Argument

Numărul estival al „Vetrei” vă propune, dragi  cititori, un dosar tematic, pe cât de ludic în aparență, pe atât de serios, în esență: „Starea literaturii pentru copii”. Ceva s-a schimbat semnificativ în ultimii 10 ani pe segmentul cărții dedicate celor mai inocenți cititori, s-au înmulțit scriitorii autohtoni care s-au dedicat exclusiv literaturii pentru copii și tineri, iar destui dintre scriitorii deja consacrați ca autori pentru cei mari, și-au încercat mâna și au mai evadat din când în când, în spațiul exotic al cărții pentru copii. De fapt, startul l-au dar tot ei, scriitorii pentru oameni mari, dacă e să luăm ca punct de reper deja celebra  „Enciclopedie a Zmeilor”, semnată de Mircea Cărtărescu, apărută la Editura Humanitas în 2002, reeditată în 2007 și, mai recent, în 2017, în condiții grafice excelente, cu ilustrații realizate de Tudor Banuș. Dar pentru anul respectiv, apariția unei cărți pentru copii pare mai degrabă un accident sau, în cel mai bun caz, o excepție, la care un cuvânt hotărâtor l-a avut notorietatea autorului, nicidecum vreo intenție de politică editorială consecventă.       

Reticența și prudența editurilor s-au menținut încă preț de vreun deceniu după ce „zmeii” cărtărescieni au spart gheața editorială, mulți scriitori văzându-și manuscrisele refuzate de edituri și fiind nevoiți să le pună la păstrare în sertare până prin 2010, când editurile s-au repliat, încât în prezent asistăm la un adevărat boom editorial.  Cartea pentru copii presupune costuri suplimentare, condiții grafice specifice, colaborarea cu ilustratori pricepuți, iar un român cheltuieşte, în medie, 3 euro pe an pentru achiziția de carte – sumă ridicol de mică, care descurajează orice editură să publice carte pentru copii și să mai spere că poate realiza și un minim profit. Și totuși, se pare că cei 3 euro merg spre cumpărarea de cărți pentru preșcolari și școlarii mici, căci, spun ultimele statistici, ei sunt cei mai mari consumatori de carte din țară. E, cu siguranță, și meritul învățătorilor, care urmăresc mult mai atent piața cărții și ritmicitatea lecturilor elevilor pe care-i formează, iar părinții, chiar dacă nu sunt ei înșiși cititori pasionați și cumpără carte din snobism, sunt mult mai sensibili la sugestiile educatorilor decât în anii următori, gimnaziali și liceali. Concluzia tinde să fie una optimistă, întrucât s-a înțeles un lucru esențial: odată piatra de temelie pusă temeinic în anii copilăriei timpurii, 3-11 ani, șansele ca acești copii să devină cititori pasionați á la longue și să creeze o adevărată cultură a cărții, cresc vertiginos. Să sperăm că asistăm la un proces în derulare, ale cărui efecte benefice nu vor întârzia să apară peste câțiva ani, la următoarele teste PISA, căci rezultatele ultimelor ne plasează tot în coada clasamentului, cu un  uriaș procent de analfabeți funcțional.                  

Editura care a făcut pionierat și și-a asumat curajos riscul de a publica, pe lângă traduceri valoroase, autori români contemporani, este, fără niciun dubiu, Editura Arthur. Coordonatoarea principalelor colecții, vizionara, regretata editoare Laura Albulescu, a deschis drumuri noi pentru literatura pentru copii, literatura young adult sau banda desenată, iar oferta de carte a editurii, destinată acestui public, a crescut exponențial și s-a diversificat pe grupe de vârstă, serii de autori, specii ale literaturii pentru copii, ordonate riguros, pe colecții (din care trebuie neapărat amintite „Cărțile de aur ale copilăriei”, „Arthur Retro”, „Orange Fantasy” sau „Red Adventure”). În jurul proiectelor editurii, de popularizare a cărții, promovare a lecturii, prin apariții inedite, concursuri de creație adresate copiilor, revista editurii, „Ordinul povestitorilor”, dedicată micilor cititori și creatori, „Trofeul Arthur”, care premiază talentele literare în devenire, ateliere de scriere creativă, întâlniri cu autorii, s-au solidarizat numeroși scriitori autohtoni, veniți dinspre literatura pentru cei mari sau cuceriți temporar de literatura pentru copii ori dedicați ei exclusiv. Iată o listă minimală, suficientă însă pentru a proba dinamica extraordinară a acestui gen în ultima decadă: Florin Bican, Ioana Nicolaie, Adina Popescu, Ileana și Maria Surducan, Dan Coman, Matei Vișniec, Horia Corcheș, Lavinia Braniște, Adina Rosetti ș.a. Dacă Florin Bican, un veteran al genului, a început să fie descoperit relativ târziu, alții, mai tineri, au început să scrie literatură pentru copii în vidul editorial din jurul anului 2010, constrânși de dorința de a oferi și altceva propriilor copii.  Odată aruncată piatra în apă, undele ei s-au propagat destul de repede și celelalte edituri mari și-au lansat colecții dedicate publicului tânăr: Humanitas Junior, Polirom Junior, Corint Junior, Nemi a Editurii Nemira, Univers Enciclopedic Junior, Booklet Junior – o editură specializată pe manuale și auxiliare școlare, care de curând a deschis și o colecție pentru tineri cititori, iar, mai nou, Editura Frontiera, foarte promițătoare, specializată exclusiv pe carte pentru copii, care, ca o noutate față de restul, propune cupluri de autori-ilustratori.       

