Ana Blandiana în dialog cu Serenela Ghițeanu – Despre poezie (II)

„Cântecul nu e al meu/ El numai trece uneori prin mine / Neînţeles şi nestăpânit…”   (vol. Ochiul de greier)

1. A treia perioadă, „vîrsta neliniștii”, stă sub semnul meditației melancolice, al constatărilor triste, al întrebărilor fără răspuns. În locul Naturii exaltate avem aici ipostaze ale apei, ca mare, în principal, ca ocean, ca fluvii, chiar ca mlaștini, apoi figuri ale unor construcții umane destinate eternității, dar care mărturisesc despre precaritatea a tot ce e omenesc: ruine de monumente („Triumfale nisipuri/ Curgînd din ruine…”), catedrale, castele, temple pustii („Iremediabile exemple/ Ale nemorții ca povară”). Zeii sunt „uscați de soare”, „morți” și apare ca leitmotiv figura șarpelui, poate tocmai pentru că e una a ambivalenței viclenie, înșelăciune, otravă, dar și renaștere, înțelepciune, vindecare.

Eternă e numai marea iar trecerea Timpului face ravagii; maturitatea e destructivă, vremea inocenței e iremediabil pierdută: „Și totul e pus să omoare/ Copilul care eram”. Eul liric se declară cumva învins în fața evoluției obligatorii, iar figurii de nucă-adăpost îi ia locul aceea de păstaie: „Vîrstele au rămas închise în mine/ ca semințele adormite într-o păstaie,/ Prea fericite ca să încerce să spargă sicriul/ (…)/ În care numai eu știu că dorm/ O fetiță, o adolescentă, o femeie…/ Ascunse una într-alta,/ Refuzînd să rodească”.

Volumele Soarele de apoi (2000) și Refluxul sensurilor (2004) pregătesc apariția, în 2010, a volumului Patria mea A4, care va relua și va adăuga aspecte noi la viziunea deja descrisă. Patria mea A4 ne prezintă o lume contemporană ruptă de sacralitate, foarte grăbită și preocupată de acțiuni frivole, părând că nu are nevoie de o Transcendență. Aceasta din urmă e văzută ambivalent: când ca un Dumnezeu care ar alerga, inutil dealtfel, după atenția oamenilor, când ca o Instanță supremă prea îndepărtată, inaccesibilă, de neînțeles și care nu face nimic pentru a fi înțeleasă, necum iubită. O figură divină mai degrabă rece, dură și care are un Fiu care nu-i seamănă!

În această lume de azi, porumbeii sunt „Clone ale Sf. Duh”, iar credința „se așează cuminte în fresca” unei catedrale. Tonul este grav, eul liric nu mai înțelege adesea lumea, constată limitele ființei umane, puțina importanță a liberului arbitru, iar ceea ce mai rămâne e… scrisul. Camera de scris devine „patria neliniștii”, iar poeta trebuie să descifreze „urmele care nu se văd”, care „așteaptă să le trec pe curat”.

Revin motivele visului în vis și al somnului, iar umanitatea pare că traversează somnambulă dintr-o lume în alta, fără măcar să fie conștientă de ceea ce i se întâmplă, imagine care persistă în mintea cititorului. Rămân, de asemenea, misterele, care se înlocuiesc „unele pe altele” și care reprezintă, poate, esența acestei lumi, pentru noi, muritorii.

Chipul Poeziei e deformat în această lume desacralizată sau e firesc ca Poezia să devină constatare tristă și angoasă, exprimându-și Timpul?

Nu știu dacă e firesc ca poezia să fie tragică, pentru că firesc vine de la fire, iar poezia nu este din această lume. E greu de răspuns la această întrebare, formulată impropriu. Dar un lucru e sigur, că există mult mai mulți poeți nefericiți decât fericiți și mult mai multe elegii decât egloge sau imnuri. Și asta nu numai în lumea de acum, ci în toate lumile care s-au succedat de-a lungul mileniilor și secolelor. „Acel ceva plăpând, înaripat și sacru”, cum numea Platon poezia, a fost întotdeauna îndrăgostit de oameni și oripilat de ceea ce fac oamenii. Din coexistența acestor două sentimente de sens contrar s-a născut condiția tragică a poeziei, care a fost aceeași și pe vremea când zeii erau invocați prin poeme și azi când nimeni nu mai ia în serios nici zeii nici poemele. Cu siguranță desacralizarea poeziei este o contradicție în termeni, sacralitatea nu e o caracteristică oarecare, care să poată să fie sau să nu fie, a ei, ci este chiar esența în absența căreia încetează să existe. Și pentru că împărăția ei nu este din această lume este adesea confundată cu utopia (ceva ce nu are loc).

