N. Tertulian – Georg Lukács și stalinismul

Studiul de față a fost scris în limba franceză și a apărut inițial, cu titlul „Georg Lukács et le stalinisme”, în numărul 563 (iunie 1993) al revistei Les Temps modernes. De curând, domnul George Horodincă, fiul lui N. Tertulian, a găsit printre fișierele rămase în calculatorul tatălui său o versiune românească a textului, cel mai probabil realizată de mama sa (și soția profesorului Tertulian), scriitoarea Georgeta Horodincă. În cursul pregătirii pentru tipar a traducerii, am constatat că varianta în limba română nu se suprapune exact cu originalul francez; prin urmare, am restituit tacit cea mai mare parte a fragmentelor care lipseau și în același timp am păstrat cele câteva scurte completări, întrucât am presupus că aparțin autorului. De asemenea, tot în mod tacit, am operat și o serie de modificări ale traducerii. Dorim să-i mulțumim domnului George Horodincă pentru că ne-a pus la dispoziție acest material și a fost imediat de acord cu publicarea lui. (N. red., Andrei State)

Puțini sunt astăzi cei care, ocupându-se de lupta intelectualității împotriva regimurilor totalitare din Est, amintesc și alte forme de opoziție decât dizidența. Meritul unor oameni curajoși, care de la Andrei Saharov la Václav Havel și de la Leszek Kołakowski la Aleksandr Soljenițîn s-au bucurat de o largă și legitimă audiență, nu trebuie însă să ne facă să uitam, dintr-un reflex anticomunist lesne de înțeles, dar nu mai puțin simplificator, că prima breșă a apărut chiar în interiorul sistemului, și că intelectuali marxiști ca Bertolt Brecht, Ernst Bloch sau Georg Lukács au denunțat cu vigoare practicile staliniste și „socialismul de cazarmă”. Conținutul și finalitatea criticii lor erau, desigur, diferite de cele ale dizidenților: ei doreau o reformă radicală a acestor societăți și reconstrucția lor pe o bază autentic socialistă, nu restaurarea capitalismului; aceasta nu diminuează cu nimic valoarea criticii lor.

            În 1958, Ernst Bloch, care după război preferase să se stabilească în RDG, mărturisea cu amărăciune, într-o scrisoare expediată din prudență de la Viena prietenului său Joachim Schumacher, ca atât el, cât și discipolii săi sunt ținta unei prigoane brutale. Atitudinea sa critică față de ceea ce el numea „Satrapen-Misswirtschaft” (dezastruoasa economie de satrapi) a fost un timp tolerată, explica Bloch în această scrisoare, dar de la apariția mișcării contestatare din Ungaria (Cercul Petőfi începe să funcționeze în 1956), situația s-a schimbat radical; jigniri și interdicții se țin lanț; interdicția de a preda la universitate, interdicția de a publica cel de-al treilea volum al cărții Principiul Speranță. Și Bloch rezuma astfel situația din RDG: „Man brauchte einen deutschen Lukács…” (avem nevoie de un Lukács german).[1]

            Era deci nevoie de un Lukács german în RDG, unde Walter Ulbricht, tremurând la gândul că spiritul Cercului Petőfi, al cărui animator era filosoful, ar putea să se răspândească, lua măsuri în consecință, cea mai spectaculoasă fiind înscenarea unui mare proces menit să curme orice încercare de contestare a regimului.

            Câteva cărți publicate de unul din principalii acuzați ai acestui proces tipic stalinist, Walter Janka[2], vechi comunist, fost combatant în războiul civil spaniol și, în momentul arestării, director al Editurii Aufbau din Berlin, ne permit să reconstituim repercusiunile pe care le-a avut rolul jucat de Lukács în revoluția ungară din 1956 asupra establishment-ului est-german.

            În timpul evenimentelor din Ungaria, într-un moment când situația era încă foarte confuză, Johannes Becher, ministru al Culturii, îi ceruse, după sfatul Annei Seghers, lui Walter Janka să se ducă la Budapesta cu misiunea de a-l aduce pe Lukács la Berlin. Prieten al filosofului, ministrul-poet se temea ca acesta să nu fie omorât. Operația, demnă de un film polițist, a fost însă anulată de Walter Ulbricht sub motiv că nu trebuie să se amestece în treburile „tovarășilor sovietici”. Deși nu el avusese inițiativa proiectului, Walter Janka a fost acuzat în cadrul procesului că a încercat să aducă în țară „un agent al imperialismului deghizat în comunist”. În scenariul construit de justiția est-germană după indicațiile lui Walter Ulbricht, Lukács apărea drept inspiratorul ideologic al unui complot urzit de acuzați ca să răstoarne regimul. Procurorul general, pe nume Melsheimer (magistrat care se afla în funcție și în timpul nazismului) a rostit un adevărat rechizitoriu împotriva lui Lukács, „părintele spiritual al contrarevoluției ungare”; intervențiile filosofului în dezbaterile Cercului Petőfi și declarațiile sale, făcute înainte și în timpul evenimentelor din Ungaria, figurau ca piese la dosar.[3] Cel mai mult îl scandalizase pe procurorul general un interviu acordat de Lukács la 31 octombrie 1956 unui ziarist polonez și reprodus de toată presa occidentală. Lukács susținea că rezultatul politicii duse de Rákosi era faptul că, dacă în acel moment ar fi fost organizate alegeri libere în Ungaria, partidul comunist ar obține între 5 și 10 la sută din sufragii; mai mult, filosoful nu se arăta indignat la gândul că partidul comunist, odată înlăturat de la putere datorită acestui scor, ar putea trece în opoziție, urmând să-și impună ideile prin alte mijloace, democrate, și să aștepte o schimbare de dispoziție a alegătorilor în favoarea sa.

            Nu are rost să mai insistam asupra acestui episod rocambolesc din procesul Harich–Janka, proces care s-a încheiat cu ani grei de închisoare. Amintim numai că într-o conferință de presă ținută în februarie 1957, Johannes Becher aducea un omagiu „istoricului literar” Lukács, reproșându-i în același timp acțiunea „dizolvantă” dusă în cadrul Cercului Petőfi și sprijinul dat „contrarevoluției”. Întrebat cu privire la soarta filosofului, Johannes Becher dădea asigurări ziariștilor că acesta se găsea acasă la el, la Budapesta, și că, retras din viața politică, se dedica operei sale, lucrând la redactarea unei Etici.[4] În realitate, Lukács se afla în acel moment deportat împreună cu toată echipa lui Imre Nagy în Romania. La scurt timp după aceea, o violentă campanie de presă avea să înceapă în Ungaria și în RDG, dar și în toate celelalte țări așa-zis socialiste, împotriva „revizionistului” Georg Lukács.

Acest episod, evocat pe scurt, arată, cred, la ce se putea aștepta un filosof marxist care voia să-și pună în practică principiile; el poate servi drept introducere la discuția noastră.

            Nu se poate afirma că prăbușirea comunismului l-ar fi mirat pe Lukács. El considera de mult că regimurile din Europa de Est, încremenite în triumfalismul lor de paradă și afectate de o indigență structurală, sunt condamnate într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat la dispariție, dacă nu sunt supuse de urgență unor reforme radicale. Sensul bătăliei angajate de el în ultimii 15 ani de viață este tocmai reforma în profunzime a acestor societăți, construirea cu alte cuvinte a unui socialism cu față umană – tautologie devenită imperceptibilă datorită faptului că o anume barbarie uzurpase titlul de socialism. Atacând răul la origine, Lukács își propunea să arate cum un ideal de libertate, de emancipare și de dreptate socială a fost deformat de aceste regimuri care pretindeau că îl apără. Convingerea lui premonitorie că stalinismul reprezintă un pericol mortal pentru cauza socialismului l-a determinat să denunțe cu pasiune abisul care separa teoria și practica lui I.V. Stalin de spiritul operei lui Karl Marx.

            Între 1956 și 1971, anul morții sale, Georg Lukács a revenit atât în texte scurte, conjuncturale, cât și în marile sale scrieri teoretice, asupra fenomenului stalinist, care infesta, după opinia lui, mișcarea comunistă internațională până la rădăcină. Dintre filosofii marxiști contemporani pe care spectrul stalinismului nu-i lăsa să doarmă, nici Ernst Bloch, nici Henri Lefebvre, nici Louis Althusser n-au propus o reflecție atât de profundă cu privire la acest fenomen.

            Două au fost motivele pentru care Lukács a depus atâta efort. Primul, de ordin general, era legat de destinul mișcării comuniste mondiale. Convins că stalinismul nu era câtuși de puțin un fenomen istoric trecător, circumscris la existența celui care i-a dat numele, ci că a devenit o forma mentis care avea să facă încă mult timp ravagii, Lukács resimțea ca pe o datorie necesitatea de a-l desființa ideologic. Cercetând motivațiile teoretice ale unor acțiuni politice precise ale lui Stalin, el ajungea să descopere o coerență în gândirea simplistă a dictatorului. Altfel spus, el urca la originile filosofice ale stalinismului și căuta să demonstreze că mai mult decât o practică politică, acesta este un ansamblu de concepții teoretice și o metodă de gândire care au denaturat timp de decenii sensul originar al comunismului.

            Cel de-al doilea motiv al lui Lukács era de ordin personal. El, care de mai bine de jumătate de veac își legase soarta de mișcarea comunistă, fusese într-o măsură un actor al epocii staliniste, și în orice caz un martor privilegiat. Revelațiile lui Hrușciov nu puteau să nu-l atingă. Se punea mai întâi întrebarea: ce legătură există între scrierile sale redactate în cursul perioadei staliniste (cele mai multe publicate la Moscova în anii ’30 și la începutul anilor ’40) și climatul ideologic care domnea atunci în Uniunea Sovietică? Se punea de asemenea întrebarea: cum traversase el această epocă teribilă? Cei care scăpau cu viață, se știe, trebuiau să plătească un tribut moral formidabilei mașinării puse la punct de Stalin. Cum criticile și acuzațiile nu l-au cruțat, Lukács a trebuit să se explice. Și, de fapt, atunci când analizează stalinismul, el răspunde de multe ori implicit unor întrebări care-i sunt adresate în mod personal.[5]

            Georg Lukács este exemplul tipic al intelectualului comunist cu parcurs complicat, prins adesea între două focuri. Pe de o parte, e stigmatizat ca „revizionist”, acuzat că a inventat conceptul de „stalinism”, „o ficțiune neștiințifică”, de care s-a folosit în 1956 pentru a „declanșa atacul forțelor contrarevoluționare”[6], iar pe de altă parte i se reproșează că a fost un interpret docil al preceptelor staliniste, ajungând chiar să le interiorizeze[7].

            Să vedem mai întâi care este părerea interesatului însuși asupra problemei.

