Fără pedală, cu o neliniște organică și un orgoliu al viziunii debutează Dumitru Fanfarov. stepă și transă e un volum care rulează în registru agresiv-furios niște texte vorace, hotărâte în demersul lor. Aș zice, de fapt, că radicalizarea e strategia cea mai evidentă aici, discursul exterminator care acaparează, în exaltarea lui, toate compartimentele acestor poeme, de la stilistică și construcție, la teme și imagini.

E un soi de disperare expresivă care lucrează cu mult patos în textele lui Dumitru Fanfarov și care traduce un proiect exploziv, spumos, care se lansează în verdictele lui fără prea multe jumătăți de măsură și care își punctează crezurile existențiale cu o luciditate liminală: „singur am sfâșiat tot singur/ amândoi știm că viața asta e doar un tribut/ singur am sfâșiat tot singur/ fac lupte la braț cu dumnezeul tău din mituri/ singur am sfâșiat tot singur/ fanfarov nu face figuri”, black rose 1967 vs. „la viteză mundană fanfarov devine util/ dacă ies eu afară nu uita să le arunci carne la scribi// le las matricea mai goală decât/ fluxul de organe în trafic”, arca. Forma asta de organizare a poemelor, care alunecă de multe ori în persiflare și vociferare malițioasă, e, la Dumitru Fanfarov, atitudinea poetică prin excelență.

Și dacă e ceva în ce excelează volumul ăsta, e în atitudine. stepă și transă e o plachetă căreia i s-ar face dreptate dacă ar fi citită în regim de performance, cam în zona asta se învârt majoritatea textelor, accentuând niște ritmuri venite – „deformație profesională” – din modulații hip hop și plusând printr-o muzicalitate interioară care se pierde la o lectură mai clasică. Șaman al versificării, Dumitru Fanfarov își construiește o politică poetică inconfundabilă, care mizează pe repetiții, imagini derulate în cascadă, care se înghit reciproc pe măsură ce se consumă, jocuri de cuvinte și, în general, un spectacol lingvistic incandescent, „speedul tras în două cu lacrimi și muci”, amestecate toate halucinant: „musca de pe căciulă îți/ dau cu șurubul în frunte adânc să se înfunde adânc îmi cad/ zeii în brațe din crâng epilare haltere muierea pereche/ pula la soare/ pământ sub picioare nisip între degete te miști te înghit/ frățioare/ cu tot cu zâmbetul meu rigid mă surp/ eu însumi sunt visul tău/ bine-ai venit în chiși’n’hău” […], mecanica fluidelor. E marca lui distinctivă, în punctele astea discursul devine al lui și doar al lui, asumat și rareori lăsând impresia epatării.

Pentru că toată forța asta discursivă galopantă e completată și la nivel tematic cu un registru similar, care nu face rabat de substanță corozivă. Revoluție și poezie, cam așa s-ar putea rezuma dinamica textelor din stepă și transă, care oscilează între cinism social și ceva mai discrete inserții pe marginea poeziei. Demontează cu multă energie, oricum, cam toate metehnele lumii din jur, pe care nu se ferește să le arate printr-o retorică extremă, ba chiar pare că se hrănește din ea, că-i jocul lui preferat: „îmi deschid șlițul/ și mă piș pe pantofii aproapelui/ din iubire mă piș pe banii lui// îmi încui secretele în poeți/ pe care abia de-i cunosc/ ne înghițim cheile unii altora/ cum își înghit ofițerii/ stelele de grad scăldate-n tărie// și în numele noilor idealuri interrasiale plecăm/ să copulăm cu fiicele saturniene”, laser ninja performance. E loc, când își mai temperează din ieșirile de genul ăsta, și de o poezie ceva mai temperată – atâta cât se poate la un poet cu vocație distructivă –, care bifează, și ea, o febricitate a crizei personale – „de-ar fi cineva să ne apuce de șolduri/ când ne ducem la fund/ și-o coadă de pește să ne pună în loc/ să ne trimită prin beznă/ cu lampionul între ochi/ să ne iubească distanța frânghiei/ ce se roade de pod/ când nasul tău de porțelan se umple de sânge și os/ de ți-am putea auzi sufletul cum râde cu hohot/ acolo acolo pe margine am vrut să ajungem cu toții”, gestul suprem. Oricum, un debut puțin spus turbulent, cu o viziune bine conturată și matură, care face ravagii printre locurile comune și, în general, prin tot ce vrea el.