Îmi vine în minte, în legătură cu asta, o întâmplare dintr-un congres mondial al scriitorilor, cred că cel de la Guadalajara din 1996. Se crease o tensiune izvorâtă din tot felul de confruntări ideologice, care deveneau ireconciliabile pentru că erau dublate de ambiții, orgolii și lupte pentru putere. Țin minte că am luat cuvântul și am spus că toate aceste lupte sunt nu numai fără sens, ci și ridicole, pentru că se duc pentru o putere care nu există, din moment ce cu toții știm, de fapt, că împărăția noastră, a scriitorilor, nu e din această lume. Și am repetat, ca să-l subliniez, citatul: „Împărăția mea nu e din această lume” și înainte de a termina chiar, mi-a venit în minte că pentru cineva care nu citise Noul Testament, parafraza mea nu avea nici nu sens. Și cum puteam fi sigură că îl citiseră?

În ceea ce privește „patria neliniștii”, care este foaia de hârtie A4, neliniștea nu e legată doar de ceea ce se scrie pe ea, ci și de lipsa de certitudine că poate fi scrisă. Scrisul însuși este o neliniște fără sfârșit, pentru că e o veșnică nesiguranță. Toată viața am scris în valuri care nu se succedau regulat și niciodată când trecea unul nu știam dacă va mai veni cândva altul. Iar faptul că îmi aduc aminte că am mai trăit această trecere – și m-am mai speriat că mi-am vărsat întregul conținut sufletesc pe hârtie și m-am golit de tot și definitiv, iar apoi, după un timp începeam din nou să scriu – nu-mi folosește la nimic, simt de fiecare dată că s-a terminat de tot, simt că nu voi mai scrie niciodată, ba chiar mai mult, nu-mi vine să cred că eu am fost cea care am scris ceea ce am scris.

 Iar în ultimul timp acestei perpetue fibrilații de pe malul verbului a scrie i se adaugă întrebarea dacă scrisul în sine folosește la ceva. Și chiar dacă îndoiala nu e dusă până în pânzele albe – pentru că, oricât aș fi de lipsită de încredere în mine însămi, nu pot să mă fac că nu există nici multele zeci sau poate sute de reacții critice din țară și din afara țării, nici copiii care mă recită, nici adolescenții care îmi scriu – pot să mă întreb doar dacă nu e destul, dacă nu ar trebui să mă opresc din a-mi schimba atât de puținele zile pe care le mai am pe pagini. Îmi aduc aminte gândul meu de tânăr scriitor în fața multelor volume de versuri (cel puțin unul pe an) publicate de Arghezi după ce și-a recâștigat dreptul de a publica, plătind exorbitantul preț al titlurilor 1907 și  Cântare omului. Le citeam și aveam sentimentul că se scad, nu se adaugă, primelor lui cărți pe care le știam pe dinafară.

2. Aș vrea să ne întoarcem acum puțin în timp, la faimosul Arpagic. Am să vă spun din capul locului că citind pățaniile lui, acum, nu m-a dus gândul la Ceaușescu! Nu știu dacă e din cauză că ador felinele mici sau pentru că motanul din cărțile dvs. e unul încrezut, desigur, dar cuceritor, la fel de cuceritor ca și toate animăluțele și păsăretul din jurul lui. Ați descris o adevărată grădină zoologică fără cuști și zăbrele, în care e un deliciu să te plimbi! Cum ați ajuns să scrieți pentru copii? În timp ce scriați, vă dădeați seama că și adulții vor citi cu mare plăcere acele povești?

Spuneați undeva că ați fost încântată să vă vedeți „validată” de copii, prin aceste povești, că v-au primit astfel printre ei. Printre ei, adică în lumea lor, în care de ce e atât de important să intri când ești adult? Sau e ceva lesne de făcut pentru că ești,mă rog, un copil mai mare, de fapt, rătăcit printre adulți?