            În 1961, Peter Lodz, sociolog și politolog german, autor a două antologii de texte din opera lui Lukács, pregătea o a treia culegere. În prefața pe care o scrie, el afirmă că în perioada exilului său în Uniunea Sovietică, Lukács a aderat temporar la „degradarea gândirii teoretice marxiste de către Stalin”. Răspunzând editorului Frank Benseler, care-i trimisese prefața lui Lodz, Lukács respinge aserțiunea ca „falsă”. Și, fapt semnificativ, respinge periodizarea activității sale propusă de Lodz, care stabilea un clivaj, ba chiar o opoziție între perioada 1935-1955 și cea următoare. Nu există niciun motiv, îi scria el lui Benseler, pentru a se face această „distincție de principiu” între scrierile acestor două perioade, care au un spirit comun, cu diferența că după Al XX-lea Congres al PCUS (1956) puteai să vorbești deschis despre lucruri pe care înainte erai nevoit să le prezinți doar aluziv, într-un limbaj criptic.[8]

            Spre deosebire de numeroșii săi critici și adversari, Lukács considera că scrierile sale din perioada incriminată aveau un caracter fundamental antistalinist. Într-o altă scrisoare către Frank Benseler, din 7 decembrie 1963, el evoca studiul lui Leo Kofler, publicat la Köln în 1952, în plin Război Rece, și intitulat „Der Fall Lukács: Georg Lukács und der Stalinismus” (Cazul Lukács: Georg Lukács și stalinismul). Acest studiu, care era una din primele încercări de a-l prezenta într-un raport antinomic cu stalinismul, atingea esența problemei, după părerea lui Lukács. În aceeași scrisoare, el cita studiile pe care le publicase la Moscova, și care mergeau împotriva liniei oficiale. „Volkstribun oder Bürokrat?” (Tribun al poporului sau birocrat?), de exemplu, un studiu apărut în 1940, citat și de Leo Kofler, care îl considera drept un „atac frontal, scris bineînțeles în limbaj criptic, împotriva birocratismului stalinist în domeniul culturii”.[9]

            La adresa celor care îl acuzau că „a adoptat toate meandrele liniei staliniste” – formula îi aparține lui Alain Brossat[10], dar acest gen de acuzații e foarte răspândit –, Lukács invoca texte scrise în momente critice, ca de exemplu articolul „Aktualität und Flucht” (Actualitate și fugă), apărut în 1941, în timpul pactului germano-sovietic, sau „Über Preußentum” (Despre prusianism), datând din 1943, care n-a putut fi publicat în nicio revistă sovietică, și nu întâmplător. În primul articol, el se ridica împotriva criticilor literari naziști care cereau o euforică „literatură de război”; „lupta lui împotriva fascismului”, îi atrăgea el atenția lui Benseler, n-a încetat nici în perioada de „fraternizare” germano-sovietică. Cel de-al doilea text conținea o remarcabilă analiză în care Lukács făcea o distincție între spiritul tradițional-prusac și barbaria nazistă, ceea ce mergea în mod evident împotriva propagandei sovietice, pe care atrocitățile războiului o făceau și mai simplistă. Redactate adesea într-un limbaj criptic, aceste texte sunt foarte diferite de linia oficială.

            O altă acuzație des formulată la adresa lui Lukács este aceea de conformism estetic. I se reproșează nu numai că a adoptat orientările fundamentale ale criticii sovietice de atunci, dar le-a conferit și un lustru de onorabilitate prin analizele și argumentările sale, care se situau, bineînțeles, la un alt nivel decât cele ale scribilor oficiali. Lukács respingea această acuzație, întemeiată, după părerea lui, pe o regretabilă neînțelegere. Exista o distanță ca de la cer la pământ între „politizarea” forțată a literaturii și propria lui estetică a realismului. În aceeași scrisoare din 1961 către Frank Benseler, el amintește cartea lui Jürgen Rühle, Literatur und Revolution (Literatură și revoluție), publicată la începutul anilor ’60, unde autorul observa că asemănările dintre poziția lui Lukács și susținătorii realismului socialist erau „periferice” și că, în realitate, estetica lui se afla la antipodul liniei oficiale. În sprijinul acestei teze, Lukács invoca furtuna provocată în presa sovietică de apariția cărții sale Cu privire la istoria realismului, în 1939, la Moscova: nu mai puțin de 40 de articole foarte critice. Argumentele folosite împotriva lui în cursul acestei campanii de presă aveau sa fie reluate, după zece ani – menționează Lukács –, cu ocazia unei alte campanii montate împotriva lui, în Ungaria de data asta, cam în același timp cu procesul Rajk, de către ideologii regimului Rákosi.

Judecate în perspectivă istorică, tezele expuse de filosof în scrierile sale din anii ’30 cu privire la realism ne apar ca o apărare indirectă a autonomiei literaturii și imaginației creatoare împotriva oricărei intervenții ideologice, inclusiv cea discursivă a autorilor înșiși. Lukács împărtășea ideea că o operă literară se dezvoltă în jurul unui nucleu, a unui centru iradiant cu caracter în mod necesar utopic, și că prejudecățile ideologice, precum și legăturile empirice ale scriitorilor suferă în actul creației o transformare radicală; era o sfidare adresată criticii oficiale care se străduia să facă din artă un instrument de propagandă și să-i prescrie reguli de urmat.

            Autori ca Leszek Kołakowski sau, mai recent, David Pike și Arpad Kadarkay, au dus un război rece împotriva „stalinismului” lui Lukács, fără să ia în considerare ceea ce distinge argumentarea lui de linia oficială sovietică, căutând să observe numai asemănările. Niciunul din ei nu pare să fi citit scrierile despre realism din anii ’30 în lumina analizelor făcute de filosof în Estetica lui din 1963. În ciuda continuității dintre cele două perioade (ceea ce exclude de altfel orice speculație cu privire la atitudinea conjuncturală a lui Lukács), o asemenea lectură ar fi făcut mai dificilă reducerea esteticii sale la schematismul stalinist.

            Harold Rosenberg își amintește într-un articol de altfel foarte critic la adresa lui Lukács (publicat la apariția în traducere engleză a cărții Semnificația actuală a realismului critic) de impresia puternică pe care i-a făcut-o în anii ’30 lectura unor eseuri ale filosofului, în special „Fizionomia intelectuală în figurația artistică”, publicat în 1936 în revista Internationale Literatur. Rosenberg a fost frapat de considerațiile făcute de autorul studiului asupra „problemei dificile a raporturilor dintre intelect și intuiție” în crearea personajelor literare. Lukács sublinia în eseul său importanța „fizionomiei intelectuale”, grație căreia scriitorul poate concretiza și amplifica trăirea și mișcările pur intuitive ale personajelor. El se opunea cu energie unei literaturi care se mulțumește să rămână la suprafața realului și a trăirii naturaliste. Exigența „intelectualizării” și apărarea ideii că situațiile literare sunt prin natura lor excepționale, erau o condamnare implicită a ilustrărilor ideologice și a platitudinilor naturaliste care făceau ravagii în literatura sovietică. Dar eseul său viza, de asemeni, în mod explicit, autori ca Nikolai Pogodin, F. Panferov sau chiar Aleksandr Fadeev și Ilia Ehrenburg, care nu reușeau să contopească într-un ansamblu estetic bogăția intuitivă a personajelor și reflecția. Rosenberg avea deci motive să aprecieze acest eseu: „Admir de multă vreme teoria «fizionomiei intelectuale» și pe autorul ei, admirație confirmată de rezistența opusă de Lukács «realismului socialist» din perioada stalinistă, și de încarcerarea lui la vârsta de 70 de ani, de către ruși, cu ocazia revoluției ungare”.[11]

            Mărturiile de acest gen, care îi recunosc lui Lukács meritul unei atitudini fundamental antistaliniste, sunt rare. Pentru autori ca Leszek Kołakowski, David Pike, Arpad Kadarkay, nu numai că Lukács a susținut în timpul exilului său în Uniunea Sovietică politica lui Stalin, dar a integrat în scrierile sale spiritul funestului dictator. Niciunul din acești autori nu percepe caracterul anticonformist al eseurilor despre realism și consideră cu toții că nu există vreo continuitate între scrierile din perioada moscovită și condamnarea explicită a stalinismului, începând cu 1956. Cu toate acestea, lămuririle aduse de Lukács ar trebui să ne facă să privim într-o nouă lumină activitatea lui din timpul exilului în Uniunea Sovietică.

            Într-unul din ultimele sale texte consacrate stalinismului, Lukács scria: „Ich glaube ruhig sagen zu können, dass ich objektiv ein Gegner der Stalinischen Methoden war, schon als ich selber noch glaubte, Stalin anzuhängen” (Cred ca pot să afirm liniștit că eram un adversar al metodelor staliniste încă de pe vremea când eu însumi credeam ca sunt un partizan al lui Stalin). Această afirmație paradoxală merită să fie confruntată cu faptele.

            Lukács n-a ascuns niciodată faptul că după moartea lui Lenin el s-a situat de partea lui Stalin în controversa privind posibilitatea de a construi socialismul într-o singură țară, id est în Uniunea Sovietică, deci împotriva opiniei lui Troțki și a adepților săi. El nutrea convingerea că victoria bolșevicilor în 1917 se baza pe rațiuni istorice, și anume pe faptul că ei susțineau două revendicări urgente ale maselor: încetarea războiului și reforma agrară; sub presiunea realității, Lenin se îndepărtase de teoria clasică a lui Marx, care prevedea posibilitatea construirii unei societăți socialiste numai plecând de la o economie capitalistă dezvoltată. Întemeindu-se pe această idee, Lukács a acceptat, deci, pe bună dreptate sau nu, argumentele lui Stalin. Într-un text intitulat Socialism și democratizare, scris în 1968 (într-un moment când în toata Europa aveau loc evenimente grave), Lukács relua ideea posibilității de a construi socialismul într-o singură țară, pe care o considera în continuare valabilă, subliniind totodată caracterul istoric drastic limitat al acțiunii lui Stalin. Analizând perioada care, după moartea lui Lenin, a consacrat victoria acestui personaj despotic și viclean asupra adversarilor săi, Lukács considera totuși că atât călăii, cât și viitoarele victime comiteau aceeași greșeală. Obnubilați de problemele economice („acumularea primitivă socialistă”, care trebuia să asigure o bază economică viitoarei societăți), ei neglijau marile probleme politice, în primul rând democratizarea regimului, condiție sine qua non pentru a opri procesul de birocratizare.[12]

Dacă Lukács a investit întotdeauna atâta pasiune în a-l apăra Lenin de cei care îl considerau a fi originea metodelor folosite de Stalin, asta e pentru că el trasa o opoziție ireductibilă între principiile care animaseră acțiunea celui dintâi și practica bazată pe niște rudimente de principiu a celui din urmă. Astăzi, când condamnarea lui Lukács a devenit monedă curentă, efortul lui Lukács, care considera că stabilirea acestei distincții este o chestiune urgentă, poate părea anacronic. Nouă ni se pare, dimpotrivă, că merită să ne oprim asupra analizelor și argumentelor sale în această chestiune. 

            Un episod din biografia intelectuală a lui Lukács ne poate ajuta să înțelegem mai bine raporturile foarte ciudate pe care le întreținea filosoful cu Stalin și cu spiritul politicii sale.

            La începutul anilor ’30, o dezbatere filosofică organizată de Stalin la Moscova s-a încheiat cu dezavuarea școlii lui Deborin și a interpretării date de Plehanov marxismului. Folosind ortodoxia leninistă drept port-drapel, corifeul științei și-a consolidat prin intermediul acestei discuții aparent libere dominația asupra filosofiei. Deși era conștient de caracterul tipic stalinist al dezbaterii, Lukács socotea totuși că rezultatele ei au fost favorabile; de mai multe ori, el a afirmat că discuția a avut un efect pozitiv asupra activității sale.