Fenomenul, deși dezbătut pe rețelele sociale, pe bloguri și vlog-uri create de părinți, educatori sau cititori împătimiți, nu a prea captat atenția criticii oficiale și oficioase, iar ultima Istorie a literaturii române contemporane, semnată de Mihai Iovănel, care se vrea cea mai democratică și dezinhibată din câte au apărut la noi, mai ales că a rupt corsetul principiului exclusiv estetic în judecarea unei opere, nu scapă de prejudecata minoratului literaturii pentru copii, căreia abia dacă îi alocă o pagină, deși, comparativ cu restul „paraliteraturilor” (SF,  polițistă, love-story etc.), a cunoscut un reviriment cantitativ și calitativ net superior. Poate o va face într-o ediție viitoare. Până atunci, rămâne valabilă constatarea lui Paul Cernat, din ancheta pe care am propus-o colaboratorilor:  În loc de a clama „minoratul” literaturii pentru copii, ar trebui să ne îngrijoreze minoratul metadiscursurilor dedicate ei. Efectele sunt devastatoare, pentru că în lipsa discursului critic legitimator, literatura pentru copii continuă să plutească în derivă și derizoriu, cel mai clar simptom al acestei „afecțiuni” culturale fiind chiar absența unor premii naționale acordate scriitorilor care s-au dedicat acestui segment. Cu toată fervoarea de care au dat dovadă scriitorii autohtoni, USR a ignorat total fenomenul și, oricât de revoltător ar părea, la Gala din iunie a acestui an nici măcar nu s-a acordat Premiul Cartea pentru copii și tineret.  

Pornind de la aceste constatări, dosarul tematic al numărului 7-8/2021 s-a structurat oarecum firesc: interviul generos pe care mi l-a acordat Ioana Nicolaie, cu accent pe locul ocupat de literatura pentru copii în ansamblul creației sale, e urmat de o anchetă, la care au răspuns 39 de invitați, un reper important pentru oricine va dori să-și aducă la zi lista recomandărilor în materie de literatură pentru copii, atât traduceri, cât și creații autohtone.  A doua parte cuprinde o microantologie de texte inedite sau recentissime, semnate de scriitori români contemporani, iar cea de-a treia – un dosar de receptare critică – o dovadă, încă timidă, că dezvoltarea segmentului critic dedicat literaturii pentru copii e nu doar un exercițiu ocazional, ci ar trebui să devină un proiect absolut necesar, care să atragă tineri cercetători și să ducă la crearea unor catedre, în cadrul facultăților filologice de la noi, dedicate acestui gen, pe nedrept ignorat de mainstream-ul criticii autohtone, dar care și-a câștigat locul de drept în lumea universitară occidentală, beneficiind de o fundamentare teoretică și de un instrumentar specific.          