La început nu mă adresam decât mie însămi. După cutremurul din ʼ77 (când blocul în care stăteam s-a dărâmat, soțul meu a fost îngropat sub dărâmături și am pierdut absolut totul, dar am rămas în viață prin miracolul care mă făcuse pe mine să nu fiu acasă, iar pe el să fie scos de sub dărâmături) am început o viață absolut nouă și diferită, am închiriat o căsuță la țară, am demisionat din redacțiile în care lucram și am hotărât să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru această renaștere, dedicându-ne exclusiv scrisului. Doar că eu nu mai puteam scrie. Nu rămăsesem cu nici o sechelă fizică, asemenea soțului meu care a avut brațul drept paralizat mai bine de un an, nu eram bolnavă, dar nu mai puteam scrie nici o-i, oi. Din fericire, copii născuți la oraș și cunoscând legumele doar din galantare, am avut revelația boabelor puse în pământ, dovedind că tot ce e firesc e miracol și am început să ne lucrăm, asemenea lui Candid, grădina noastră, și săpând, copilind, plivind am reînceput să învăț să scriu despre minunile vegetale cărora le eram martor. Arpagic, pisicul dintre cepe, a devenit personajul principal al unor întâmplări pe care mi le povesteam, mirându-mă fericită, mie însămi. Abia după ce poezioarele scrise de-a lungul unui întreg an, ca niște pietricele colorate cu care mă jucam singură, au devenit – oarecum întâmplător – carte și cartea a avut un neașteptat succes la copii (în sensul că eram mereu invitată în școli, unde copiii îmi recitau poezioarele și-mi spuneau că și-au botezat pisoii Arpagic) a apărut figura adresantului, un altul decât eu însămi. Am scris a doua, apoi a treia carte cu Arpagic, așa-zisă „pentru copii”, care se adresau de data aceasta copiilor, doar că eu rămăsesem prima dintre ei, și pe mine mă amuza să mă joc scriind. Iar jocul meu a devenit încet-încet mai complicat, și cu atât mai amuzant cu cât se adresa peste capetele copiilor și părinților lor.

N-am fost niciodată în rol de compoziție când am scris. Nu m-am făcut că mă joc cu pisica, toată viața m-am jucat de-adevăratelea. După cum mă jucam cu prunele în timp ce le strângeam și cu dovleceii în timp ce-i săpam. Nu mă copilăresc, ci simt că sunt – așa cum spune Brâncuși – copil. Am scris fără plan și fără efort, distrându-mă eu, înainte de a mă gândi că îi voi distra pe copii. Iar faptul că ei, copiii, mi-au adoptat și girat astfel poeziile l-am considerat un adevărat certificat de copilărie pe care mi l-au acordat și pe care l-am primit cu nesfârșită mândrie. Iar ceea ce se adăuga peste înțelesul copiilor era tot un joc, care devenea și mai incitant trecut pe sub nasul cenzurii. De aceea nu am fost niciodată de acord să fiu elogiată pentru curaj, atunci când a izbucnit scandalul cu parodierea lui Ceaușescu, pentru că din punctul meu de vedere a fost doar plăcerea – puțin iresponsabilă – de a mă juca liberă, fără să fi fost destul de optimistă ca să-mi imaginez că se va mai juca cineva cu mine. Curajul – amintit –  a aparținut cititorilor.

3. Ați spus într-un text confesiv că nu ați decis niciodată momentul în care ați scris o poezie, că uneori ați scris chiar ca în transă, fiind invadată de „o viitură de cuvinte și viziuni” care vă aduceau și un sentiment de fericire. Prin opoziție, proza era o adevărată muncă, pentru că presupunea concentrare, construcție, efort fizic până la urmă, iar aceasta era/este apanajul scriitorului. Cu alte cuvinte, am putea spune că te naști și rămâi poet, în vreme ce scriitor trebuie să devii și să te menții. Aveți un poem în care spuneți cam același lucru, înainte de această confesiune. E vorba de poemul „Locuită de un cîntec”, poem care face parte din volumul Ochiul de greier ( 1981). Aici, cântecul e o metaforă pentru Poezie, care scrieți că vă traversează fără să știți nici când vine, nici când pleacă, și căreia aveți doar meritul de a-i fi „…credincioasă/ La nesfîrșit”.