            Această atitudine i-a atras, cum era de așteptat, reproșuri, chiar și din partea celor care se feresc să-i atribuie „cea mai mică răspundere în legitimarea teoretică a stalinismului”. Georges Labica scria în legătură cu canonizarea marxism-leninismului în Uniunea Sovietică: „Strania coliziune filosofică dintre Stalin și Lukács, dintre omul politic si filosof, este revelatoare pentru importanța instaurării marxism-leninismului. Categoria universalității le subsumează pe cele de absolut și de totalitate”.[13]

            Poziția lui Lukács este într-adevăr derutantă. Din perspectivă istorică, i se poate reproșa faptul de a fi subestimat consecințele acestei victorii manipulate asupra activităților spiritului. Dar tot din perspectivă istorică, nu se poate să nu vedem că concluziile dezbaterii mergeau în sensul propriului său demers. Respingerea „ortodoxiei plehanoviste”, faptul de a considera marxismul ca o filosofie cu totul nouă, de vocație universală, valorificarea contribuției lui Lenin, păreau opțiuni comune atât omului politic, cât și filosofului, ceea ce-l făceau pe acesta din urmă să se declare mulțumit; realitatea va demonstra că ei nu au optat pentru unul și același lucru.

            Lukács considera că Plehanov supraestima influența lui Feuerbach asupra tânărului Marx, aflat pe cale de a-și edifica propria filosofie.[14] A apăra interpretarea lui Lenin împotriva celei a lui Plehanov era pentru Stalin un mod de a-și manifesta „ortodoxia”; pentru Lukács, era un mod de a recupera moștenirea hegeliană, de a sublinia importanta marelui filosof (ocultată printr-un exces de „feuerbachism”) în geneza marxismului – vectorul antimecanicist al acestei poziții nu scapă astăzi nimănui.

            Lectura scrierilor filosofice ale tânărului Marx (mai târziu puse sub obroc în Uniunea Sovietică) determinase în acel moment (l930-1931) o adevărată cotitură în gândirea lui Lukács. Noua interpretare pe care el o dădea lui Marx impunea totodată un examen critic al concepției lui Mehring, simetrică celei a lui Plehanov. În autobiografia sa Gelebtes Denken (Gândire trăită), Lukács a arătat că inspirația comună celor două demersuri a fost discuția filosofică de la începutul anilor ’30.

            Apărând împotriva lui Mehring și Plehanov ideea că marxismul era altceva decât o simplă interpretare „sociologică” a istoriei, căreia trebuia să i se adauge o psihologie și o teorie autonome a activităților spiritului (pe care primul o căuta, pentru scrierile sale de critică literară, în Kant, iar cel de-al doilea în pozitivism), Lukács scotea în evidență conceptul de universalitate filosofică a marxismului, care se va dovedi, datorită caracterului său antireductiv, un adversar redutabil pentru vulgata stalinistă. Virtualitățile acestui concept eminamente filosofic al gândirii lui Marx aveau să se realizeze plenar în scrierile lui Lukács de la sfârșitul vieții, Estetica și Ontologia existenței sociale, dar temeliile acestui demers au fost puse încă de la începutul anilor ’30.

            Paradoxul situației merită să fie relevat. Lukács s-a alăturat din convingere concluziilor discuției filosofice patronate de Stalin, deoarece ideea că gândirea lui Marx își avea propria coerență și autonomie i se părea exactă. Marxismul nu era pentru el un amestec de determinism economic și de interpretare „sociologică” a activităților spiritului. Dar tocmai concepția sa cu privire la autonomia filosofică a marxismului îl va face să denunțe marxismul instituționalizat din URSS și (ironie a situației!) repetarea agravată a erorilor mecaniciste și deterministe ale lui Plehanov.

            Exista o continuitate evidentă între, spre exemplu, studiul despre Franz Mehring, redactat în 1933 (primul mare text teoretic publicat după întoarcerea sa în URSS) și vederile exprimate în Estetică și în Ontologia existenței sociale. Dat fiind caracterul eminamente antistalinist al ultimelor două lucrări, această continuitate devine cea mai bună dovadă că, după propria lui expresie, Lukács era un adversar al lui Stalin încă de pe vremea când se credea adeptul lui.

            Dacă ideea că gândirea lui Marx se articulează într-un ansamblu sistematic de categorii, care reprezintă diversele aspecte ale ființei și care are vocația universalității, apărea încă în textele din 1933, cum este cel citat despre Mehring (ea însemna „o adevărată revoluție în filosofie”, scria Lukács[15]), dar și într-un text anterior, datând din 1931, consacrat dezbaterii dintre Marx și Engels pe de o parte, și Lassalle pe de alta, apropo de tragedia acestuia Franz von Sickingen, dezvoltarea pe care ea o va cunoaște mai târziu nu va face decât să mărească distanța care exista de la început între interpretarea dată de el „materialismului dialectic” și scolastica stalinistă.

După 1956, Lukács a insistat de mai multe ori asupra ideii că activitatea sa în timpul șederii la Moscova a implicat o rezistență obiectivă împotriva ideologiei oficiale, teză contestată, după cum am văzut, de numeroși critici. Și-a idealizat Lukács trecutul, nereținând decât ceea ce putea confirma ideea acestei rezistențe, trecând sub tăcere actele de adeziune, ba chiar de complicitate?

            Pentru a facilita o dezbatere care nu poate să nu răscolească pasiunile ideologice, vom propune un demers care ține seama de structura gândirii lui Lukács, de morfologia și de sintaxa ideilor sale, examinând aspectele de continuitate și de discontinuitate din opera sa.

            În Prolegomene la Ontologia existenței sociale, ultimul său text filosofic, redactat în toamna anului 1970, Lukács se oprește asupra faimosului capitol IV din Istoria PC (b) al URSS, unde Stalin expune „trăsăturile” materialismului dialectic și ale materialismului istoric, pentru a releva incompatibilitatea acestui catehism al „marxism-leninismului” oficial cu spiritul gândirii lui Marx. Istoricismul fundamental al lui Marx, întemeiat ontologic pe ideea istoricității ființei și a categoriilor sale, nu se împacă deloc cu codificarea într-un sistem închis de categorii, care puteau fi „aplicate”, fără discriminare, diferitelor regiuni ale ființei. Astfel era denunțată sursa însăși – și într-un sens mai general o forma mentis – a dogmatismului stalinist. Teza conform căreia „materialismul istoric” nu era decât o „extindere” și o „aplicare” a principiilor universale ale „materialismului dialectic” n-avea nicio legătură cu Marx, deoarece însăși ideea unei „aplicări” a unor principii invariabile contrazicea istoricitatea consubstanțială concepției sale. De altfel, Marx n-a folosit niciodată expresia „materialism dialectic”, preciza Lukács, care vedea în asta un refuz de a se baricada într-un „sistem” închis de categorii în felul vechii filosofii.[16]

            Stigmatizând dogmatismul stalinist, Lukács deschidea calea propriului său demers filosofic: interpretarea gândirii lui Marx ca ontologie. Respingerea reducționismului stalinist se întemeia pe ideea că o adevărată gândire ontologică nu poate face abstracție de diferențierea și de eterogenitatea regiunilor ființei, care au fiecare categoriile lor specifice, și că este deci imposibil de a închide această bogăție categorială într-un sistem de principii imuabile.

            În corpul însuși al Ontologiei existenței sociale, Lukács ridica o altă problemă importantă cu privire la erorile teoretice ale lui Stalin. E vorba de „naturalizarea” economiei, mai exact de tendința de a considera activitatea economică drept un domeniu supus unui determinism rigid, guvernat de legi cvasinaturale. (În practica stalinistă, activitățile vieții spirituale, unde în mod teoretic libertatea de alegere și suplețea erau incomparabil mai mari, vor fi de fapt tratate ca simple auxiliare ale puterii.) Eroarea de a fi tratat economia ca o „a doua natură”, mai exact ca un câmp de forțe pur materiale, unde conștiința nu joacă decât un rol de executant, era împărtășită și de marxiștii Internaționalei a II-a, și de Plehanov. Dacă asemenea apropieri pot să surprindă, Lukács a insistat totuși de mai multe ori asupra punctelor comune care existau între dogmatismul lui Stalin și concepția pe care și-o făceau despre marxism personalități atât de diferite de el ca Plehanov sau unii reprezentanți ai social-democrației de dinaintea Primului Război Mondial.[17]

            Activitatea economică este orientată, la fel ca toate celelalte activități umane, de finalismul conștiinței, și are, la rândul ei, și un caracter „ideal”, nu doar unul pur fizic. Subliniind această idee, Lukács scotea în evidență caracterul teleologic și dimensiunea prin excelență „umană”, și nu „naturală” a actelor economice. Criticile formulate la adresa lui Buharin, care în manualul său de Materialism istoric identifica în mod abuziv economia și tehnica, sunt reluate și amplificate cu prilejul discuției tezelor lui Stalin. Lukács supune unei analize necruțătoare tendința lui Stalin de a trata economia ca pe un pur obiect, unde nu este loc decât pentru calcul și manipulare, și de a oculta valorile pe care le implică rațiunea economică (ireductibilă la rațiunea tehnologică) și mai ales interacțiunea lor cu alte tipuri de valori, inclusiv cele etice.

            Filosoful va pune multă pasiune pentru a demonstra în ultimele sale scrieri că practica politică a stalinismului n-ar fi fost posibilă fără o travestire a concepției lui Marx într-un determinism plat și sclerozat. Viziunea monolitică a lui Stalin era incompatibilă cu o concepție flexibilă și pluralistă a complexelor sociale, care ținea seama de eterogenitatea și de inegalitatea dezvoltării lor; el avea să sărăcească în mod inevitabil gândirea lui Marx și să o golească de substanța ei.

            Unul din aspectele importante ale criticii stalinismului este tocmai analiza tezelor expuse de Stalin în ultima sa scriere teoretică, Problemele economice ale socialismului în URSS, publicată în 1952. În Socialism și democratizare,Lukács arăta că negând caracterul universal al legii valorii, Stalin limita acțiunea ei la producția de mărfuri, ceea ce deforma gândirea lui Marx, care considera că legea valorii rămâne decisivă în orice fel de societate, inclusiv cea socialistă; de asemenea, contestând legitimitatea conceptului de „supramuncă” în cadrul unei economii întemeiate pe socializarea mijloacelor de producție, Stalin îl falsifica în mod grosolan pe Marx, cu scopul tactic de a-și valida concepția manipulatoare cu privire la „superioritatea socialismului”. Eliminarea printr-un puci teoretic a noțiunii de „supramuncă” ducea în mod obligatoriu la „socialismul de cazarmă”, deoarece problema centrală a democrației în socialism este direct legată de controlul „producătorilor asociați” asupra „supramuncii”. Insistând asupra ideii că stalinismul este, dincolo de o practica politică, un ansamblu de concepții teoretice și o anumită practică ideologică, Lukács afirma că asta era destul pentru a-i asigura un loc de onoare în istoria denaturărilor marxismului. Ba chiar cerea să se acorde erorilor teoretice ale lui Stalin aceeași atenție critică acordată altădată celor ale lui Proudhon sau Lassalle.[18]

            Am văzut că, explorând rădăcinile teoretice ale stalinismului, Lukács îi găsea asemănări cu anumite idei ale lui Plehanov sau chiar cu un anume „economism” al Internaționalei a II-a. Or, așa cum am mai spus, el apărase încă de la începutul anilor ’30 (și apoi în tot cursul perioadei sale „staliniste”) o altă interpretare a lui Marx decât cea a lui Plehanov și Mehring, cărora le reproșa mai multe lucruri: o reprezentare reductivă a raporturilor dintre economie și celelalte complexe sociale, „feuerbachismul”, subestimarea moștenirii hegeliene, o anume insensibilitate față de raporturile indirecte, mai mediate, dintre ideologie și baza socio-economică, neglijarea tezei lui Marx cu privire la dezvoltarea inegală a diferitelor complexe sociale. Perioada „stalinistă” a lui Lukács conține deci, in nuce, ideile directoare ale operei sale de sinteză, Ontologia existenței sociale, în numele cărora va combate, către sfârșitul vieții, până la ultimele sale consecințe, stalinismul.