Cei 39 de respondenți care, cu maximă diligență, au dat curs invitației, provin din zone profesionale diverse, dar conexe, cu toții având în comun pasiunea pentru carte și formarea viitorilor lectori. Nu le-am menționat profesiile, nici domeniile de activitate în cursul anchetei, în care am optat pentru criteriul alfabetic, dar o voi face acum, grupându-i pe categorii profesionale. Așadar, le mulțumesc pentru implicarea în realizarea acestei relevante anchete a „Vetrei”: scriitorilor (Ioana Nicolaie, Florin Bican, Cristina Andone, Alec Blenche, Lavinia Braniște, Dan Coman, Teodora Coman, Horia Corcheș, Anastasia Gavrilovici, Diana Geacăr, Hristina Doroftei, Alex Moldovan, Veronica D. Niculeacu, Adina Popescu, Alina Purcaru, Victoria Pătrașcu, Adina Rosetti, Radu Țuculescu, Carmen Tiderle, Radu Vancu), ilustratorilor (Sidonia Călin, Dan Ungureanu), coordonatorilor de colecții pentru copii (Florentina Hojbotă – Editura Arthur, Iustina Croitoru – Humanitas Junior, Maria Tănăsescu – Nemi, din cadrul Editurii Nemira), criticilor (Paul Cernat, Ioana Cistelecan, Cătălin Sturza), coordonatorilor de proiecte destinate promovării lecturii (Bianca Mereuță –  coord. Ce le citim copiilor, Ed. Signatura; Nona Raporan – editor-coord. Bookhub.ro), învățătorilor (Flavia Adam – o învățătoare dublată de o scriitoare, sau invers, Emanuela Patrichi – o învățătoare dublată de o maestră a utilizării platformelor sociale și educaționale, coord. paginii de FB „Ema la școală”, Veres Annamaria – o excelentă cunoscătoare a literaturii pentru copii în limba maghiară) și, evident, profesorilor de limba și literatura română, nivel gimnazial și liceal (Tatiana Cauni – Liceul Teoretic „Emil Racoviță”, Baia Mare, profesor Merito; Melinda Crăciun – Colegiul Agricol „Traian Săvulescu”, Tg. Mureș; Raluca Marian – Colegiul Național „Al. Papiu Ilarian”, Tg. Mureș; Romana Pantea – Liceul Vocațional de Artă, Tg. Mureș; Bogdan Rațiu – Liceul Teoretic „Bolyai Farkas”, Tg. Mureș, profesor Merito).

                        Cristina TIMAR

***

vatra-dialog

cu

Ioana NICOLAIE

Niciodată n-aș putea să scriu pentru cei mici cu mai puțină implicare decât pentru oameni mari

sau

Între o chiuvetă și o duzină de cărți, prima iese mereu câștigătoare

— Stimată doamnă Ioana Nicolaie, ați scris literatură pentru „cei mari”, de la poezie, la romane de cursă lungă, foarte bine primite de critică și cititori, și ați devenit una din vocile feminine cele mai reprezentative ale generației dvs. La un moment dat, ați virat hotărât și spre literatura pentru copii, iar în prezent portofoliul dvs. literar cuprinde nu mai puțin de șase titluri adresate celor mai mici cititori:„Aventurile lui Arik”,„Arik și mercenarii”, „Ferbonia”, „Vertijia”, „Călătoria lui Medilo” și „Spionul Kme”. Cum a început această „aventură” literară? Dintr-o necesitate interioară sau exterioară, conjuncturală?