Mărturisesc că m-am mefiat mereu de poeții care declarau că scriu după o „voce” pe care o aud și că ei sunt doar scribii fericiți ai unui mister care îi depășește. Am cunoscut chiar un romancier care pretindea că și-a scris toate romanele fără pic de efort, pentru că i le „dicta” Cineva. Dar astea sunt răsfățuri! Revenind la poeți, suprarealiștii care au  practicat dicteul automat nu au dat astfel nicio poezie memorabilă. Eu cred că există mai degrabă o anumită stare de poezie/stare de scris, aș numi-o, în care poetul este un receptacol de imagini, de senzații, de sentimente, de viziuni. Posedă, deci, o sensibilitate ieșită din comun față de ceea ce îl înconjoară, față de ceea ce trăiește și ea ne lămurește asupra acestei invazii (impredictibile) de imagini, de sinestezii uneori care se cer așternute pe hârtie. Poate există chiar un anumit tip de limbă, care e cea a poeziei, și la care unii poeți au acces din naștere! Mă gândesc la Nichita Stănescu, cel care ajunsese să vorbească de-a dreptul în versuri. (Nu contează că erau inegale ca valoare). Poate își cultiva această stare de poezie, lucru care ar presupune un anumit efort mental, o concentrare asupra sieși, dar și asupra acelei limbi a poeziei, în care logica comună nu are sens, de exemplu. Dar imaginea poetului care aude o voce de înger/ sau de demon! care îi dictează ce să scrie mi se pare depășită. Trecutul și prezentul nostru, conștientul și subconștientul nostru, ca și capacitățile noastre de a fi atenți la noi înșine și la univers sunt, cred, responsabile de scrierea unei poezii.

Înțeleg ceea ce spuneți, dar lucrurile mi se par ceva mai complicate. Faptul că există autori de versuri (o formulă pe care o folosesc întotdeauna peiorativ) care imită, pentru a-și consolida reputația, mărturisiri ale marilor poeți, nu înseamnă că mărturisirile marilor poeți nu sunt adevărate. Mai ales că sunt aproape unanime. Este vorba de sentimentul (deci ceva profund subiectiv, dar ce nu este subiectiv în artă?) că nu sunt doar ei autorii paginilor lor, că nu sunt singuri, că sunt ajutați. Mărturisirea lor este în fond o formă de modestie. Vi s-ar părea mai corect să se considere genii, supraoamenii? Pentru că este clar că ceea ce rămâne pe pagină în urma condeiului lor este uimitor și îi miră și pe ei înșiși. De fapt pare că este vorba de ceva ce în mod curent se numește inspirație, cuvânt care există în toate limbile și care înseamnă exact ceea ce spuneți că vă trezește neîncrederea: apariția ideii, gândului din afara celui care îl exprimă și căruia el nu i se simte autor.

Am publicat într-o culegere de texte, de diverși autori, marca Humanitas, având ca temă întâmplări stranii, miraculoase, tulburătoare, câteva pagini care se numeau Dovada. M-am hotărât greu să le scriu, fiind vorba de mărturisirea unui fapt pe care îl trăiam în mod repetat de ani fără să am curajul să-l mărturisesc, pentru că mi se părea prea incredibil, pentru ca faptul că eu îl credeam să nu pară aproape indecent. Trecuseră mulți ani de când descoperisem prima oară întâmplător în manuscrisele mele cuvinte cu litere scrise greșit b în loc de p, g în loc de c, n în loc de m. Era vorba întotdeauna de perechi de consoane, surdă-sonoră. Nu se întâmpla întotdeauna și nici măcar foarte des, dar destul de constant pentru a putea trage concluzii de ordin general. Iar concluzia era că singurul organ care putea confunda o consoană sonoră cu una surdă era urechea, ceea ce însemna că greșeala rămasă în manuscris era dovada că – de necrezut ! – cuvântul fusese rostit din afara mea din moment ce trecuse prin ureche.

4. Vi s-a întâmplat ca, recitindu-vă un poem, să înțelegeți, în fine, ceva despre dvs. ce nu ați înțeles înainte, multă vreme iar asta să fie o revelație?