            Aceeași observație s-ar putea face, mutatis mutandis, cu privire la scrierile sale de estetică și de critică literară. Lui Mehring și mai ales lui Plehanov, de exemplu, el le reproșa o abordare prea rectilinie a raporturilor dintre baza economică și ideologie, și în consecință între concepțiile filosofice ale scriitorilor și structura operei lor. Deși avea o mare stimă pentru marxistul german și pentru curajoasa lui activitate, Lukács găsea că Mehring stabilea corelații prea directe în analiza operelor lui Lessing, Hebbel sau Nietzsche. Medierile mai subtile ale expresiei ideologice îi scăpau; dialectica internă a operelor nu era scoasă suficient în evidență, specificul lor estetic sau filosofic era neglijat în favoarea expresiei ideologice directe, complexitatea raporturilor dintre poziția socio-istorică și sublimarea literară sau filosofică fiind de multe ori sacrificată (ca în cazul lui Hebbel, de exemplu).

            Datorită unui viu simț al specificității fenomenelor literare și datorită respectului pentru medierile existente între produsele estetice și realitatea socio-istorică, care le servește drept punct de plecare, Lukács se situa la antipodul politizării forțate a artelor, dragă lui Stalin. În timpul exilului său la Moscova, el n-a încetat, după cum se vede, să urzească subversiunea tezelor care se vânturau în publicațiile sovietice. Vom da un exemplu în acest sens, luat din domeniul filosofiei, dar care este valabil și pentru critica literară. Între 1937 și 1938, Lukács scrie la Moscova cartea sa intitulată Tânărul Hegel. În capitolul final, insistând asupra distincției pe care o face Hegel între „spirit obiectiv” și „spirit absolut”, el lansează brusc un atac violent împotriva „sociologiei vulgare”. Forme de expresie ale spiritului absolut, după Hegel, filosofia și arta au dreptul, afirma Lukács, la un alt tratament în ceea ce privește condiționarea lor socio-istorică decât politica sau dreptul. În timp ce structura instituțiilor politice sau juridice, create pentru a răspunde unor nevoi precise ale societății, apare cu claritate în raport cu realitatea socio-istorică, nu același lucru se poate spune în cazul operelor de artă sau al marilor sisteme de gândire, al căror conținut de adevăr revelează în mod infinit mai subtil punctul lor de inserție, deoarece perspectiva artiștilor și filosofilor se ridică în mod necesar deasupra empiriei și pragmatismului; ei adoptă un punct de vedere care se vrea universal pentru a judeca epoca lor, și fac să răsune o vox humana care vorbește în numele umanității. Întemeindu-se pe distincția hegeliană dintre spirit obiectiv și spirit absolut, Lukács denunță insuficiența unui punct de vedere strict genetic (cel al intereselor unei clase sau a unui grup social determinat) în explicația operelor literare sau filosofice și a structurii lor. Spre deosebire de ceea ce el numea „sociologie vulgară” (și putem fi siguri că termenul se referea la critica sovietică oficială), Lukács scotea în evidență specificitatea inalienabilă a marilor creații ale spiritului, capacitatea artiștilor și a filosofilor de a transcende prejudecățile și opiniile personale, pentru a se ridica, grație perspectivei oferite de conștiința lor creatoare, la universalitate.[19]

            Într-unul din ultimele sale texte, redactat în martie 1970, Lukács amintea că punctul său de vedere asupra „socialității” literaturii se opunea categoric concepției care a dominat mult timp în mișcarea comunistă, mai cu seamă în epoca stalinistă: „Desigur, când vorbesc aici de social ca principiu, asta nu înseamnă nicidecum, așa cum cred majoritatea contemporanilor mei socialiști, o politizare directă, nicidecum obligația de a lua poziție față de evenimentele politice ale zilei, ci, dimpotrivă, începutul unei diferențieri a conținutului poetic, după cum urmărește să reprezinte pur și simplu omul particular sau omul depășind particularitatea – tipul”.[20]

            Încă de la începutul anilor ’30, pe când se găsea la Berlin, Lukács critica în paginile revistei Die Linkskurve „literatura proletară” a epocii, elogiată de către cercurile oficiale ale mișcării comuniste germane. Erau vizate în articolele sale romane semnate de Willi Bredel, Ernst Ottwald, Marchwitza (și, în filigran, „piesele didactice” ale lui Bertolt Brecht). Lukács deplângea lipsa unei conștiințe democratice mai largi la acești autori, precum și a unei sensibilități față de ansamblul problemelor societății; sectarismul și îngustimea perspectivei lor aveau drept rezultat, scria el, un „naturalism proletar”, o literatură în care „reportajul” (și uneori „kitschul”) înlocuiau adevărata „figurare”. Sensul antidogmatic al acestor articole n-a scăpat ideologilor marxismului oficial, care au condamnat cu vehemență criticile sale adresate reprezentanților noii „literaturi proletare”.[21] La polul opus, David Pike, mai puțin perspicace decât ideologii lui Walter Ulbricht, considera că în articolele amintite, Lukács deschide calea unei „Selbststalinisierung” (autostalinizări) a literaturii.[22] Această inepție nu cred că ar merita un comentariu, dar critici de acest gen n-au încetat să-i fie adresate filosofului. Arpad Kadarkay afirma, spre exemplu, că Lukács a sacrificat ce avea mai bun în el însuși pe altarul totalitarismului stalinist. După opinia lui, concepțiile estetice ale lui Lukács au suferit o „stranie metamorfoză” în timpul exilului său moscovit. El ar fi pierdut simțul „metafizic” al artei, pe care-l avea tânărul Lukács, și ar fi întețit focul „istorismului” ca semn al reconcilierii lui cu strâmba realitate a stalinismului. Pentru a-și ilustra teza, Kadarkay compara două cărți ale lui Lukács, Entwicklungsgeschichte des modernen Dramas (Istoria evoluției dramei moderne), publicată în 1911, și Romanul istoric, redactată în 1936-1937 și publicată în mai multe numere ale revistei Literaturnîi Kritik (1937). În timp ce în prima carte Lukács ar fi evidențiat, pe urmele lui Coleridge, caracterul „anistoric” al personajelor și vocația „metafizică” a pieselor shakespeariene, în cea de-a doua el ar fi adoptat pentru o viziune pur „istoristă”, căutând să ancoreze cu forța opera marelui elisabetan în conflictele de clasă ale epocii. Nu numai că realitatea e mai complicată decât crede Kadarkay, dar ea e cu totul alta. În Romanul istoric, Lukács a pus, e drept, accentul pe „istoricitatea” dramelor shakespeariene. Chiar și după aceea, el avea să se oprească de mai multe ori asupra conexiunii dintre opera lui Shakespeare și spiritul Renașterii, concepția lui Machiavelli, a lui Étienne de La Boétie, tânărul prieten al lui Montaigne, etc. Dar analizând în Romanul istoric operele de maturitate ale lui Shakespeare, Lukács are o singură grijă: să arate cum marele dramaturg ajunge să se elibereze de fidelitatea sa față de istoria empirică și să stilizeze conflictele reale, istorice, în sensul unor conflicte morale, pentru a se ridica la o universalitate „antropologică”. (Lukács se sprijinea în demonstrație pe observația lui Otto Ludwig cu privire la caracterul prin excelență „antropologic” al operelor dramatice, spre deosebire de proza epică.) A releva dialectica pasiunilor omenești la Shakespeare, a atrage atenția asupra conflictelor etice din piesele sale, a arata cum materia istorică, purificată de orice contingență, se înalță la universalitate – înseamnă oare toate astea „istorism”? Arpad Kadarkay trece pe lângă ceea ce formează esențialul esteticii lui Lukács: îmbinarea analizei istorice cu perspectiva estetică. Originalitatea autorului de care se ocupă este tocmai faptul ca el demonstrează cum acest hic et nunc apare transfigurat, sublimat în conflicte care nu mai au nimic cu punctul lor de plecare real și care reflectă perspectiva genului uman luat în ansamblu.[23]

