Gabriela Adameșteanu – The winner takes it all (II)

Nu doar doctorul Tatarcan dispărea din când în când, ci și Trif, șeful de sală. Când Ceaușescu se afla la Vila din Neptun, era dus să servească la mesele Lui: la doi pași de hotelul nostru, era ca și când ar fi plecat pe lună. 

 Mai ții minte că pe vremea aceea, la București n-aveai cum să intri în zona din Primăverii? Închideau încă din capătul Aviatorilor, înainte de Piața Charles de Gaulle de azi. Ei, fix la fel era și cu Vila de la Neptun.

Normal că am fi fost curioși s-o vedem. Dar, de la mare distanță, de pe trotuarul celălalt, pe unde ne era permis să trecem, arătând, când eram întrebați, hârtia cu cazarea în Olimp, nu zăream  decât copacii  cu coroane stufoase din spatele gardului  păzit, în plin soare, de uniforme nemișcate.

„Ăștia pe care îi vedeți voi  sunt  niște milițieni mai spălați! Baza însă e în ăia de la Direcția 5, care-l păzesc peste tot unde merge. Sunt vârâți pe unde n-ai crede, și la cea mai mică alertă, odată sar din pământ!”  

Asta ne șoptise doctorul Tatarcan, într-o seară, când era mai băut ca de obicei. Am presupus că le știa de la Trif, era foarte familiar cu el, dar Andu mi-a mormăit că șeful de sală are gura cusută, explicația ar fi alta.

„Ce vrei să spui ?” l-am întrebat, dar  nu mi-a  răspuns.

Se cam temea să vorbească lângă telefonul alb din antreu. O să-l întreb mâine, pe plajă, m-am gândit, dar  a doua zi îmi ieșise din cap. 

„Când bâzâie elicopterul peste plajă, Trif e demult ajuns acolo, studiază meniul, lista invitaților, locul fiecăruia – meseria lui! Ajunge devreme, să aibă ăia vreme să-l ferchezuiască, să-l dezinfecteze, doar știți cât de ipohondru este El!” ne-a mai servit doctorul Tatarcan o pastilă.

Îi plăcea să ne strecoare secrete de genul ăsta și noi să stăm gură căscată la el.

„De unde să știm, Dorine?!” a făcut Andu pe prostul, deși despre asta vorbea tot orașul.

Însă, Tatarcan nu l-a băgat în seamă, în ultima vreme îl tot lua de sus. Și Andu al meu înghițea. Câteodată îl mai pizduia, dar numai între noi, în cameră. Vorbea în proverbe, că s-a suit scroafa-n copac, și prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul, dar și atunci se ferea de telefon, de parcă fostul nostru coleg ar fi stat cu urechea lipită de el. 

„Cu ultimul elicopter, vin florile de pus pe mese, le aduc direct de la Codlea, Ea le dorește cât mai proaspete”, a continua doctorul Tatarcan, spre exasperarea nevestei.

Când spunea Ea, sau El, avea o schiță de zâmbet complice în colțul gurii.

„Vă dați seama ce încredere se are în Ghiță al nostru?!” și-a  încheiat povestea despre lumea secretă în care doar șeful nostru de sală pătrunsese.

Poate că într-adevăr nutrea față de el o invidie amestecată cu admirație, așa cum susținea Andu .

*

Ce-i drept, începusem, și noi, în ultima vreme, să-l privim cu alți ochi pe Gigi Trif.

Mai ales Andu care, până atunci, i se adresase  cu o politețe exagerată, luându-l, de fapt, peste picior. Făcea asta mai ales cu persoanele cărora le acordam eu atenție, sau doar i se părea lui că le acord. Era convins că ceilalți nu-și dădeau seama de ironiile lui, dar cred că de multe ori se înșela, considerându-i mai proști decât el.

La fel, dealtfel, făcea și cu mine:

„Ce gagică trăznet mi-am luat de nevastă! Petrecem în trei, cu chelnerul ei personal, o vacanță de vis! Eu, bineînțeles, pe post  de pește, ceea ce am descoperit că nu-i deloc rău!”

Tot felul de glume nesărate de genul ăsta, ca și când n-ar fi fost ideea lui să acceptăm invitația lui Trif. Poate să-l fi deranjat că-i spusesem de vreo câteva ori:

„Avem, în fine, și noi, anul acesta, o vacanță cum mi-am visat mereu”!

Dar ce să fac, dacă așa a fost?!

După ce aflasem că Trif servește la Vila din Neptun, Andu a început, încet-încet, să-i găsească și calități:

„… îți dai seama, Pisi, că trebuie să îngroape în el tot ce aude acolo? Să-și țină gura, mai ceva ca un diplomat! Pentru că orice greșală o plătește  cu capul! Nu doar capul lui e-n joc, ci și al nevestei! Ba chiar și al nenorocitului ăla de copil pe care tu te strofoci să-l mai ții în viață, câteva luni, un an!”

„Cum se face că ți-ai schimbat părerea despre el ?!” îi râdeam în nas.

„M-ai auzit tu pe mine vreodată să zic ceva rău despre el ?” se apăra, mai ales dacă ne aflam în cameră, lângă telefon.