— Cândva mi-am asemănat scrisul cu un dulap plin de sertare, unele deschise, altele, cele mai multe, cu lacăte ruginite și din ce în ce mai greu de atins. Ei bine, pe cele pe care am reușit să le cercetez nu le-aș fi crezut atât de variate. Acum două decenii când am intrat în literatură sigur n-aș fi bănuit că pline de culoare, de optimism, de stare de bine, vor fi „sertarele” din care am scos cărțile pentru copii. În fișa mea de scriitoare – căci am știut întotdeauna că scriitoare sunt și că trebuie să fac orice ca să-mi aduc volumele la lumină –, nu aveam de gând să mă opresc la literatura pentru cei mici. Numai că s-a întâmplat ca eu însămi să am un copil și să-mi doresc cea mai frumoasă literatură pentru el. Am descoperit repede că ea nu prea exista în acel 2003 când nu se publicau aproape deloc cărți originale pentru cei mici, nici măcar basmele românești nu apăreau. Editorii nu aveau încredere în această nișă. Preferau să publice zeci de traduceri proaste și nici un volum semnat de un autor român. Am scris „Aventurile lui Arik” neștiind dacă va fi publicat vreodată. Am fost bucuroasă că feeria mea rimată și ritmată, cu niște eroi care trebuie să rezolve răul din Ținutul Mititel, a apărut într-un format generos, cu un puzzle atașat, la Editura Corint. Următorul volum însă, „Arik și mercenarii”, a prins criza financiară și nu l-a mai vrut nimeni câțiva ani. Am stat mult cu el în sertar, după ce-am bătut la ușa mai multor edituri, am început să mă obișnuiesc cu gândul că va rămâne veșnic într-un fișier de computer – deși avea deja o ilustrație tare frumoasă făcută de Walter Riess. Apoi a apărut Editura Arthur și Arik a fost una dintre primele cărți românești publicate acolo. Volumul era de-acum pentru alți micuți de până-n șapte ani, fiindcă băiatul meu între timp crescuse. Or eu scrisesem cartea tocmai pentru el, pe drumurile lungi imaginam deseori în mașină ghicitori și era păcat ca ele să nu ajungă într-o carte. Am mai vrut, de asemenea, să-i salvez jucăriile pierdute, să le dau un rost diferit și o poveste. Asta i-a bucurat mai apoi pe numeroșii copii care-au citit Arik, căci, de-a lungul timpului, fiecare pierduse câte ceva drag, fie o mașinuță, fie un soldățel sau o figurină de lego etc. „Ferbonia”, un roman amplu pentru copii de gimnaziu, o narațiune cu sertare, în care mi-a plăcut să fac o ramă cu mister, polițistă, într-o lume alternativă care nu se știe ce este, deși treptat se prefigurează ca un fel de altă planetă, a venit mai târziu. Totul e diferit acolo, iar ferbonenii sunt niște campioni ai imaginației. M-am bucurat să-i cunosc pe Luvia și Fil, doi „instalatori” de numai zece ani, să le scot la lumină poveștile și să le dau o soartă eroică. În „Vertijia” i-am dus pe altă „felie”, o planetă diferită, de suprafață, unde trăiesc arboceni, iar asta numai pentru că n-am vrut să-i las pierduți, m-am simțit responsabilă pentru ei, mi s-a părut că-i mai bine să le arăt drumul către casă. Dacă cei doi instalatori formidabili ajung sau nu îndărăt, dacă-și înțeleg mai bine rostul într-un spațiu mai vast decât îndrăzniseră ei să-și imagineze vreodată, rămâne să aflecititorii. Volumele acestea le-am scris pentru mine, pentru nevoia mea de-a fabula, pentru echilibru. Am descoperit la un moment dat că, după ce scriu o carte de versuri sau un roman foarte solicitant emoțional, prefer să mă duc în cărțile pentru copii. Căci acolo e cu libertate, cu strălucire, cu imaginație în avalanșă. În cazul meu e și cu literatură, niciodată n-aș putea să scriu pentru cei mici cu mai puțină implicare decât pentru oameni mari. E și joacă culturală, și detectivistică – mai ales în „Spionul Kme” –, și intertextualitate, și personaje care vorbesc, de pildă, numai în rime. Sau, la un moment dat, apare o luptătoare care, de fapt, închipuie fel de fel de proze absurde. În fiecare volum pentru cei mici merg pe mai multe sfori deodată. Cea principală e numai a copiilor; dar sunt și cele secundare în care le fac cu ochiul cititorilor avizați. Că aceștia nu prea sunt – nu avem, cum ziceam, deloc cronicari literari care să normeze cât de cât producția de literatură pentru cei mici –, că, la noi, cărțile pentru copii sunt percepute ca fiind inferioare celor pentru oameni mari e o altă poveste.

— Intenționați să mai scrieți literatură pentru copii sau vă veți dedica exclusiv operelor „serioase”?