            Dar Arpad Kadarkay, care ține să demonstreze cu orice preț că Lukács a practicat un sacrifizio dell’intelletto (sacrificiu al intelectului) în timpul exilului său din Uniunea Sovietică, mai aduce un argument surprinzător. El afirmă că autorul lucrării Istorie și conștiință de clasă a ocultat în perioada incriminată importanța Manuscriselor economico-filosofice din 1844 ale lui Marx, pe care totuși le citise la Institutul Marx-Engels de la Moscova, la începutul anilor ’30. El scrie: „Fapt și mai derutant: dacă Manuscrisele lui Marx au avut asupra lui Lukács o influență durabilă, de ce această tăcere efectivă cu privire la ele?… Motivul era că, în anii ’30, când Stalin condamna cercetătorii la situația de hiloți ai hagiografiei, Manuscrisele aveau aparența unei umbre”. Cu puțin înainte, Kadarkay afirmase de manieră mai generală: „Marx «umanistul si filosoful», în plină rebeliune împotriva alienării, n-a lăsat nicio urmă în scrierile lui Lukács [din epoca aceea], deși îl descoperise mai de mult”. Mare admirator al cărții Istorie și conștiință de clasă, pe care o compară cu Principele lui Machiavelli, Kadarkay pretinde chiar că „Lukács nu și-a pus niciodată problema dacă și cum trebuie, în lumina Manuscriselor lui Marx, să-și schimbe părerea despre Istorie și conștiință de clasă”.[24] Toate aceste afirmații sunt false. Departe de a fi trecut sub tăcere Manuscrisele lui Marx, și de o manieră mai generală de a fi ocultat „umanistul și filosoful” Marx, Lukács s-a inspirat copios din scrierile de tinerețe ale lui Marx, atât, după cum am văzut, în anii ’30, cât și mai târziu. În studiul menționat anterior despre Mehring, redactat la Moscova în 1933, Lukács îi reproșa marxistului german dezinteresul pentru scrierile de tinerețe ale lui Marx, și cita explicit Manuscrisele economico-filosofice și Ideologia germană. Mehring, care editase scrierile de tinerețe ale lui Marx, lăsase de o parte „(die) grundlegenden philosophischen Manuskripte” (fundamentalele manuscrise filosofice) și nu sesizase, după Lukács, importanța Sfintei familii.[25] De asemenea, numeroase citate din scrierile de tinerețe ale lui Marx se găsesc în lucrarea despre originile ideologice ale fascismului, ca și în eseul „Marx und das Problem des ideologischen Verfalls” (Marx și problema declinului ideologic), publicat în 1938 în Internationale Literatur, unde figurează și o referință directă la problema alienării (ocultate, după opinia lui Kadarkay, din conformism).[26] Oare mai trebuie să amintim ceea ce toată lumea știe, că Tânărul Hegel, terminat în 1938 la Moscova, este împănat de referințe la Manuscrisele economico-filosofice, și că însăși concepția cărții este tributară mutației intervenite în gândirea autorului după lectura Manuscriselor? Cât privește tăcerea pe care Lukács ar fi păstrat-o în legătură cu schimbarea intervenită în gândirea lui după citirea Manuscriselor lui Marx, o simplă privire aruncată asupra prefeței pe care a scris-o în 1967 cu prilejul reeditării volumului Istorie și conștiință de clasă ajunge ca să ne convingă de contrariu. Lukács expune acolo motivele schimbării de perspectivă și subliniază importanța distincției pe care o face Marx între obiectivare și alienare. Și tocmai asimilarea acestei distincții a pregătit analiza alienării pe care o va face mai târziu în Tânărul Hegel. Dar Arpad Kadarkay se mulțumește să repete după alții, fără să verifice, ideea că filosoful ar fi dezavuat Istorie și conștiință de clasă din conformism. El trece senin cu vederea procesul de maturizare filosofică a lui Lukács. De altfel, nu prea vedem cum un autor care consacră trei rânduri Ontologiei existenței sociale, lucrare majoră, terminus ad quem al evoluției filosofului, ar putea da dovadă de o înțelegere mai adâncă la adresa lui. El afirmă peremptoriu că în Ontologia existenței sociale, „conceptul de autonomie individuală este pur și simplu inexistent”[27]; or, e destul să răsfoiești cartea pentru a-ți da seama că înflorirea individualității este ideea centrală și finalitatea lucrării. Asta arată că se poate scrie o biografie de 500 de pagini fără să citești cu atenție opera de bază a autorului, sau chiar fără să o citești deloc.

            O mare lucrare teoretică a lui Lukács, pe care atât prietenii cât și adversarii filosofului o pun la index, este Distrugerea rațiunii. Carte stalinistă, analize reductive, proces tipic stalinist, iată numai câteva din caracterizările care i se aplică. Înainte de a pronunța un verdict atât de sever, credem că ar fi util să reconstituim istoria acestei cărți. Datorită Arhivelor Lukács din Budapesta, care au publicat două versiuni anterioare redactării definitive a cărții, terminată în 1952 și publicată în 1954, putem urmări astăzi geneza ei laborioasă. Prima din aceste versiuni datează din august 1933 și poartă titlul Wie ist die faschistische Philosophie in Deutschland entstanden? (Cum a apărut filosofia fascistă în Germania?); cea de-a doua, redactată la Tașkent în iarna lui 1941-1942, este intitulată Wie ist Deutschland zum Zentrum der reaktionären Ideologie geworden? (Cum a devenit Germania centrul ideologiei reacționare?).

Lukács a părăsit Berlinul în aprilie 1933, la puțin timp după victoria naziștilor în alegeri. Prima versiune a cărții a fost, deci, redactată la câteva luni după sosirea sa la Moscova. Ideea fundamentală din Distrugerea rațiunii, prezentă încă din această prima versiune și lansată de Lukács cu o remarcabilă precocitate – la acea epocă niciun gânditor nu scrutase încă istoria națiunii germane cu atâta acuitate – era că, departe de a fi apărut ex nihilo, ideologia național-socialistă avea o lungă preistorie; ea era un concentrat, o radicalizare și o vulgarizare a anumitor teze ale iraționalismului, care cântăreau greu în filosofia germană. Genealogia stabilită de Lukács – o adevărată „arheologie a ideilor” – nu rămâne fără rezultat. Demonstrația lui este convingătoare. Anumiți topoi ai filosofiei existenței (critica cauzalității, a legalității și a progresului, înlocuirea lor cu „tipologia” și cu „morfologia istoriei”, apariția ideii de destin și preponderența mitului asupra istoriei) au putut fi asimilate, integrate și radicalizate de doctrina național-socialistă. Această operație de detectare în conștiința filosofică germană a unui proces de formare a unor scheme ideologice apte să furnizeze bazele teoretice ale nazismului ni se pare utilă și legitimă. Dar această versiune din 1933, care este în același timp o ilustrare elocventă a diviziunilor stângii germane, poartă pecetea unui puternic sectarism. Înverșunarea autorului împotriva „social-fasciștilor” arată că el împărtășea orbirea Partidului Comunist din Germania și a Cominternului cu privire la social-democrație; la un moment dat, el se referă chiar la formula lui Stalin, care în 1928 îi stigmatizase pe social-democrați cu formula de „frați gemeni” ai fascismului.[28] Afirmația făcută 30 de ani mai târziu, în 1967, în prefața la reeditarea lucrării Istorie și conștiință de clasă, cum că acest cuvânt nenorocit l-ar fi „dezgustat”, nu se potrivește cu convingerile exprimate în manuscrisul din 1933. Neavând probabil în minte această primă versiune din Distrugerea rațiunii, uitată printre hârtiile sale, Lukács anticipa asupra poziției antisectare, care va deveni cu adevărat poziția sa câțiva ani mai târziu. Dar în momentul redactării ei, în august 1933, viziunea lui politică asupra Germaniei era, fără nicio îndoială, extrem de sectară. El arunca oprobiul asupra tuturor partidelor politice, acuzate că ar fi refuzat să se alieze cu partidul comunist pentru a împiedica venirea lui Hitler la putere, și le trata fără discernământ, ca pe niște colaboratori ai nazismului. După el, singura alegere posibilă era: fascism sau comunism.[29] Puțin după aceea, Lukács avea să abandoneze această viziune simplistă și să devină un apărător înfocat al politicii de front popular, bazat pe unitatea tuturor forțelor antifasciste. Nici urmă de condamnare a „social-fascismului” în cea de-a doua versiune a lucrării consacrate originilor ideologice ale nazismului.

Problema care se pune este de a ști dacă sectarismul politic din 1933, corectat mai târziu, nu-și arăta vârful nasului altundeva, de exemplu în analizele filosofice din Distrugerea rațiunii. David Pike, care se oprește pe larg în cartea lui Brecht și Lukács asupra versiunii din 1933, consideră că „fanatismul” autorului se regăsește în dihotomia filosofică raționalism vs. iraționalism.[30] Și citează în sprijin diatriba lui Kołakowski, după care Lukács, dintr-un reflex tipic stalinist, ar fi aruncat în câmpul iraționalismului și al reacțiunii întreaga cultură germană posterioară marxismului.[31]

            Înainte de a discuta Distrugerea rațiunii, să ne întoarcem o clipă la prima ei versiune. Există într-adevăr în tabloul schițat de Lukács în 1933 excese și derapaje, datorate vederilor sale politice. Ajunge să cităm cu titlu de exemplu tendința lui de a descoperi chiar la filosofi ca Nicolai Hartmann sau Ernst Cassirer o înclinație spre un lebensphilsophisch gefärbten Neuhegelianismus[32] (neohegelianism colorat vitalist), când cel puțin primul din acești gânditori, absolut impermeabil atât la „vitalism”, cât și la curentul „neohegelian” al epocii (reprezentat de Glockner, R. Kroner etc.) se orienta, dimpotrivă, spre o ontologie realistă. Și suspiciunea lui Lukács la adresa liberalismului mergea până la relegarea lui Croce în tabăra unei „Scheinopposition” (pseudoopoziție) împotriva fascismului, singura veritabilă fiind cea a comuniștilor.[33]

            Revenind la Distrugerea rațiunii, trebuie să remarcăm că această vastă întreprindere de stabilire a unei genealogii a Weltanschauung-ului nazist nu se resimte de pe urma sectarismului politic profesat de autor în 1933. Adversarii cărții – Kołakowski, Pike, Kadarkay și alții, fără a-l uita pe Adorno – n-au reușit să-i zdruncine temeliile filosofice. Mai mult: nici n-au încercat să-i supună tezele fundamentale unui adevărat examen critic. Afirmația mai sus menționată a lui Kołakowski, după care Lukács ar fi aruncat în tabăra iraționalismului totalitatea curentelor filosofice nemarxiste, este în flagrantă contradicție cu însuși demersul cărții. Lukács nu atribuie niciun moment o tendință iraționalistă, de exemplu, neokantianismului Școlii de la Marburg (cel al lui Cohen sau Cassirer), al căror idealism filosofic este evident. Corectându-și judecata superficială din 1933, el nu-i mai atribuie lui Hartmann cea mai mică conivență cu vitalismul; dimpotrivă, el subliniază singularitatea filosofului berlinez, favorabil dialecticii hegeliene, deși, pe de altă parte, nu uită să-i critice teza cu privire la caracterul neasimilabil prin ucenicie a dialecticii. Dar nici iraționalismul nu este tratat în bloc, Lukács având grijă să distingă diferite tendințe. El îl separă, de pildă, pe Husserl de posteritatea lui care suferă influența vitalismului (de la Scheler la Heidegger), și neokantianismul lui Rickert și Windelband de cel care înclina spre vitalismul lui Simmel.

            În zadar am căuta la adversarii cărții o confruntare cu argumentația ei filosofică. Leszek Kołakowski se mulțumește să afirme în legătură cu conceptul de iraționalism că ar fi „cu totul indistinct, vag și luând proporții fantastice”.[34] El nu aduce însă nici cel mai mic contraargument pentru a infirma analiza genezei și structurii unuia din cele mai puternice curente ale gândirii moderne. Lukács a zugrăvit un vast tablou istoric al perioadei deschise de Revoluția Franceză și a analizat mutațiile intervenite în interiorul idealismului clasic german odată cu trecerea lui Schelling de la prima la a doua sa filosofie, cu orientarea lui Fichte, în faza lui tardivă, spre iraționalism, cu fulminanta reacție a lui Schopenhauer împotriva predecesorilor săi – Schelling, Hegel, Fichte – și identificarea pe care o face între lucrul în sine kantian și principiul irațional de voință, cu ivirea lui Kierkegaard și a polemicii împotriva dialecticii hegeliene etc. Lukács propunea, deci, o hermeneutică a gândirii moderne, circumscriind îndeaproape unitatea și specificul curentului iraționalist. Adversarii lui au preferat să „lichideze” cartea cu judecăți expeditive.[35] Niciunul nu se străduiește să discute argumentația cărții (ale cărei rezultate s-ar putea dovedi contestabile, dar trebuie demonstrat acest lucru, plasând discuția la nivelul filosofic la care a plasat-o Lukács, nu la nivelul formulelor polemice).[36]

            În eseul „O reconciliere extorcată”, text prin excelență polemic, Adorno consacră un paragraf disprețuitor cărții. El îi reproșează autorului ocultarea faptului că curentele iraționaliste „exprimă, spre deosebire de idealismul academic, revolta împotriva reificării existenței și gândirii, a cărei critică devenise tocmai preocuparea lui Lukács”.[37] Dar vorbind despre Simmel sau despre Heidegger, Lukács nu trece sub tăcere critica pe care ei o fac alienării. „La drept vorbind, interesant în filosofia lui Heidegger – scrie el – este, deci, descrierea amănunțită a felului în care «omul», subiectul purtător al ființei-aici se dizolvă «în primul rând și cel mai adesea» în acest cotidian și se pierde pe sine însuși”.[38] Diferența este că el nu se lăsa fascinat de antiacademismul și de nonconformismul unor gânditori iraționaliști (Nietzsche în special), atenția lui concentrându-se asupra sublimării „ontologice” a reificării, deci asupra travestirii metafizice a unui fenomen prin excelență istorico-social. Acesta e și sensul pe care îl dă ambiției lui Simmel, continuate, după părerea lui, de Heidegger, de a „da materialismului istoric un fundament” (psihologic și chiar metafizic).[39] Butada lui Adorno cum că în Distrugerea rațiunii s-ar manifesta „distrugerea rațiunii lui Lukács însuși” poate să ne facă să zâmbim, dacă ne amintim că el însuși îl considera nu numai pe Bergson, dar și „intuiția esenței” (faimoasa Wesensschau) a lui Husserl drept produse ale „societății burgheze târzii”, iar în atacurile sale împotriva lui Heidegger nu ezita să stabilească ecuația: Dasein = Führer.