Mi se întâmplă rar să mă citesc și, în general, când sunt obligată de diverse proiecte și programe. De exemplu pandemia a dezvoltat foarte mult recitalurile on-line, la care, acceptând să particip, trebuie să-mi aleg poeziile pe care le voi citi. Și atunci, răsfoind cărțile, citesc pe sărite. Unele poeme le știu, chiar pe dinafară, pentru că le-am recitat de mai multe ori în diferite festivaluri. Dar astea nu mă mai impresionează, deși sunt printre cele mai bune pe care le-am scris, probabil pentru că sunt ca niște obiecte lustruite de prea multa folosire, îmi trec pe lângă ureche răsunând, fără să le mai sesizez înțelesul. În schimb, celelalte, majoritatea, pe care le-am uitat, despre care nu-mi mai amintesc nici când le-am scris, nici ce voiam atunci să exprim prin ele, le citesc cu un fel de curiozitate neliniștită și cu un fel de nesiguranță, ca și cum n-aș fi sigură că pot să înțeleg ce-am vrut să spun. Iar când termin de citit, sentimentul care mă cuprinde este oarecum interogativ, de mirare că eu am gândit și am scris acele rânduri de cuvinte, că mie mi-au trecut prin cap acele idei. Și uneori sunt mândră, alteori intrigată.

Dar mai am de adăugat o situație (o situație care s-a repetat de multe ori în ultimii ani, de când au început să-mi apară cărți în engleză). Ultimele mele cărți de poeme în engleză sunt traduse de un poet american (Paul Scott Derrick) care locuiește în Spania și o profesoară de literatura americană de origine română (Viorica Patea) de la Universitatea din Salamanca. Colaborarea lor – de o mare subtilitate și cu rezultate excelente – presupunea nenumărate consultări și discuții, uneori polemice asupra câte unei soluții, un cuvânt, o parafrază, iar uneori interpretările lor divergente ajungeau sub formă interogativă la mine. Și de cele mai multe ori eu nu știam, cel puțin la început, să răspund. De fiecare dată ceea ce deduceau ei din versurile mele, concluziile pe care le trăgeau dintr-o formă verbală, dintr-o cenzură a versului, dintr-o rimă interioară era mai complicat, mai interesant și poate mai profund decât mă gândisem eu. Sau cel puțin așa mi se părea mie, pentru că lor explicațiile mele, a căror intenție era întotdeauna simplificatoare, li se păreau adesea absconse. Și nu știu dacă – în timp ce ceea ce înțelegeau ei din versurile mele pe mine mă umplea de admirație pentru ei și chiar pentru mine – explicațiile mele nu li se păreau dezamăgitoare. Dar rezultatul era, pe de o parte, versiunea engleză, uimitor de fidelă și de autonomă (existând ca o poezie în sine, nu ca o traducere), iar pe de altă parte convingerea mea că fiecare poezie se naște de fiecare dată la mijlocul drumului dintre poet și cel ce îl citește și există de atâtea ori, și în atâtea feluri câți cititori există.

5. Ultima dvs. carte de poezii, Variațiuni pe o temă dată, este de fapt un mai lung poem metafizic. Este un fel de scrisoare dedicată soțului dvs., Romulus Rusan, și în același timp un poem metafizic despre Viață și Moarte, care nu se opun, ci se întrepătrund, se continuă în moduri pe care noi, oamenii, nu le putem decât bănui și numai în anumite momente. Regăsim în aceste versuri metaforele evanescenței din poezia dvs. anterioară: somn, zăpadă, vis nocturn, frunze moarte, raze de lumină, ape curgătoare. Domină figura celui dispărut, care e invocat ca și cum ar aparține unui alt univers, de unde are privilegiul de a vedea și a auzi, fără însă a putea oferi răspunsuri. Natura devine aproape la fel de importantă ca în primele dvs. volume de versuri, dar nu pentru a fi flamboaiantă, jubilatorie, ci pentru a ne arăta o față ciudată, ambivalentă, în care putem vedea nișe către un Dincolo pe care îl bănuim și în legătură cu care vom avea fiecare, la vremea lui, o experiență particulară. Cum se trece din scrisul personal, al unor notații de jurnal, de scrisoare infinită, să zicem, la textul literar? Pentru că asta vi s-a întâmplat, ați trecut de la niște notații strict intime la literatură? E posibil ca un scriitor să aștearnă pe hârtie și altceva decât literatură, atunci când se așază la masa de scris?