— Următoarea mea carte, „Salvarea lui Onux”, e una pentru copii mici. După „Călătoria lui Medilo” ar fi a doua carte a mea cu multă ilustrație, în care textul propriu-zis crește pe o idee (mi-am promis să nu scriu mai mult de cinci astfel de cărți). Totul se petrece pe o altă planetă unde pictura e la mare cinste. Sidonia Călin, care o ilustrează superb, tocmai mi-a arătat grupul de savanți care se ocupă de transmiterea sunetelor într-un timp record. Sunt grozav de expresivi, sigur îi vor cuceri pe copiii care le vor citi povestea. Apoi, în caietele mele sunt foarte multe povestiri pentru cei mici – absurde, stranii, imaginative, trăsnite etc. De peste un deceniu țin niște cursuri speciale de literatură română pentru copii și interacționez mereu cu micuți până-n nouă ani. Sunt incredibili, au încă multă libertate, sunt extraordinari de creativi și abia așteaptă să pătrundă cum trebuie în cine știe ce poveste. Avantajul meu? Știu cam tot ce se publică pentru ei, cumpăr cărțile, le citesc, pe unele le folosesc la curs. Iar copiii sunt neiertători când vine vorba de greșeli, fie că sunt de construcție (răul chiar nu poate câștiga), fie că autorii nu sunt destul de originali sau de expresivi. Mai fac și cursuri de scriere creativă, am deja un antrenament lung și foarte mult material, căci eu însămi mi le structurez de fiecare dată. Pe copii îi învăț nu doar mecanisme ale insolitării, ci și teorie literară complexă, pe care ei o și aplică dezinvolt. Așa ajung să câștige, de pildă, Locuiește în poveste, concursul propus de Arthur, care e fantastic, căci îi ajută pe elevii creativi din țară nu doar să-și vadă textele publicate în niște antologii superbe, ci și să lucreze cu scriitori profesioniști. Copiii mei cresc, învață să nu se surpe înăuntru în clasa a V-a – cum li se întâmplă celor mai mulți copii –, să nu se supună, să nu fie dresați complet (deși asta e greu, căci numai dresați iau note mari la examene (ce tragedie a educației noastre!) și, când ajung la liceu, intră-n rândul Liternauților, grupul meu de scriere creativă pentru cei mari. Acum, câțiva dintre ei, care sunt studenți sau dau Bacalaureatul, au deja viitoarele volume de debut aproape terminate. Sunt tare mândră de Elisa Merca, Gabriel Cărtărescu și Catinca Nistor care au publicat deja grupaje poetice remarcabile pe O mie de semne. Și nu v-am zis nimic despre Robert Ersten… Sigur ați auzit despre el. A reușit să devină în numai doi ani mai cunoscut decât mine. Ceea ce mă întristează pe de-o parte, căci în mod inexplicabil autorii traduși sunt considerați mai buni decât ai noștri. Dar mă și bucură, fiindcă niște cărți grozave, „Cum am supraviețuit clasei a VIII-a” și „Cum să spui te iubesc”, ajung la cât mai mulți copii de gimnaziu sau de liceu. Sunt alerte, amuzante, cu multe răsturnări de situație, cu emoții, cu dragoste, cu tensiune. Eu le-am citit de cel puțin cinci ori pe fiecare.

— Sidonia Călin v-a ilustrat majoritatea cărților iar desenele ei dau cu siguranță o identitate specială cărților semnate de dvs. Cât de importantă e relația dintre autor-ilustrator în crearea unei cărți adresate copiilor?

— Cu Sidonia Călin am făcut două cărți („Călătoria lui Medilo” și „Spionul Kme”) și urmează a treia. Cred că imaginarul meu o provoacă, pasiunea mea pentru steampunk, pentru mecanisme, pentru science-fiction e îmblânzită de culorile ei fantastice, de preocuparea pentru detaliu, de grija pentru frumusețe în sensul cel mai general. Îmi place migala ei, felul în care lucrează fiecare milimetru dintr-o lucrare – un guler, de pildă, poate însemna și câte-o zi de muncă. Pe Medilo, cât și pe Kme, îi am în tablouri mari, în sufragerie, sunt atât de frumos pictați încât n-am putut să-i așez în altă parte. Foarte bine am lucrat și cu Anca Smărăndache, ferbonenii și arbocenii îi datorează mult pe partea vizuală. Poate voi mai scrie cândva un volum cu eroii aceștia pe care m-aș bucura să-l ilustreze tot ea. Cât despre Arik, ambele cărți sunt ilustrate de Walter Riess, într-un fel atașant pentru orice copil care știe să vadă toate ascunzișurile de pe o pagină

— Cu toate că în urmă cu 10-15 ani ne confruntam aproape cu un vid editorial în materie de literatură pentru copii scrisă de autori autohtoni, în prezent avem de-a face aproape cu o inflație. În acest context, se pune mai degrabă problema discernerii cărților valoroase de cele scrise de veleitari, care își închipuie că un text minimal și simplist asezonat cu niște imagini e rețeta succesului. Care sunt, în opinia dvs., criteriile după care un părinte, de pildă, ar trebui să aleagă o carte pentru copilul său?