            În mod curios, doar Sartre, în ciuda polemicii sale cu Lukács, pare favorabil impresionat de lectura Distrugerii rațiunii. Simone de Beauvoir, care îi trimisese lui Lukács romanul ei Les Mandarins (Mandarinii), primise din partea lui cartea.[40] Un ecou al reacției lui Sartre se află în articolul „Reformismul și fetișurile”, apărut în februarie 1956 în Les Temps modernes. Vorbind de filosofii marxiști cărora le revenea misiunea de a „înlocui ultimele filosofii burgheze, de a le interpreta, de a le sparge cochilia și de a-și însuși substanța lor”, el cita două exemple: Tran Duc Thao și Georg Lukács. În legătură cu cel de-al doilea, el scria că „singurul care încearcă în Europa să explice prin cauzele lor curentele filosofice contemporane, este un comunist ungur, Lukács, a cărui carte nici măcar nu este tradusă în franceză”.[41] Sartre se referea, fără îndoială, la Distrugerea rațiunii.

            Așa cum aminteam anterior, Tânărul Hegel, carte scrisă aproape în aceeași epocă cu primele două versiuni ale Distrugerii rațiunii, n-a putut fi publicată în URSS. Lukács susținea acolo teza că filosofia lui Hegel dădea o expresie filosofică pozitivă perioadei istorice inaugurate de către Revoluția Franceză, în timp ce jdanoviștii, dimpotrivă, vedeau în ea o reacție aristocratică. (În 1950, Enciclopedia sovietică îl prezenta încă pe Hegel în acest fel.) Consubstanțialitatea celor două lucrări este evidentă, ca și distanța pe care o reprezintă față de tezele curente în mișcarea comunistă internațională. De altfel, atacurile orchestrate împotriva „revizionismului” lui Lukács aveau drept țintă atât Distrugerea rațiunii, cât și Tânărul Hegel. Este cazul, de pildă, al articolului „Caracterul revizionist al unor concepte filosofice ale lui Georg Lukács”, publicat în 1959 de revista Cominformului, Probleme ale păcii și socialismului, și reprodus în volumul Lukács și revizionismul. Semnatarul articolului este Béla Fogarasi, vechi comunist, autor al unui tratat marxist de logică.

O reacție a filosofului la aceste atacuri se face simțită într-o scrisoare către traducătorul italian Renato Solmi: „Sectarii s-au arătat, bineînțeles, scandalizați că dogma lui Jdanov despre opoziția dintre materialism și idealism ca singur obiect al istoriei filosofiei – dogmă la care ei țin ca la ochii din cap – a fost nesocotită, și au încercat cu citate falsificate în mod grosolan să demonstreze caracterul «revizionist» al cărții”. Și filosoful conchidea, amintind cuvintele lui Dante către Virgiliu: „Non ragionam di lor, ma guarda e passa”.

            Lukács nu greșea susținând că, începând cu „Tezele Blum”, el nu a încetat să „lupte pentru democrație în comunism”. După întoarcerea sa din URSS, între 1945 și 1948, el a pledat cauza unei transformări evolutive a societății; neconcepând abolirea imediată a capitalismului, el preconiza o lungă perioadă de transformare „organică” a unei forme de societate într-alta. Izbucnirea „cazului Lukács” în 1949 – complezență față de literatura burgheză, cosmopolitism, subapreciere a realismului socialist – a coincis cu introducerea practicilor dictatoriale pe scară largă și cu înscenarea procesului lui Rajk.

            În iunie 1956, Lukács, care prezida ședințele Cercului Petőfi, ține conferințe care nu trec neobservate. El își intensifică atacurile împotriva erorilor doctrinale și a practicii staliniste atât în aceste conferințe[42], cât și în presă. El susține că strategia mișcării comuniste nu trebuie să fie determinată de aplicarea mecanică a contradicției specifice dintre capitalism și socialism, ci de contradicțiile specifice fiecărei perioade; ascensiunea fascismului în anii ’20, de exemplu, făcuse să apară pe fondul contradicției fundamentale, o alta, mai urgentă și mai puternică: opoziția dintre fascism și antifascism. Declanșarea Războiului Rece, după cel de-al Doilea Război Mondial, ar fi făcut să apară în prim-plan o contradicție între forțele păcii și cele ale războiului. În ambele cazuri, forțele progresiste nu se limitau la mișcarea comunistă, ci implicau militanți ai social-democrației, ai Bisericii, pături ale burgheziei etc. Aceste teze au provocat furia autorităților comuniste, care au răspuns prin campanii de represiune ideologică. Se profilează astfel o incompatibilitate de fond: Lukács concepea democrația populară ca „un socialism care ia naștere din democrație”, în timp ce cei care aveau puterea voiau „să instaureze comunismul prin metode dictatoriale”; pentru ei, democrația populară era „de la început o dictatură” și „de la început acel soi de socialism către care s-a îndreptat a doua zi după apariția cazului Tito”.[43]

Departe de a fi afirmații conjuncturale, atacurile lui Lukács împotriva stalinismului erau întemeiate pe convingeri filosofice adânci, în care moștenirea hegeliană a marxismului juca un rol important. El cerea o practică politică adaptată complexității realului, nu bazată pe dihotomii abstracte și pe scheme, și o cerea în numele categoriilor medierii, particularului (câmp de determinații intermediare între singularitate și universalitate) și universalului concret. Dacă îi recunoștea lui Stalin calități de tactician, în schimb nu înceta să critice, ca pe una din erorile lui capitale, aservirea reflecției teoretice nevoilor imediate. Strategia mișcării nu mai era definită în funcție de totalitatea procesului istoric, cu tendințele lui principale și cu multiplicitatea contradicțiilor specifice, ci în funcție de exigențele tactice, ridicate la rang de universal obligatoriu. Lukács, spre exemplu, cita adesea rațiunea teoretică dată de Stalin pactului germano-sovietic. Războiul dintre Germania și coaliția anglo-franceză era considerat un război între țări imperialiste, la fel ca Primul Război Mondial. Lozinca, deci, trebuia să fie: transformarea războiului imperialist în război civil. Această poziție simplistă a avut consecințe dezastruoase pentru mișcarea comunistă din țările respective.

            În conversațiile sale cu István Eörsi și Erzsébet Vezér, Lukács caracteriza stalinismul drept un „hiperraționalism”. Stalin și partizanii lui, care voiau să impună o schemă procesului istoric, eliminau printr-un gest autoritar multiplicitatea medierilor; ei ignorau cu o suficiență oarbă inegalitatea în dezvoltarea diferitelor complexe sociale și caracterul nelinear al istoriei, mersul ei prin definiție deschis, nehotărât, imprevizibil, care se împăca greu cu monolitismul și cu ideea de proces închis. În ultimii 15 ani de viață, Lukács s-a străduit să denunțe greaua moștenire lăsată de Stalin. După invazia Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia, el declara unui comunist australian, Bernie Taft, că conducătorii Uniunii Sovietice sunt, din punct de vedere politic, „cei mai proști diletanți”; prin felul cum au acționat, ei au discreditat pentru multă vreme „capacitatea de atracție a comunismului”. Și adăuga sarcastic: „Brejnev l-a făcut pe Nixon președinte al SUA”.[44]

            Conform unei aserțiuni des întâlnite, fidelitatea lui Lukács față de marxism și întrepătrunderea existenței sale personale cu istoria comunismului internațional impune limite drastice criticii pe care o face stalinismului. Chiar și un comentator care vrea să-i facă dreptate lui Lukács, recunoscând atitudinea lui antistalinistă, reia această teză. E vorba de Detlev Claussen, care considera că Lukács „a rămas întotdeauna mai credincios adevărului decât puterii politice”, dar că în critica pe care o face stalinismului „minimizează lipsa obiectivă de rațiune în socialismul real”; Claussen detectează la el o tendință de „raționalizare” a istoriei stalinismului, care l-ar face să „idealizeze forma de societate (…) legată de numele lui Stalin”.[45]

            Temându-se că o atitudine mai radicală i-ar putea pune sub semnul întrebării propriul trecut, a atenuat Lukács cu bună știință critica societăților de tip stalinist sau neostalinist? Ori, dimpotrivă, cunoașterea directă a stalinismului, în ale cărei mreje a căzut uneori el însuși, și a căror victima a fost alteori, a dat criticii sale o înverșunare care nu exclude luciditatea? Să încercăm să vedem mai clar în lumina faptelor.

            Să luăm exemplul proceselor din anii ’30 de la Moscova. Convins că opoziția punea în pericol stabilitatea societății sovietice într-un moment când pericolul nazist se profila la orizont, Lukács n-a condamnat aceste procese – și o recunoaște –, deoarece le considera inevitabile. Conștient că i se poate reproșa orbirea – aceste sinistre parodii dăunau stângii, acest lucru era evident pentru el –, Lukács cerea să ne plasăm în contextul epocii pentru a judeca atitudinea lui. Date fiind campaniile duse de nazism împotriva URSS, el credea, împreună cu alți emigranți refugiați la Moscova, că nu trebuie întreprins nimic din ceea ce ar putea șubrezi puterea, singura în stare, după opinia lor, să țină piept lui Hitler.[46] Deși nejustificată, această atitudine este totuși de înțeles. Să ne amintim că personalități atât de diferite ca Maurice Merleau-Ponty, Klaus Mann sau Isaac Deutscher au făcut apel, fiecare în felul său, la situația internațională a momentului pentru a explica, dacă nu pentru a aproba, voința lui Stalin de a zdrobi opoziția internă.

