Romanul Antoninei Sârbu „Vulpea argintie” (Arc, 2018) e o confesiune în care mâna jurnalistului își propune să lucreze cu instrumente proprii romancierului. Într-un stil direct, aproape documentaristic este expusă drama unei femei, Sonia. Basarabeancă, școlită la Cernăuți, femeia intră în adolescență și în orânduirea sovietică complet nepregătită. Se căsătorește de copilă cu un băiat din sat, din stirpea lui Ion al Glanetașului, și de aici începe seria de nenorociri a acestei femei. Soțul pleacă în lume, unde-și face o altă familie,  băiețelul ei, Iuliu, moare la 4 ani. Sunt drame omenești, care nici prin limbaj, nici prin construcție încă nu reușesc să se așeze într-o narațiune.

 Ceea ce salvează povestea este modul în care cotidianul apare întrețesut cu proiecții mitologice, onirice, simbolizante. Sonia, prin alcătuirea ei, este o fecioară  cu privirea pierdută spre linia orizontului, acolo unde are impresia că cerul se unește cu pământul și unde și-ar dori să ajungă într-o zi. E o ființă a departelui, a nelimitelor. E o „lunatică” pentru lipsa de imaginație a mamei ei. Reveriile ei nu au nicio legătură cu mediul sordid care o înconjoară, cu sărăcia, lupta pentru supraviețuire, lipsa de perspectivă a Basarabiei postbelice. Fire artistică, dotată cu o sensibilitate melancolică, trăiește într-o lume a reprezentărilor cromatice. Tânăra, absolventă a unei școli de arte și meserii din Cetatea Albă, își câștigă pâinea colorând covoare prin sat. Zi de zi merge prin gospodăriile unde este invitată și pictează romburi, unghiuri, păsări, Pomul vieții, Romeo și Julieta, Scufița Roșie, Cei trei urși, Spicul, Buchetul, Coroana regală, Trandafirii, Crinii etc.  Liniile, curbele, formele imaginate de ea o proiectează într-un spațiu al libertății și al bucuriei. Sonia este o ființă însetată de candoare. Privirea ei caută dincolo de vizibil începuturi de lume, reprezentări ale purității, forme ale ingenuității.

Un laitmotiv liric al acestei proze este amintirea din copilărie, în care mama ei merge prin râu și se bucură de peștii pe care-i vede:

„S-a lipit de piciorul meu! E rece, e un șaran! Sonia, e un pește, hai vino să vezi cum se lipește de picior”. Această unică imagine solară, veselă, a unei mame fericite, o însoțește ca o fantă de lumină în mersul ei prin viață. E o expresie a bucuriei unei mame ursuze și reci, o mutare a vieții din registrul grav și rigid în unul blând și vaporos al jocului. Chemarea mamei de-a intra în apa cu pești este resimțită ca un îndemn de-a ieși din cadrul insipid al cotidianului și de-a intra în registrul reveriei și al fanteziei.

O altă proiecție metaforizantă este imaginea unicornului întrețesută în firele covorului narativ.  Din copilărie pe Sonia o urmărește amintirea unicornului alb, văzută pe ceșcuțele „Worcester”, la mătușa sa Gina. Visul ei de fecioară de-a veni la ea un unicorn viu se îndeplinește. Imaginea unicornului din vis capătă carnație prin întâlnirea cu fotograful Efrim, cel care-i face o fotografie cu fiul pierdut și-i aduce puterea vindecătoare a iubirii. Alcătuirea lui emoțională și mentală pare extrasă din mit, din poveste. Pentru el, Sonia este bucurie, salvare, fericire, răsplată pentru tot ce i-a fost dat să îndure până atunci. Puterea lui de-a iubi, de-a se bucura de tânăra femeie ține de un timp al sacrului, capătă o fosforescență mitologică. „Blândețea  gesturilor lui era ca un medicament, ca o scăldătoare în apele limpezi ale mării, era ca și cum aș fi ajuns la marginea lumii, unde cerul se lipea de pământ…”. Căldura acestui bărbat, tandrețea pe care o revarsă asupra ei, o fortifică și fac fecioara invincibilă.

Dramele care i se întâmplă: sărăcie, 2 căsnicii ratate, indiferența și răceala primului soț, cruzimea și sadismul celui de-al doilea soț, care o snopea în bătăi până la sânge, pușcăria cu stigmatul c-ar fi o hoață  sunt înfruntate cu demnitate de Sonia, care găsește de fiecare dată reperul în lumea ei interioară, în pasiunea pentru Efrim. O iubire imposibilă și cu atât mai pasională. Efrim este un bărbat însurat, cu doi copii. Pasiunea lor nu poate căpăta proiecția unui mariaj. Cu toate acestea, iubirea lor desfide regulile, în logica ei nu  intră sentimentul culpei, al rușinii. Prin pasiunea care-i cuprinde, îndrăgostiții intră într-un con de lumină atemporală și aspațială. E o ieșire din timpul profan și intrare în timpul sacru, al mitului. Doi oameni zguduiți de asperitățile vieții găsesc în pasiune puterea ei vindecătoare. Prin iubire, își tratează singurătățile și descoperă existenței un temei ontologic.

De aceea, vânzarea darului de la Efrim – blana de vulpe argintie, are semnificația unei trădări. Sonia intră la pușcărie pentru suspiciunea c-ar fi furat blana, iar inorogul este sacrificat. Sinuciderea lui Efrim în pădure are înțelesuri mitologice. Locul inorogului e în pădurea de semne, de acolo a venit, acolo va pleca.

Marile evenimente din viața Soniei sunt anticipate de vise și semne. Pierderea copilului, condamnarea penală pentru un furt nesăvârșit, pierderea mâinii stângi sunt prevestite de vise grele, lugubre. În seara în care o vulpe îi trece calea și se sparge globul de sticlă dăruit de iubitul ei, femeia a fost la un pas de moarte. Glonțul pe care Serafim îl îndreaptă spre inima ei  ricoșează, rănind-o la umăr.  

Aceste detalii: un șal, pe care-l poartă cu ea la întâlnirile cu Efrim, globul de sticlă cu două lebede, dăruit de bărbatul iubit, muzica lui Paganini care se aude când întoarce cheița globului, ceștile cu inorogi etc. sunt imagini care dau substanță simbolică narațiunii. Trecere de la realitate la vis, oglindirea vieții în vis, semnele prevestitoare sunt un recurs la subconștient și la gândirea magică. Deși stilul narațiunii este trepidant, iar lucrurile se întâmplă în galop, prin simpla lor numire, Antonina Sârbu reușește să strecoare în narațiune un strop de magie, s-o învăluie pe alocuri în metaforă, să-i dea tensiune reflexivă și emoțională.

Vulpea argintie e o confesiune despre puterea sufletului de a iubi, despre posibilitatea omului de-a se salva prin pasiunile sale. Despre cum  lumea imaginată  poate fi mai reală decât realitatea. Iar recursul la imaginație, la formele și culorile de pe covorul realității reprezintă o șansă de acces la partea miraculoasă a existenței.

[Vatra, nr. 5-6/2021, pp. 35-36]