Să recunosc, însă, că și eu mi-o schimbasem, deși n-aș fi fost în stare să spun dacă în bine sau în rău. Gigi Trif nici frumos, nici urât, nici slab, nici gras, cu o față de-l puteai confunda cu oricine, părând inteligent doar fiindcă fruntea i se mărise de la părul cu fir subțire, rărit în creștet, nu era doar un simplu ospătar șef, la curent cu mesele unde trebuie pus vasul cu flori și microfoane – dacă ar fi să iau de bună spaimele lui Andu. Multe trebuie să fi văzut ochii lui, multe trebuie să-i  fi trecut pe lângă urechi, dar nu scoteai de la el nimic: era mormânt.

Așa ni l-a descris și doctorul Tatarcan. E drept că n-a vorbit mereu la fel despre el.

*

Oameni eram și noi și, după discuțiile astea, devenisem curioși de cum o fi arătând misterioasa Vilă: ce mobilă o fi înăuntru, ce nisip și ce amenajări sunt pe plaja privată, ce vegetație exotică o fi adus arhitectul peisagist în grădină, și tot așa.

Însă ultimul nostru gând ar fi fost să-i aruncăm vreo întrebare lui Trif.  Mai ales că Andu m-a sfătuit să mă abțin de la comentarii pe tema asta față de doctorul Tatarcan.

„Mai mult ca sigur lansează provocări, și tu ai căzut deja în cursă de mai multe ori, făcând pe deșteapta!” mi-a mârâit pe plajă.

Dar, uite, a trecut atâta timp de-atunci, și sunt tot mai convinsă că nu făcea asta cu noi. Cred că nu-l interesam decât ca să aibă cu cine să mai schimbe o vorbă și la cine să se dea mare. Il avait d’autres chats a fouetter, cum spunea bunica mea, Dumnezeu s-o ierte, era franțuzoaică și spre bătrânețe vorbea româna tot mai prost, spunea un cuvânt, două, și o da pe limba ei. Dacă doctorul Tatarcan venea vară de vară la Hotelul Olimp cu niște obligații speciale, așa cum îmi strecurase Andu pe plajă, alea nu ne priveau pe noi. Noi doar căzusem ca musca în lapte în zona lui de interes.

*

Iar la Vilă ne uitam mai mult din goana minicarului, pe care îl luam ca să-i mai distrăm pe copii. Pe urmă veneam înapoi pe jos, pe lângă hotelul Doina: uneori intram și în piața de artizanat de lângă el, cu fețe de masă și ii brodate, bune de făcut cadouri la străini. Dar despre ce străini putea fi vorba, când noi fugeam de ei ca de ciumă?!

Doctorul Tatarcan ne tot lăuda baza de tratament din hotelul Doina, frecventată de ștabii cazați în vilele din zona interzisă care-și mai dregeau acolo spinările și încheieturile înțepenite la mesele grele și la ședințele interminabile, ha-ha !

„Dar maseuzele și asistentele nu-s neapărat încântate de clienți d-ăștia mofturoși, de la care poți avea numai necazuri, pentru că în rest se tem să dea bacșiș! Ori sunt chiar zgârciobi. Vin la tratament și p-aci ți-e drumul, unde să-i mai găsești când ai nevoie de-o pilă ca lumea?! Nemții, franțujii, cu valuta în dinți, ăștia-s adevărații clienți, autocarele descarcă grămezi când se deschide sezonul! De unde știu, doctore? Păi fiindcă am fost solicitat să dau consultații și acolo! Firește c-am mers pe tariful meu obișnuit, de ce nu? Până și chelnerii mai împușcă ceva mărunțiș, cinci franci, o marcă, darmite doctorul de la Urgențe,  ha-ha!”                                            

Tatarcan se oferise să ne vâre și pe noi la niște proceduri la Doina, dar l-am refuzat, râzând. Coloana noastră era încă intactă, sau așa ne închipuiam, vertebrele neteșite, încheieturile încă flexibile, șoldurile întregi. Și, oricum, nu ne-am fi stricat vacanța asta de vis cu tratamente pentru boșorogi despre care și eu credeam pe atunci, la fel ca și Andu, că sunt apă de ploaie!

Între timp am devenit mai puțin radicală.

*

Alte drumuri mai depărtate n-am făcut în acel sejur. Mașina nu ne venise încă, ajunsesem la mare cu trenul până în halta Neptun, ca toată lumea. A fost un dezastru să coborâm cu bagaje și copii, de pe scara înaltă pe pământul bătătorit, care prelungea peronul, nu știu dacă ți-l amintești. Dacă tu coborai în Mangalia, pentru 2 Mai, sigur, era altceva, civilizat, scăpai și de înghesuială, de la Constanța, trenul se tot golește… 

Și cum îți spun, fără indiscrețiile fostului nostru coleg de an, habar n-am fi avut că Gigi Trif  servea la masa cui servea. Față de noi, n-a făcut nici cea mai mică aluzie.