Am scris cândva următoarea frază: „Sunt ca un caier de lână care există numai în măsura în care este tors”. Nu mai știu în care dintre cărțile mele a fost publicată, dar am sentimentul că nu a fost citită cu adevărat. Pentru mine, nu numai că ea – așa simplă cum este – e răspunsul exact la întrebarea dvs. mai subtilă decât pare, dar ea este, într-un fel, chiar definiția mea, pentru că nu fac parte dintre scriitorii a căror operă este rezultatul unor planuri pe care le gândesc ca pe niște faguri, pe care le umplu apoi de-a lungul unei vieți de muncă cu miere. Viața și scrisul meu izvorăsc fiecare din celălalt, ca un fel de ouroboros care se încolăcește și crește din sine însuși. Simt că exist doar în măsura în care rămâne în urmă dovada că m-am transformat în cuvinte, iar ceea ce se află pe hârtie este rezumatul exhaustiv a ceea ce am fost. Așa se explică faptul că am încercat mereu să țin jurnal (îmi cumpăram la sfârșitul lui decembrie un caiet nou pe care îl inauguram în noaptea dintre ani), dar am renunțat mereu pentru că doar din când în când, câte o pagină ajungea să fie literatură, adică să aibă rost, să aibă sens, restul vieții care nu reușea performanțe nu mai merita atenție.

Sigur, o să mă întrebați cum privesc, în acest caz, din această perspectivă, cei zece ani în care aproape nu am scris. Mi-am pus de multe ori această întrebare. Am văzut întotdeauna – atunci, ca și acum – cei 10-12 ani de după ’89, anii Alianței Civice, ca pe un imens sacrificiu, ca pe o ieșire voluntară, conștientă de risc, din propriul meu destin. Pentru că riscul era nu numai cel al timpului și spațiului necunoscut în care ieșeam, ci și acela al atât de probabilei imposibilități de a mă mai întoarce. Primejdia nu era doar în lumea necunoscută spre care înaintam în transă, ci și în nesiguranța că voi mai găsi drumul înapoi. Faptul că l-am găsit a fost cu siguranță cel mai mare noroc pe care l-am primit și cea mai mare victorie a mea asupra mea. Îmi amintesc cum stăteam de dimineața până seara la sediul Alianței într-o aglomerație ca în Gara de Nord unde nu reușeam să fiu nici o clipă singură și seara, când ajungeam în pat, înainte de a adormi, încercam, fără să reușesc, să leg în minte cuvinte și lumea scrisului îmi apărea pierdută la capătul unui tunel unde n-o să mai ajung niciodată, dar și imaginile și problemele zilei care se încheiase îmi apăreau la fel de îndepărtate. Și cădeam în somn ca și cum aș fi căzut între lumi. Acum îmi dau seama că acel mai mult de un deceniu a fost decupat nu numai din scrisul meu, ci și din viața mea, care nu putea să fie ea însăși fără scris, dar era prețul pe care am vrut și am acceptat să-l plătesc ca să nu mă simt vinovată pentru Răul lumii care pe mine, în poezie, nu mă atinge.

Dar întrebarea Dvs. pornise de la Variațiuni pe o temă dată și aș vrea să mă întorc la ea, înlocuind cuvântul „literatură”cu „poezie”, pentru că în acest caz nu este vorba de literatură, ci de poezie, poezia fiind superlativul literaturii (pe o scară a gradelor de comparație a intensității pe care o poate atinge cuvântul). Această carte este specială, în sine și printre cărțile mele, pentru că, atunci când m-am oprit din scris, am închis caietul și l-am pus într-un sertar fără să-mi treacă prin cap gândul publicării. Ea își îndeplinise prin simpla scriere sensul terapeutic, fusese o comunicare atât de reală, încât mă convinsese de inexistența hotarului. Faptul că atunci când am citit-o, peste mai mult de un an, mi-am dat seama că făcusem poezie, cum făcea Monsieur Jourdain proză, fără să știu, cred că este o bună exemplificare a ideii despre identitatea dintre scris și viață.

[Vatra, nr. 7-8/2021, pp. 4-5]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.