Suntem o lume obosită. Totuși, hai să vă spun. La firma privată la care lucrez, femeia de serviciu îl ura pe patron, pe motivul că ăla nu voia să-i mărească salariul. Dar nici ea nu făcea mare lucru. Doar dădea cu mopul sau cu aspiratorul, în funcție de context. Mai întâi, s-a gândit să-i scrie direct prim-ministrului și să-i prezinte situația. După aceea, a aflat dintr-o emisiune la televizor că prim-ministrul e ocupat cu alegerile din interiorul propriului partid și n-are timp de căcaturile ei. Dacă prin asta înțelegem trei copii cu vârste între opt și treisprezece ani cărora trebuie să le dai de mâncare. Alegerile liberalilor vor fi tocmai la toamnă, iar până atunci?… (puncte, puncte). Așa că s-a hotărât să-și asume riscuri.

De-a lungul timpului, observase că patronul are un obicei cam dubios, face pipi în chiuvetă. De fiecare dată când trebuia să curețe la toaletă, găsea chiuveta ba galbenă, ba verde – și mirosind corespunzător. Deși el se străduia să o clătească, de multe ori mai și uita. Cum e și normal, toaleta patronului este separată de a celorlalți, nu poți intra acolo decât dacă ai cheia de la ușă. Numai el o are, însă o dă uneori și femeii de serviciu, din motive lesne de înțeles. De ce o fi așa de secretos, dracu știe. Mă rog, de vreo câteva săptămâni, știe și femeia de serviciu. Omul are o problemă la rinichi sau ceva nu e în regulă cu prostata lui – asta e doar o presupunere, mai sunt și altele. În mod normal, ce motiv te determină să faci pipi în chiuvetă, când alături e vasul veceului, aproape la fel de accesibil? Atâta doar că trebuie să-i ridici capacul, care poate avea microbi. Dacă însă acea disfuncție urologică te presează, alegi varianta B, mai expeditivă. În timp ce te speli pe mâini, rezolvi două probleme. Nu trebuie nimeni condamnat pentru asta. Probabil că și eu sau dumneata, în locul lui, am face același lucru. Eu nu, poate dumneata. Aici apare însă și o situație de gen, acel dumneata nu poate fi chiar oricine. De exemplu, Angela nu ar fi putut fi.

Pe deasupra, o mai chema și Angela, am uitat să menționez. Când a făcut descoperirea despre care vă vorbesc, ura femeii de serviciu s-a transformat în duioșie, apoi într-o imensă bucurie. Era ca și cum ar fi primit cadou de la Moș Crăciun o grenadă. Poate mai sunt și alte comparații, mai izbutite, dar în acest moment nu-mi vin în cap. Nici nu e tocmai potrivit să o numim bucurie, cum naiba să-i zicem? Pentru început, satisfacție. Bănuise tot timpul că omul ăsta ascunde ceva, iar acum bănuiala îi era confirmată. Prima consecință a acestei confirmări a fost că ura ei a devenit oarecum sentimentală, amestecată și cu un pic de milă. De aceea am numit-o duioșie. Pentru că situația e cam așa: ai primit un cadou și nu știi ce ai putea să faci cu el. În cazul nostru, cadoul se prezintă sub forma unui secret. Oamenii de știință au stabilit că orice secret acumulează putere, sub formă de explozibil. Deținătorul lui îl poate face să explodeze în orice moment. Toată chestia e să ai grijă să nu-ți explodeze în față.

Angelei i-a explodat în față, iată cum. A vizitat-o într-o seară, chiar înainte de a adormi, un înger ostil care i-a spus că lumea asta e plină de nedreptăți. Nu era propriu-zis un înger, ci un ziarist care vorbea la televizor despre salariul minim pe economie. Ar lua prea mult spațiu-timp ca să intru în detalii. De ce salariile sunt atât de mici în România? De ce a trebuit ca bărbatu-său să o lase și să plece în Anglia? De ce și-a găsit acolo altă femeie, iar ei nu-i mai trimite niciun ban? Și așa mai departe. Șirul de întrebări se termina cu două care nu aveau nicio legătură cu toate cele dinaintea lor. De ce trebuie să șteargă ea urmele pișatului din chiuvetă al patronului? De ce boul ăla gras și mereu transpirat nu face pipi unde trebuie? Cu altă ocazie, când am povestit altcuiva întâmplarea asta, am lansat ipoteza că toate aceste întrebări și multe altele erau generate de spiritul ei justițiar. Oricât de nenorocit ar fi un om, spiritul justițiar nu-l părăsește niciodată. Dimpotrivă, cu cât e mai nenorocit, cu atât spiritul lui justițiar e mai acut. În rezumat, el se reduce la întrebarea: de ce ăla are bani, iar eu, nu?

Într-o ediție viitoare a acestei relatări voi arăta cum i-a venit Angelei ideea de a cumpăra o cutie de cremă de ghete, culoarea nu contează. Cum a uns cu crema de ghete marginea chiuvetei în care patronul făcea pipi, atunci când era grăbit sau emoționat. Cum, în ziua aceea, patronul era îmbrăcat în niște pantaloni bej și, după ce a ieșit din cabina toaletei s-a întâlnit cu niște clienți din Slovenia – și cum a picat afacerea din cauza prohabului (uns cu cremă de ghete). Pe urmă, cum și de ce a dat-o afară pe femeia de serviciu, deși Codul muncii interzice. Abia ulterior, Angela a început să-i scrie primului ministru celebrele ei scrisori.

Deocamdată mă opresc aici, fiindcă am obosit.

[Vatra, nr. 7-8/2021, p. 6]