Însă într-o zi, a trebuit să ne dea dovada importanței lui. Ne-am trezit cu el după micul dejun că ne dă târcoale, tocmai când ne pregăteam să coborâm, întârziați, ca de obicei, la plajă. Probabil pândise momentul când nu mai era nimeni prin preajmă, ca să ne roage să nu ne supărăm, că diseară o să luăm masa în restaurant, fiindcă pe terasă, cineva important, da, cineva foarte, foarte important urmează să servească masa. Rugămintea lui este să nu dăm vreun semn că l-am recunoaște! Suntem singurii care am putea-o face, restul comesenilor sunt străini, habar n-au de ce-i pe la noi. Să nu ne supărăm de schimbatul mesei, și să nu privim spre acea persoană, să ne purtăm ca de obicei. Normal.

Normal c-așa o să facem. Să n-aibă șeful de sală nici o grijă, vom fi discreți, l-am asigurat.

Atât de discreți am fost încât nu l-am întrebat nici cine va fi persoana foarte importantă.

Ei, și cine crezi că era? Nicu! Da, chiar Nicu! Nicu Ceaușescu!

*

Firește că ne-am mai uitat, pe geam, spre masa lui, dar mai cu fereală. Dacă nu ne-ar fi spus Trif dinainte, nici nu l-am fi observat, mai ales eu care nu-l prea știam la față. N-aveam treabă cu ziarele, la televizor mă mai uitam la Colombo, la Om bogat, om sărac sau la Dallas, dar și la astea pe sărite, nu urmăream toate episoadele.

Andu susține că el l-a recunoscut în grupul de patru persoane, trei bărbați și o femeie, toți cam de aceeași vârstă. Or fi fost și body guarzi printre ei, dracu-știe.                      

Auzisem că e mare chefliu și petrecăreț, și tot felul de povești cu băutură și cu femei, dar atunci nu s-a petrecut ceva ieșit din comun, cât am stat noi. Am plecat înaintea lor, n-am mai rămas, după desert, ca deobicei, la taifas, cu paharul de Murfatlar, mai ales că, întâmplător sau nu, lipsea și doctorul Tatarcan.

Ne-am făcut plimbarea obișnuită, pe faleză, până la paznicii Vilei și ne-am întors repede la hotel, să fim și noi, a doua zi devreme pe plajă, ca toată lumea. Când ne-am văzut scăpați de copii, care au adormit repede, ne-am desfăcut Murfatlarul și ne-am vârât repede în cearșafuri, cu paharele alături.

*

Parcă niciodată n-a fost Andu al meu așa de tandru ca în sejurul ăla, venea în pat încărcat de fantasme și dornic să încercăm și altfel. Prin fereastra deschisă, de pe terasele din jur răzbătea mereu I was in your arms/ thinking I belonged there/ I figured it made sense/ building me a fence/ building me a home/ thinking  I’d be strong there, o recunoști, nu? ABBA! O ascultam de dimineața până seara, vezi c-o mai știu și acum, dar atunci, mai ales spre sfârșitul sejurului, mi se acrise de premiul lor la Eurovision. Ei, da, am făcut mult dragoste în nopțile alea, amândoi aveam chef, poate marea, care turează hormonii, poate fiindcă, oriunde priveai, era plin de fufe despuiate, care de care mai tinere, dar și tipi arătoși, și eu arătând încă bine, să-ți arăt într-o zi diapozitivele de atunci.

Mai era ceva grozav, începusem să iau anticoncepționale, mi le vânduse, pe șest, Adela Tatarcan care le avea desigur de la bărba-său, și ăsta de la turistele străine. Andu fusese reticent, poate și din cauza  prețului pipărat, hai, Pisi, doar știi că astea se dau personalizat, ne descurcăm și cu prezervative. Știi ce? i-am spus, nici ție nu-ți place cu prezervativele noastre, de mine ce să mai spun? Plus că și pentru astea te dai peste cap. Pilulele sunt pe riscul meu și mi-l iau!

Mi-am făcut o rezervă pentru jumătate de an și-am vorbit cu Adela Tatarcan să ne mai vedem la București și cu copiii, deși nu prea se lipiseră între ei.

Mi-amintesc că m-am gândit atunci uite că viața poate să arate și așa, să-ți cauți plăcerea, fără grija venitului în spital, la prima oră, pentru raport și să stai în tensiune până a doua zi, când ieși din gardă. Cum ți-am spus, făceam gărzi peste gărzi, chiar și când erau zilele libere. Și atunci, tot pe noi pica, fiindcă eram cei mai tineri! De-asta, de sărbători, eram din ce în ce mai rar împreună, și, cu excepția acestei vacanțe de vis, Andu era tot mai puțin jucăuș în pat.

 But I was a fool /playing by the rule! Târziu a început să-mi treacă prin cap că în nopțile lui de gardă, când mă suna rar, testase, el știe cu cine, noutățile pe care le-a practicat cu mine în vacanța de vis din hotelul Olimp. Fusese atât de disponibil și inventiv fiindcă făcuse o pauză de la doctorița, „nevastă la spital”, care pe atunci încă îi mai respecta consemnul să nu-l sune acasă.

[Vatra, nr. 7-8/2021, pp. 2-3]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.