— Mă tem că-n acest moment un părinte care intră în librărie nu prea poate alege adecvat, căci fiecare volum de-acolo e făcut să atragă atenția, are coperte în culori agresive, e cartonat, e, deseori, și fără bun-gust, dar asta nu contează, căci stridența e de-atâtea ori câștigătoare. E frecventă situația în care copilul e trimis să-și ia ce vrea el de pe raft. Or, un copil mic chiar n-are alt reper decât ilustrația și alege pur și simplu greșit. Ar fi bine ca librarul să-l poată sfătui, dar asta, desigur, nu se întâmplă. Ar fi grozav ca o parte din profesori să nu mai dea odioșenii la lecturi suplimentare și să nu mai cumpere la premii cele mai ieftine și mai irelevante cărți. Cum anume să se orienteze? Intrând pe site-ul a trei, patru edituri – Arthur, Humanitas Junior, Polirom Junior, Cartier, Frontiera – pentru început și uitând de Ștefăniță, Stejarul din Borzești, Puiul și alte minunății din registrul ăsta. Nici pe „Cireșarii” să nu mai mizeze – n-am întâlnit nici un copil care să poată citi acest ciclu datat în toate felurile –, nici Jules Verne să nu mai propună când există volumele lui Roald Dahl, Michael Ende, Cornelia Funke sau cărțile cu Habarnam, cu George, cu Apolodor etc. Să dai copiilor de clasa a treia să citească „Moromeții”, ambele volume, mi se pare o nebunie (am întâlnit această situație). Pe site-urile editurilor sunt recomandări în funcție de vârsta copilului, de curând am găsit la Arthur chiar liste pentru diferite clase. Cei care le propun sunt profesioniști, iar părinții n-ar greși dacă le-ar urma sfatul.

— Un proiect drag dvs. este, fără îndoială, Fundația Melior. Cum s-a născut această fundație? Are legătură cu un alt vid, ce ține de inegalitățile și inechitățile izbitoare, în ceea ce privește accesul la carte al elevilor, dintre școlile urbane, mai ales cele din marile orașe,și cele rurale, cu biblioteci modeste, mult mai puțin dotate, dacă nu chiar inexistente?

— Fundația Melior împlinește șapte ani, în primii am ținut-o în mare secret, căci derulam numai proiecte umanitare, de pildă ajutor medical pentru cazuri dramatice din jurul nostru. Nu credeam că acestea trebuie puse sub reflector, și-așa suferința e atât de mare. Apoi a venit anul în care s-a dat la evaluarea națională un subiect în care copiii trebuiau să povestească întâlnirea cu un scriitor, iar copiii din țara noastră nici nu știau că există scriitori vii, unde să-i vadă când cei mai mulți dintre ei nu ajunseseră vreodată într-o librărie, darămite la o întâlnire cu un autor? Atunci am decis că e cazul să organizez niște întâlniri cu scriitori, în școli din mediul rural. În prima în care am ajuns, undeva departe, în munți, la vreme de iarnă, când fiarele coboară până în sat, iar copiii se pot întâlni cu ele în timp ce vin de pe dosul muntelui la școală, mi-am dat seama că-n clădirea aceea nu era bibliotecă. „Până-n aprilie aduc cărți”, i-am zis profesoarei minunate cu care am colaborat. Și-așa s-a făcut primul proiect. Al doilea a fost într-un oraș în care era bibliotecă, dar fondul de carte nu se mai înnoise de decenii. Erau ediții princeps ale unor volume… proletcultiste. Apoi am ajuns în locuri în care nu era nici bibliotecă, nici bibliotecar. Am fost în spitale și-n centre parohiale. Am făcut șaisprezece Biblioteci Melior, am donat adică spre 7500 de cărți nou-nouțe, cele mai frumoase care există, gândindu-ne că dacă un copil, numai unul, din fiecare loc în care-am ajuns, are soarta schimbată, atunci lupta noastră contează. Suntem doar două partenere în Melior. Am făcut mii de kilometri cu cărțile în portbagaj, le-am încărcat, le-am descărcat, și-n toate locurile am simțit că s-a clintit ceva. Dincolo de copii – minunați, mereu cu sens și cu dorința de-a se împlini -, am găsit profesori grozavi care-au dus mai apoi elevii în bibliotecă. Am determinat, indirect, amenajarea de spații – s-a construit chiar o clădire la un moment dat –, angajarea de bibliotecari, dinamizarea spațiului numit bibliotecă etc. Cum de-am reușit să sprijinim cu peste 50 000 de euro educația copiilor din România? Nu singure, ci numai cu sprijin, cu unele reduceri de la edituri, crezând în proiectul nostru și convingându-i și pe alții că numai cărțile îi pot schimba unui copil viața. Numai cititul îl face pe un pui de om să crească cu adevărat. Altfel se sălbăticește și se pierde în junglă. Ce-i grozav de amar? Că bibliotecile se închid, în loc să se transforme în spații vii, elegante, cu evenimente reale pentru comunitate, cu lansări, cu proiecte. Și dureros e că majoritatea copiilor nu au acces la cărți, nu există biblioteci în școlile lor, nimănui nu-i trece prin cap să le facă. Între o chiuvetă și o duzină de cărți, prima iese mereu câștigătoare. În ultima vreme, sunt paralizată de cinismul politicienilor noștri care numai de educație și de cultură nu se ocupă. Cum să educi în mileniul trei copii care n-au acasă nici măcar o carte? Copii europeni, care vor crește și vor trăi într-o Europă în care vor fi condamnați la munci inferioare? Nu pricep cum de-am ajuns cei mai aculturali și mai prost educați din Europa. Viitorul unui copil e așa de departe de aleșii noștri, încât nu-i privește deloc. Or, ei ar trebui să dea legi prin care în orice loc unde sunt copii să fie obligatoriu și biblioteci. Iar bibliotecile astea ar trebui să primească anual fonduri, pentru achiziții și pentru evenimente. Melior nu poate face asta, e numai o picătură în ocean. Dar măcar n-a luat forma oceanului.

