia pe care o are în minte. Atașamentul emoțional e evitat, se apropie la limită de el și apoi îl respinge brusc, de parcă astfel de vulnerabilități nu sunt permise în noua lume: ,,crezusem că-i muzică/ și nu era decît o reclamă la bătăile inimii”, respectiv ,,dacă îți pierzi pantoful/ nu înseamnă că ești/ cenușăreasa”. Soluția care calibrează un univers alienant stă în exercițiile lingvistice  (,,soartă-mă”, ,,moarte-mă” ,,pregătirile oriceului”) la care recurge mânat de o forță exterioară a limbajului: ,,limbajul mă strangulează mă/ face al lui/ fie că vreau fie că nu/ (…) limbajul e ca și cum cineva/ mi-ar cere să-i ofer părți, fărîme/ chiar hălci/ din vasta mea frică”.

Așadar, determinat să-și inhibe simțul dimensiunilor înalte, poetul se duce în crâmpeie de omenesc și jocuri lingvistice. Forme de apus e un volum mai degrabă tehnic decât profund, un volum al resemnării care nișează frica și sexul. Concluzia e că ,,ne hidoșim”, cum spune unul dintre versuri. Poate de aceea și preferința pentru imaginea care ține cât o clipire de ochi, iar apoi te transportă în alta, și alta, fiecare cu noi și noi direcții până când uiți de unde ai început și te adâncești într-un ritm spasmodic, ca într-un atac de panică.

_________________

* Mihai Ignat, Forme de apus, Tracus Arte, 2020.

[Vatra, nr. 5-6/2021, p. 34]