            Prin analogie cu procesul lui Danton și a grupului său, Lukács credea că pericolul ce plana asupra cuceririlor revoluției funcționa ca un argument plauzibil pentru a scuza cele mai execrabile violări ale dreptului: „Consideram aceste procese ca fiind abominabile, dar mă consolam spunându-mi că ne aflam de partea lui Robespierre, deși procesul lui Danton, dacă îl judecăm din punct de vedere juridic, n-a fost mult mai drept decât cel al lui Buharin. Altă consolare, și acesta era factorul decisiv, consta în a-mi spune că problema esențială a epocii era înfrângerea lui Hitler. Și nu de la Occident puteam aștepta asta, ci numai de la sovietici.[47] Și nu exista altă forță antihitleristă decât Stalin”.[48]

            Publicarea recentă a unor documente ca de pildă stenograma unei reuniuni a scriitorilor antifasciști germani, membri de partid, care a avut loc la Moscova între 4 și 9 septembrie 1936, la câteva săptămâni, deci, după încheierea procesului lui Zinoviev și Kamenev, arată că Lukács s-a supus, ca și alții, ritualului stalinist al marilor răfuieli ideologice care aveau loc ca urmare a acțiunilor represive ale regimului. Intervenția lui este presărată de apeluri la „vigilență” revoluționară („vigilență complicată”, căci dușmanul nu mai îndrăznea să se înfățișeze fără mască) și la „lichidarea dăunătorilor” (nefericită expresie!), ceea ce arată că în climatul de teroare care domnea după pronunțarea verdictului, Lukács știa să se comporte ca un stalinist ortodox. Era el unul și în realitate? Dacă în discursul lui se dedă la răfuieli cu adversari literari care, credea el, continuau linia sectară a RAPP, dacă nu uita să-l stigmatizeze pe Zinoviev (și trebuie amintit că-l detesta încă de pe vremea când acesta, în calitate de secretar general al Internaționalei Comuniste, îl proteja pe Béla Kun, adversarul lui dintotdeauna), Lukács își exprima și grija sinceră cu privire la păstrarea unei coerențe a liniei antifasciste a frontului popular.[49]

            În ciuda unei existențe dificile în interiorul mișcării comuniste – atacuri în presă, închisoare, deportare și de mai multe ori privilegiul de a fi un „caz” –, filosoful n-a criticat în mod deschis stalinismul decât începând din vara anului 1956, câteva luni după Al XX-lea Congres al PCUS. Este un fapt. În septembrie 1946, el apăra încă la Geneva, în cadrul Întâlnirilor internaționale, „spiritul anului 1941”, cu alte cuvinte alianța forțelor democrate – Marea Britanie, Statele Unite și Uniunea Sovietică – împotriva fascismului. Această atitudine era urmarea logică a credoului său democrat, antisectar, existând în germene încă în „Tezele Blum” din 1928. Dar declanșarea Războiului Rece, care avea sa înmormânteze în curând „spiritul anului 1941”, îl va arunca și pe Lukács în capcanele maniheismului stalinist. Postfața la Distrugerea rațiunii, scrisă în 1953, este un exemplu. Îl vedem aici pe Lukács apărând în cel mai pur stil de Război Rece politica URSS (inclusiv războiul din Coreea sau „afacerea Lîsenko”), denunțând ideologia proamericană și celebrând marea mișcare pentru pace.[50] Se știe, totuși, dacă e să dăm crezare mărturiilor ulterioare, că viermele era în măr. „Cazul Lukács” din 1949-1950, presiunile și umilințele la care era supus (va fi constrâns, între altele, să-și facă o a doua „autocritică”), și în special procesul lui László Rajk vor pregăti terenul pentru o radicalizare care va ieși la iveală în vara anului 1956, odată cu intervențiile făcute în cadrul Cercului Petőfi.

            Începând din 1956, în ciuda amenințărilor și a umilințelor la care era supus, Lukács nu încetează să consacre analizei stalinismului texte din ce în ce mai numeroase. Aceste texte au în vedere practica politică, dar și Weltanchauung-ul stalinismului. El se încăpățânează, am văzut, să scoată la iveală fundamentele ideologice ale acțiunilor lui Stalin. Acest lucru poate să pară derizoriu. Milioane de oameni au pierit, victime ale tătucului popoarelor. Mai are importanță în condițiile astea să știm care era „filosofia” călăului? Ar însemna să nu ținem seama de formidabila forță a aparatului ideologic pus în mișcare de Stalin, dacă am renunța să înțelegem justificările lui teoretice. Noi cei care am trăit în țările din Est știm la ce presiune morală era supus zilnic fiecare cetățean până și în acțiunile lui cele mai inocente. Represiunea fizică era însoțită de o represiune în masă a gândirii. Stalin a creat realmente un „om nou”, care i-a supraviețuit. Era misiunea filosofului să denunțe acea forma mentis creată de stalinism, și era în special misiunea unui filosof care, în ciuda inteligenței, a erudiției și a credinței sale sincere în cauza socialismului, nu a reușit el însuși să scape cu desăvârșire neatins de această formidabilă forță de perversiune a gândirii marxiste și a gândirii pur și simplu.

            Pe de altă parte, nu se poate să nu-i recunoaștem lui Lukács o luciditate premonitorie în ceea ce privește socialismul „real”. În lucrarea Socialism și democratizare, redactată în lunile de după înăbușirea „Primăverii de la Praga”, el denunța caracterul artificial și irealismul constitutiv al societăților din Est. Disfuncțiile, absurditățile planificării autoritare, distorsiunile între diferite sectoare ale vieții sociale, apatia și pasivitatea la care erau reduse cele mai largi pături ale populației, manipularea opiniei publice – nimic nu este trecut sub tăcere. Și în același spirit, în domeniul criticii literare, Lukács consacră două studii lui Soljenițîn, primul în 1964, cel de-al doilea în 1969; ele vor fi reunite în 1970 într-un mic volum. Astfel, el este primul critic literar contemporan care subliniază valoarea istorică și universală a respingerii stalinismului sub forma literară dată de marele scriitor.

            Zidul Berlinului n-a acoperit sub dărâmăturile lui opera lui Lukács. Vasta întreprindere de reînnoire a marxismului, în mare parte pe baza unei experiențe sociale și politice care se reclamă de la autorul Capitalului, această operă, incontestabil marcată de convulsiile mișcării comuniste, este o construcție prea solidă pentru a putea fi expediată cu formule polemice și cu judecăți grăbite, fie că împărtășești sau nu concluziile ei filosofice.

            Ultima mare lucrare a lui Georg Lukács, Ontologia existenței sociale, este inspirată de convingerea că o regenerare a practicii socialiste implică inevitabil ruptura cu marxismul încremenit în dogme, care a cauționat prin „economismul” lui atât oportunismul social-democrației, înaintea Primului Război Mondial, cât și, pe un alt plan, stalinismul. El propune ca politica, dreptul, moralitatea, etica să-și recapete locul ce le revine în topografia societății, și demonstrează că densitatea și complexitatea țesutului social exclud orice codificare operată pe baza unor norme abstracte. Gigantică întreprindere istorică de reglementare autoritară a vieții sociale, stalinismul nu este o încarnare a marxismului, ci o pervertire teoretică și practică a lui.

Proiectând să-și încoroneze reflecția asupra societății printr-o Etică, rămasă din nefericire sub formă de fișe pregătitoare, Lukács revenea cu insistență asupra stalinismului ca tentativă de abolire prin forță a criteriilor morale și etice, supunând viața socială unei codificări juridice impuse de sus. El amintea în acest context viziunea premonitorie a lui Hegel. Criticând caracterul abstract al moralei kantiene, autorul Fenomenologiei spiritului atrăgea atenția asupra imposibilității de a deduce acțiunea morală plecând de la criterii pur logice.[51] Lukács se sprijinea pe faimoasa demonstrație hegeliană pentru a reacționa împotriva oricărei tentative de omogeneizare artificială și de sacrificare a concretului socio-istoric pe altarul unor scheme fabricate de înțelegerea abstractă.[52]

            Ontologia vieții sociale, în viziunea lui Lukács, se traduce in politicis printr-un amestec de inflexibilitate și de suplețe; dacă mersul greoi al istoriei, contradicțiile și meandrele ei cer o mare flexibilitate în elaborarea tacticii și strategiei politice pentru a putea lua în considerare multiplicitatea medierilor, orizontul permanent al acțiunii nu poate fi altul decât libera autodeterminare a indivizilor, telos ultim al vieții sociale.

            În conceptul de Gattungsmäßigkeit für sich (genericitate umană pentru-sine), Lukács face să conveargă toate aceste aspirații spre deplina autonomie a individului și spre înflorirea personalității, având totodată grijă să sublinieze că nimic nu se poate face fără a ține seama de Gattungsmäßigkeit an sich (genericitate umană în-sine), deci de starea actuală a condiției umane. Realizarea acestui echilibru dificil între heteronomia și autonomia subiectului a rămas până la sfârșit preocuparea și ideea centrală a filosofiei sale. Un antiutopism funciar nu-l împiedica să creadă în emanciparea genului uman.


[1] Vezi Ernst Bloch, Briefe, vol. II, Frankfurt am Main, Suhrkamp, 1985, p. 614-615.

[2] Vezi Walter Janka, Schwierigkeiten mit Wahrheit, Reinbek bei Hamburg, Rowohlt, 1989, Der Prozeß gegen Walter Janka und andere. Eine Dokumentation, Reinbek bei Hamburg, Rowohlt, 1990, și Walter Janka, Spuren eines Lebens, Berlin, Rowohlt, 1991.

[3] Iată și concluzia rechizitoriului pronunțat de procuror, de fapt un text de cincisprezece pagini, pregătit din timp, îndreptat împotriva lui Lukács: Und diesen Verräter Lukács, der schon immer ein verkappter Agent des Imperialismus in den Reihen der internationalen Arbeiterbewegung war, wollte der hier auf der Anklagebanksitzende Verräter und Feind des Ersten Deutschen Arbeiter- und Bauernstaates namens Janka, der sich wie Lukacs als Kommunist tarnte nach Berlin haben und zum geistigen Inspirator der Konterrevolution in den DDR machen. (Iar numitul Janka, aflat aici pe banca acuzaților, trădător și dușman al primului stat german al muncitorilor și țăranilor – care s-a deghizat, la fel ca Lukács, în comunist –, a vrut să-l aducă pe Lukács, acest trădător care a fost întotdeauna un agent infiltrat al imperialismului în rândurile mișcării muncitorești internaționale, la Berlin și să-l facă inspiratorul spiritual al contrarevoluției în RDG.) Citat după Walter Janka, Schwierigkeiten mit Wahrheit, p. 36-37; Spuren eines Leben, p. 270. Anna Seghers, care avusese ideea de a-l scoate pe prietenul ei Lukács din Ungaria și i-a îndemnat pe Becher și Janka s-o pună în aplicare, se afla în sală, în rândurile publicului, și a ascultat cu ochii plecați și fără nicio urmă de protest citirea rechizitoriului.

[4] Vezi Walter Janka, Spuren eines Lebens, p. 271.

[5] Dar el consacră și o analiză specială acestui aspect important din biografia sa politică și intelectuală într-un text intitulat „Sozialismus als Phase radikaler, kritischer Reformen”, o postfață datată 20 noiembrie 1969 la culegerea Marxismus und Stalinismus. Politische Aufsätze (Ausgewählte Schriften, vol. IV), Reinbek bei Hamburg, Rowohlt, 1970, p. 235-240.