— Care sunt superputerile de care dispune și cum reușește Ioana Nicolae să armonizeze toate aceste roluri (voi folosi deliberat formele feminine): scriitoare pentru cei mari și mici, mamă, soție, profesoară, coordonatoare de ateliere de scriere creativă, coordonatoare a unei fundații culturale, jurnalistă (să-mi fie cu iertare dacă am omis ceva)? 

— Am întâlnit de curând, într-un grup de vârstă medie, următoarea atitudine: nimeni n-ar trebui să miște un deget fără să fie plătit. M-am simțit derutată și-n inferioritate. Cum de eu și mulți, mulți alții nu vedem lucrurile așa? Cum de „plata” concretă e cam ultimul gând în mai toate lucrurile pe care le fac? Până și-n Fundația Melior sunt director general fără… salariu. Bănuiesc că răspunsul stă în trăsătura aceea interioară care face să mă implic până la capăt în ceea ce cred. Chiar lupt să-mi scot cărțile la suprafață (sufăr când n-am timp pentru asta), mă străduiesc când vine vorba de cursurile de literatură pentru copii și de cele de scriere creativă, nu mă sustrag când mi se cere ceva, încerc să găsesc energie din piatră seacă atât pentru Fundația Melior, cât și pentru profesorat. Cel mai greu a fost când băiatul meu era mic, iar eu obosisem atât de tare, încât eram convinsă că n-o să mai ajung niciodată la masa de scris. Acum e altfel, disciplina și nevoia de-a duce lucrurile la bun sfârșit sunt cele care fac diferența. E drept că uneori aș vrea ca ziua să fie măcar de treizeci de ore. Iar eu, la răstimpuri, să fac pauze în care să aud lumea cu fâșâitul ei de mers de pisică, cu zumzetul macaralei care mai ridică un bloc, cu vara ireală și frâna unei mașini, cu muzica pe care o ascultă adolescentul din casă, cu tastatura din încăperea de-alături, cu un cer care sună de-atâta albastru, cu viața care, de necrezut, ni s-a dat și nouă, niște scântei în nesfârșirea pe care, da, nici măcar n-o putem imagina.

— Vă mulțumesc și vă doresc o vară solară, în care nu doar să dăruiți, ci să și culegeți roadele generozității dvs., transpuse în zâmbetele unor copii mai fericiți, care se aruncă încântați în paginile cărților oferite de dvs. de-a lungul anilor!

Interviu realizat de Cristina TIMAR

[Vatra, nr. 7-8/2021, pp. 51-58]