____________

* Dumitru Fanfarov, stepă și transă, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2020

*

Experimentalismul și spiritul colectiv sunt principalele coordonate din un om mai important decât oamenii. Pentru Lucian Brad, poezia e o chestie de de asimilare, joc al influențelor & colaborărilor (aici, cu Claudiu Ioan Maftei, Maria Miruna Solomon, Ioan Coroamă, Cristina Alexandrescu, Silvia Grădinaru), în orice caz, un proiect de colectiv.

Poemul care deschide volumul e simptomatic pentru mentalitatea asta poetică pe care și-o exploatează cu multă dispoziție avangardistă: „Pentru că poetul unei generații face o greșeală de generații/ Se folosește de numele cuiva fără a se rezolva/ Fiecare din aceeași specie despre/ Memoria ca o problemă de organism/ Brad Williams considerat de experți/ Omul cu cea mai bună memorie/ Când eu știu deja ce înseamnă și să fii/ Și numele tău e numele tău/ Dar putem șterge și obligația asta/ Pentru că poetul unei generații face o greșeală de generații/ Suferim masca/ M-am suferit toată viața/ Și-s oamenii care mi s-au întâmplat mă/ Văd seara înainte să adorm/ Umbre sub sori în toate direcțiile/ Sinele ca o problemă de voință/ Și numele tău e numele tău/ Dar putem șterge și obligația asta/ Pentru că poetul unei generații face o greșeală de generații/ Aș fi putut fi oricare dintre ei/ Și să ucid din mine/ Să nu te văd pe Tine și/ Viitorul ca o problemă de trecut// Dar sunt aici/Cu un om mai important decât oamenii”, (NU) TE POȚI SCHIMBA. Textele lui Lucian Brad sunt, deci, în primul rând o problemă a generației, sinteză a energiilor comune, iar placheta dovedește din plin miza asta. Nu oricum, ci printr-o suită de poze și voci una mai cool decât alta, pe alocuri în siajul Tudor Pop (o poezie racordată la tehnologic și infuzată de retorica social media), care tratează teme de actualitate, așa cum se întâmplă în QUEER ȘI FULGER ÎN STICLĂ, de exemplu. E un spirit tânăr care străbate volumul de la un capăt la altul, super milenial și cu o recuzită aferentă în dotare, nu încape vorbă, mai ales că Lucian Brad îl pune în scenă și printr-o formulă grafică inedită, care dinamitează un conținut oricum imprevizibil și alunecos.

Într-atât de alunecos încât în multe locuri poemele lui parcă rulează random, că sunt o colecție aleatorie, încifrată, de stări și idei (LUMINI JOASE PAGANINI). Nimic nou aici, sau de condamnat, atâta că dată fiind miza colectivă a volumului, e cu atât mai greu de văzut unde intră Lucian Brad în tot acest joc al referințelor (muzicale, livrești etc., lista de „MULȚUMIRI” e o pledoarie generoasă în sensul ăsta) și colaborărilor. Dacă bifează la capitolul „ce face un text”, așa cum anunță la un moment dat c-ar fi intenția volumului, poate că nu ar fi fost rău să pluseze și prin „ce face un poet”. Poemul de dragoste din final, care dă titlul debutului, ceva mai inteligibil, e un început bun în sensul ăsta; aici, poezia lui pare mai asumată, chiar cu fragmentarismul de rigoare, și arată cine ar putea fi Lucian Brad.

Altfel, sigur, de apreciat curajul; nu e puțin lucru un debut de genul ăsta, riscant și cu siguranță incomod pentru cititorul ceva mai convențional de poezie. Placheta e o fuziune vibrantă a celor mai stranii & actuale energii tinere, nu e nimic de contestat aici, dar ar fi mers un pic mai mult de Lucian Brad în toată ecuația asta.

__________

* Lucian Brad, un om mai important decât oamenii, OMG Publishing, Alba Iulia, 2020.

[Vatra, nr. 5-6/2021, pp. 37-38]