[6] Vezi Andras Gedö, „Zu einigen theoretischen Problemen des ideologischen Klassenkampfes der Gegenwart” și Hans Koch, „Theorie und Politik bei Georg Lukács”, ambele în culegerea Georg Lukács und der Revisionismus, Berlin, Aufbau, 1960, p. 32-36, respectiv p. 135.

[7] Acesta este, de pildă, sensul articolului consacrat în 1966 de Isaac Deutscher studiilor lui Lukács despre Thomas Mann; vezi Isaac Deutscher, „Lukács critique de Thomas Mann”, Les Temps modernes, iunie 1966.

[8] Georg Lukács, scrisoare din 27 aprilie 1961 către Frank Benseler; scrisoare inedită, consultată de noi la Arhivele Lukács din Budapesta.

[9] Georg Lukács, scrisoare din 7 decembrie 1963 către Frank Benseler; scrisoare inedită, consultată de noi la Arhivele Lukács din Budapesta.

[10] Vezi Alain Brossat, „Brecht et Lukács, staliniens en situation”, L’Homme et la société, nr. 87, 1988, p. 100.

[11] Harold Rosenberg, „Georg Lukács et la troisième dimension”, Les Temps modernes, noiembrie 1964, p. 918.

[12] Vezi capitolul intitulat „Victoria lui Stalin asupra rivalilor săi” din Georg Lukács, Socialisme et démocratisation, Paris, Messidor & Éditions sociales, 1989, p. 69-80.

[13] Vezi Georges Labica, Le marxisme-léninisme, Paris, Éditions Bruno Huisman, 1984, p. 70 și 72.

[14] Vezi prefața scrisă de Lukács în 1967 pentru reeditarea cărții sale Istorie și conștiință de clasă, în Georg Lukács, Werke, vol. 2, Neuwied & Berlin, Luchterhand, 1968, p. 23 [Pentru ediția în limba română, vezi Georg Lukács, Istorie și conștiință de clasă. Studii despre dialectica marxistă, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, studiu introductiv de Gabriel Chindea, cronologie de N. Tertulian, Cluj-Napoca, Tact, 2014, p. 316 (N. red.)]; vezi și Georg Lukács, Zur Ontologie des gesellschaftlichen Seins, vol. II, în Werke, vol. 14, Darmstadt & Neuwid, Luchterhand, 1986, p. 566.

[15] Vezi Georg Lukács, „Franz Mehring (1846-1919)”, în Werke, vol. 10, Neuwied & Berlin, Luchterhand, 1969, p. 350.

[16] Vezi Georg Lukács, Prolegomena zur Ontologie des gesellschaftlichen Seins, în Werke, vol. 13, Darmstadt & Neuwid, Luchterhand, 1984, p. 276-277.

[17] Vezi, de exemplu, Georg Lukács, Zur Ontologie des gesellschaftlichen Seins, vol. II, p. 322.

[18] Ibid., p. 499.

[19] Vezi Georg Lukács, Der junge Hegel, în Werke, vol. 8, Neuwied & Berlin, Luchterhand, 1967, p. 626-678.

[20] Georg Lukács, „Nachwort”, în Werke, vol. 4, Neuwied & Berlin, Luchterhand, 1971, p. 677.

[21] Vezi, de exemplu, articolele lui Hans Koch, purtător de cuvânt al lui Walter Ulbricht în domeniul culturii, în Georg Lukács und der Revisionismus, p. 92 și 98-100.

[22] Vezi David Pike, Lukács und Brecht, Tübingen, Max Niemeyer, 1986, p. 72.

[23] Vezi Arpad Kadarkay, Georg Lukács. Life, Thought and Politics, Cambridge, Mass., & Oxford, Basil Blackwell, 1991, p. 313. Pentru analizele lukácsiene cu privire la opera lui Shakespeare, vezi Georg Lukács, Der historische Roman, în Werke, vol. 6, Neuwied & Berlin, Luchterhand, 1965, p. 184-188, precum și Georg Lukács, Die Eigenart des Ästhetischen, vol. I, în Werke, vol. 11, Neuwied & Berlin, Luchterhand, 1963, p. 727, și Georg Lukács, Die Eigenart des Ästhetischen, vol. II, în Werke, vol. 12, Neuwied & Berlin, Luchterhand, 1963, p. 563. Continuitatea dintre analizele din Romanul istoric și cele din Estetică este evidentă. Comparând operele de maturitate ale lui Shakespeare cu producțiile obișnuite ale teatrului elisabetan, Lukács arată atât înrădăcinarea lor în conflictele socio-istorice ale epocii, cât și „transcendența” lor, înălțarea lor la universalitate umană.

[24] Arpad Kadarkay, Georg Lukács, p. 327-328.

[25] Vezi Georg Lukács, „Franz Mehring (1846-1919)”, p. 351.

[26] Vezi Georg Lukács, Wie ist faschistische Philosophie in Deutschland entstanden?, Budapesta, Akademiai Kiado, 1982, p. 224-226, și Georg Lukács, Werke, vol. 4, p. 263. Lukács citează Manuscrisele economico-filosofice și în studiul său din 1934, „Karl Marx und Friedrich Theodor Vischer”; vezi Georg Lukács, Werke, vol. 10, p. 249.

[27] Arpad Kadarkay, Georg Lukács, p. 465.

[28] Vezi Georg Lukács, Wie ist faschistische Philosophie in Deutschland entstanden?, p. 160.

[29] Vezi Ibid., p. 39.

[30] Vezi David Pike, Lukács und Brecht, p. 86.

[31] „Întreaga cultură filosofică germană, cu excepția marxismului, este negată în bloc ca o colecție de expediente care au pregătit venirea la putere a lui Hitler în 1933. Într-un fel sau altul, toți au netezit calea naziștilor” (Leszek Kołakowski, Die Hauptströmungen des Marxismus, vol. 3, München, Piper, 1979, p. 311).

[32] Georg Lukács, Wie ist faschistische Philosophie in Deutschland entstanden?, p. 194.

[33] Ibid., p. 238.

[34] Leszek Kołakowski, Die Hauptströmungen des Marxismus, vol. 3, p. 311

[35] Kadarkay se mulțumește cu formule de tipul: „Cartea e un document istoric asupra rătăcirilor intelectuale din epoca stalinistă”, „un manifest stupid, stalinist” (Arpad Kadarkay, Georg Lukács, p. 421).

[36] Ne-am expus pe larg punctul de vedere asupra acestei cărți în textul „«La Destruction de la raison» trente ans après”, publicat în Réification et utopie. Ernst Bloch & Georg Lukács, un siècle après. Actes du colloque, Goethe Institut, Paris 1985, Arles, Actes Sud, 1986, p. 162-181.

[37] Theodor W. Adorno, Notes sur la littérature, Paris, Flammarion, 1984, p. 172.

[38] Georg Lukács, Die Zerstörung der Vernunft, ediția a III-a, Berlin & Weimar, Aufbau, 1984, p. 397.

[39] Georg Simmel, Philosophie des Geldes, ediția a III-a, München & Leipzig, Duncker & Humblot, 1920, p. 8; Georg Lukács, Die Zerstörung der Vernunft, p. 399.

[40] Mulțumindu-i la 10 octombrie 1955 pentru trimiterea romanului, Lukács îi amintea corespondentei sale de „conversațiile interesante” pe care le avusese cu ea și cu Sartre la Helsinki. Nouă ani mai târziu, pe 22 septembrie 1964, Lukács îi scria lui Sartre pentru a-i mulțumi în legătură cu publicarea în Les Temps modernes a unuia din eseurile sale, și îi propunea cu această ocazie un text despre Soljenițîn, întrucât aprecia susținerea pe care revista i-o acorda scriitorului rus. Cópii ale acestor scrisori se găsesc la Arhivele Lukács de la Budapesta.

[41] Jean-Paul Sartre, „Le réformisme et les fétiches”, în Situations, vol. VII, Paris, Gallimard, 1965, p. 111-112.

[42] Cea pe care a ținut-o în iunie 1956 la Budapesta, „Lupta dintre progres și reacțiune în cultura contemporană”, a fost reprodusă în numărul din septembrie al revistei Aufbau.

[43] Georg Lukács, Pensée vécue – Mémoires parlés, Paris, L’Arche, 1986, p. 160-161 și 174-175.

[44] Vezi Bernie Taft, „Testament of Georg Lukács”, Australian Left Review, septembrie 1971 [Pentru ediția în limba română, vezi Bernie Taft, „Testamentul lui Georg Lukács”, traducere de Alex Cistelecan, Vatra, nr. 1-2, 2017, https://revistavatra.org/2017/03/03/bernie-taft-testamentul-lui-georg-lukacs/ (N. red.)].

[45] Vezi Detlev Claussen, „Blick zurück auf Lenin”, introducere la volumul Georg Lukács, die Oktoberrevolution und Perestroika, Frankfurt am Main, Luchterhand, 1990, p. 30-33.

[46] Vezi Georg Lukács, Marxismus und Stalinismus, p. 163 și 236, și Georg Lukács, Pensée vécue – Mémoires parlés, p. 148-152.

[47] Lukács avea să evoce de mai multe ori, în acest context, atitudinea lui Chamberlain și a lui Daladier la München, pentru a-și justifica a posteriori diagnosticul din 1936-1937.

[48] Georg Lukács, Pensée vécue – Mémoires parlés, p. 148.

[49] Vezi Stenogramm einer geschlossenen Parteiversammlung, Reinbek bei Hamburg, Rowohlt, 1991, p. 184-197.

Victor Serge, care l-a întâlnit pe Lukács la Moscova în anii ’30, scria în ale sale Memorii ale unui revoluționar că filosoful i-a lăsat impresia unuia care „trăia cu curaj în frică”.

[50] Violența acestui text nu poate fi înțeleasă independent de contextul epocii. Maccartysmul intelectual dezlănțuit în Statele Unite, radicalizarea anticomunistă a unei anumite elite a intelighenției europene, de la Camus la Mauriac și de la Jaspers la Denis de Rougemont, l-au făcut pe Lukács să-și radicalizeze în mod simetric poziția. Deosebit de sensibil la identificarea sumară a realităților lumii sovietice și a practicilor staliniste cu totalitarismul marxist”, așadar la încercarea de a pune sub acuzare, prin intermediul stalinismului, gândirea comunistă în general, el reacționa încolonându-se fără rezerve sub stindardul taberei sale, așa cum o arată criticile și atacurile sale pe toate fronturile împotriva ideologilor lumii occidentale, de la James Burnham și Arthur Koestler la Raymond Aron, și de la Malraux la Silone. Simplificările și excesele de limbaj ale acestei postfețe, datată ianuarie 1953, dau bine seama de climatul de război rece din epocă. Dintre toți intelectualii occidentali, doar autori precum Karl Barth sau Jean-Paul Sartre îi inspirau simpatie. Răspunsul lui Sartre la Camus în polemica pe marginea Omului revoltat avea pentru Lukács o valoare exemplară.

[51] Vezi exemplul kantian al depozitului, analizat în eseul lui Hegel despre dreptul natural.

[52] Vezi Georg Lukács, Prolegomena zur Ontologie des gesellschaftlichen Seins, p. 309. Stalinismul era direct vizat, printr-o utilizare sui generis a criticii dialecticianului Hegel împotriva dogmatismului kantian.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.